Alex Pattie - Alexandra Elena Cuza

De pe blogul prietenului meu Vlad Parvu, cu observatia ca am avut placerea sa cunosc si eu aceasta minunata domnisoara, cu ocazia concertului Speak Floyd din Cetatea Sucevei:

Toţi am avut eroi preferaţi şi/sau idoli când eram mici. Mulţi dintre noi încă avem. Unii l-au adoptat pe Superman, alţii pe Al Pacino, eu personaje gen Freddie Mercury, Chris Rea sau Florian Pittiş.

Fata ce urmează a fi prezentată aici şi-a ales drept "naşă" pe Pattie Boyd, fostă soţie şi mentor a doi coloşi ai muzicii: George Harrison şi Eric Clapton, aceasta fiind totodată şi "inspiraţia" celor doi pentru cântece precum "I Need You", "Something", "For You Blue" ce aparţin primului, sau "Layla", "Wonderful Tonight" şi "Bell Bottom Blues" scrise de Slowhand.

Alex Pattie, sau Alexandra Elena Cuza pe numele ei adevărat, este o suceveancă extrem de talentată şi de inteligentă, pe care am întâlnit-o pe Facebook (cum altfel?) şi care are o mare pasiune: muzica. Născută undeva la începutul lui mai '94, Alexandra respiră şi mănâncă tot ce ţine de Pink Floyd, Clapton şi muzica bună în general. Spune că la 14 ani visa să cânte "The Great Gig In The Sky", lucru ameţitor pentru unul ca mine, care a înţeles Floyd-ul undeva târziu, spre 20 de ani...

Să ne-ndreptăm spre concret, zic: Alexandra a început să cânte de aproximativ doi ani, împinsă de la spate şi încurajată de tatăl său (care este basist, apropos) şi de alţi oameni "cu ureche", precum Sandy Deac, binecunoscut compozitor şi lider al formaţiilor Desperado şi Speak Floyd. Actualmente este vocalista trupei 99 Degrees Blues Band, din care face parte alături de tatăl ei (chitară armonie). (Sursa)

Dan Parvu - Pictura bisericeasca

De pe blogul prietenului meu Vlad am descoperit cu placere pagina de web a domnului Dan Parvu, nimeni altul decat tatal prietenului Vlad, care are o meserie rara si nobila, aceea de pictor de biserici. Pun aici cateva din excelentele realizari ale domniei sale, cu admiratie si un respect deosebit din partea mea. Mai multe detalii, pe pagina domnului Dan Parvu

Ceva frumos

De pe blogul prietenului meu Vlad, cu mare placere si bucurie in suflet:

Încă se întâmplă lucruri frumoase. Nu minunate, nu extraordinare, ci frumoase. În cel mai pur înţeles al cuvântului.

Sâmbătă după-amiază telefonul mi-a sunat. Era Doru, bunul meu prieten din Bacău. Mi-a spus atât: "Te rog frumos, caută pe net evoluţia Sandrei Izbaşa de la sol de acum două-trei zile. Vei descoperi ceva frumos.". Asta a fost tot şi a închis. Berea a continuat să curgă până spre târziu în noapte dar cuvintele lui mi-au rămas în minte şi, la orele dimineţii, am căutat în marele World Wide Web evoluţia cu pricina.

Ei bine, sentimentul pe care l-am încercat când am deschis filmuleţul cu pricina a fost unul cum puţine am avut. Sandra Izbaşa, românca noastră, a ales să concureze la sol (!!!) nu pe muzica Rihannei, nici pe cea a Gagăi sau Shakirei ci pe "Shine On You Crazy Diamond". Da, Pink Floyd. Da, la sol. Ceea ce în teorie pare atât de complicat de atins, Sandra a reuşit să dovedească practic. A "dansat" nebuneşte pe una dintre cele mai grele fragmente muzicale pe care şi le putea alege pentru o asemenea probă. A refuzat să se zbenguie pe ritmuri ieftine şi cu priză la public şi la arbitrii, alegând să pună suflet în ceea ce face. A reuşit. A făcut imposibilul posibil în faţa englezilor, în capitala lor, pe "imnul" lor. Şi a făcut-o excelent, aducând bronzul pentru România.

Ceainăria lui Doru o citează pe Sandra:

I’m a fighter, and when I take it into my head to do something, no one can stop me. I’ve always liked to do things the hard way.

Evoluţia Sandrei nu a fost un simplu număr de concurs. Nici vorbă. În primul rând a fost o palmă dată în plin poporului britanic şi întregii lumi. În al doilea rând a fost un strigăt de durere al României care, din păcate, străluceşte tot mai puţin şi refuză cu încăpăţânare să vrea să o facă din nou. A fost un urlet cum că în noi, românii, încă există ceva ce alţii poate că nu au.

Remember when you were young, you shone like the sun.

Shine on you crazy diamond!

Now there's a look in your eyes, like black holes in the sky.

Shine on you crazy diamond!

You were caught on the crossfire of childhood and stardom,

blown on the steel breeze.

Come on you target for faraway laughter,

come on you stranger, you legend, you martyr, and shine!

You reached for the secret too soon, you cried for the moon.

Shine on you crazy diamond!

Threatened by shadows at night, and exposed in the light.

Shine on you crazy diamond!

Well you wore out your welcome with random precision,

rode on the steel breeze.

Come on you raver, you seer of visions,

come on you painter, you piper, you prisoner, and shine!

Shine on you, prietene, si tot ce e mai bun in lumea asta sa fie cu tine in fiecare zi!

Multumesc, prietene!

Se intampla uneori sa te intersectezi cu oameni pe care nici nu-i banuiai ca exista, nici nu te gandeai ca vreodata i-ai putea cunoaste, iar cand intamplarea face in asa fel incat sa ajungi sa-i intalnesti, se produce declicul ala unic, care te face sa zambesti si pana la urma, sa fii fericit.

Asa s-a intamplat si cu prietenul meu Vlad, de la care am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodata si care m-a facut sa-nteleg inca odata o fraza pe care am auzit-o intamplator si pe care eu unul o consider foarte adevarata: Dumnezeu ne arata cat de mult ne iubeste, prin prietenii pe care ni-i da. Si cand ma gandesc la aceasta frumoasa intamplare despre care povestesc din nou astazi, realizez din nou cat de mult ma iubeste pe mine Dumnezeu...


Am primit cartea cadou de la prietenul Vlad. Pe prima pagina, am gasit scris un text pe care o sa-l reproduc aici si pentru care, nu mai pot decat sa raspund simplu: multumesc, prietene! (Restul intamplarii, AICI)

Un cadou de suflet - "Pink Floyd in rosu"

Dupa cum se vede, de o vreme am prins drag de blogul prietenului meu ascultator de Pink Floyd, pe care am ajuns pur si simplu intamplator, in urma unui search pe Google in care cautam ceva informatii despre una dintre cele mai deosebite voci ale muzicii romanesti, Toni Seicarescu.

Am gasit un articol la subiect pe blogul lui, mi-a placut si l-am postat la mine pe blog, cu citarea sursei, bineinteles. Rasfoind prin scrierile sale ca sa vad ce si cum, am avut placuta surpriza sa constat ca autorul blogului, pe numele lui Vlad Parvu, are gusturi muzicale demne de luat in seama.

Mai intaii am observat ca si lui, ca si mie, ii suna foarte bine vocea lui Toni, dupa care am observat ce gusturi rafinate are in materie de muzica. Si uite-asa, am dat curs unei invitatii a prietenului Vlad de a descrie cu cuvintele mele ce melodie sau album al formatiei Pink Floyd imi place cel mai mult si de ce imi place Pink Floyd. A fost si un fel de provocare sa raspund la asemenea intrebari, pentru ca eu insumi mi le-am pus de-a lungul vremurilor in discutiile despre muzica pe care o ascultam cu prietenii mei... Si in afara de asta, Vlad a promis la schimb o carte despre care auzisem ca a aparut si in limba romana si o si vazusem undeva pe internet, mi-o doream, ceea ce mi-a venit ca o manusa. Am pus de fapt ieri pe blog articolul lui Vlad.

Ca raspuns la asa provocare, am scris pe nerasuflate un text exact asa cum l-am simtit la momentul ala si i l-am trimis pe email, dupa care, azi de dimineata, am avut marea bucurie sa constat ca ceea ce am scris i-a placut lui Vlad si in plus, o sa-mi trimita drept cadou cartea - "Pink Floyd in rosu", a lui Michele Mari. Abia astept s-o primesc, cu mare bucurie. Dar si mai mare bucurie este ca am mai castigat un prieten, pur si simplu navigand pe net in cautarea unor informatii despre o voce, dupa care, facand inca un pas, cautand sa-mi exprim parerea despre un fenomen pe care eu si prietenul meu Vlad Parvu il simtim si il respectam la fel, si ma refer aici la fenomenul reprezentat de formatia Pink Floyd si de muzica lor absolut superba.

Iata si articolul publicat astazi de Vlad pe blogul sau, ca raspuns la textul pe care i l-am trimis ieri. La citirea acestui text, nu pot sa spun decat un mare multumesc si in rest, ma-nclin... Si fiindca am inteles ca zilele astea a fost si ziua ta de nastere, iti spun din toata inima si pe aceasta cale: La multi ani, prietene!

Cadourile reprezintă ceva aparte pentru mine. Recunosc, îmi place să le primesc, dar nu exagerez cu nimic când spun că îmi place mult mai mult să le ofer. Dar să le luăm pe rând. În 27 martie am trecut la varianta 2.2 beta (vorba unei prietene). Bineînţeles, mesaje, urări, cadouri, tot tacâmul. Unul s-a remarcat, totuşi. Un mesaj, un cadou. Culmea sau nu, acesta vine "de nicăieri". La propriu. Nu-l cunosc pe destinatar, nu ştiu cum a ajuns la mine (în speţă, la blogul meu) şi, cel mai curios, nu ştiu cum de s-a priceput să-mi facă un aşa cadou frumos, chiar dacă nu ne cunoaştem.

Totul s-a petrecut din pricina concursului care este în desfăşurare în acest prea-intim spaţiu online. La numai o zi după ce am fost nevoit să schimb regulile acordării acelei cărţi din pricina motivului că doritorii sunt mulţi, dar leneşi, a venit şi răspunsul mult (ne)aşteptat. Un răspuns, care, recunosc, a fost pe cât de surprinzător, pe atât de familiar şi cunoscut mie. Pradaoxal, nu?

Domnul Doru Năstase (dar căruia îi voi adresa simplul apelativ de "prieten" de acum încolo, chiar dacă vârsta nu mi-o permite) a crezut de cuviinţă să scrie câteva rânduri despre Pink Floyd şi despre concursul meu. În urma parcurgerii lor, mi-am dat seama că există într-adevăr oameni care merită. Ce merită? Nu ştiu, dar merită. Acesta a publicat pe blogul său, Ceainăria Veche, două articole scrise de mine, plus un răspuns pe care eu îl consider nici mai mult, nici mai puţin decât perfect, aici.

Spuneţi-mi, voi prieteni de pe feisbuc şi reali, pot face altceva în afară să mă înclin şi să acord cartea prietenului Doru? Nici vorbă. Şi nu, nu o fac pentru că este singurul. Nici pentru că are copii mai mari decât mine. Nici măcar pentru că s-a chinuit. O fac pentru că a scris exact ceea ce trebuie, exact ceea ce vroiam să aud, exact ceea ce simţeam dar, fir-ar să fie!, nu reuşeam să exprim. Am reuşit să ating acest lucru într-un singur răspuns, într-un singur mail, de la un singur om.

Nu mai contează termenul limită, nu mai contează faptul că vă doriţi cartea, nici macar faptul că vă este lene. Acest om a reuşit să-mi facă cel mai frumos cadou de ziua mea, fără să ştie. A reuşit să-mi dea naştere la un zâmbet. :-)

Gabriel Balasa

"Sunt un simplu pamantean care traieste mai mult printre nori pentru pasiunile sale", spune Gabriel Balasa despre sine. A crescut intr-un mediu artistic, indemna inca din copilarie sa urmeze pictura. A inceput de la fascinatia ilustratiilor din cartile cu povesti, pe care a incercat sa le reproduca pictand pe sticla. A avut trei expozitii personale in Bucuresti, iar din 2009 canta alaturi de trupa Truverii. "Exista o mostenire artistica pe care incerc s-o aprofundez si sa o fac cunoscuta mai departe oamenilor", crede el.

Ce semnifica picturile tale? Ce personaje le populeaza, ce univers exprima ele?

Sunt rezultante al trairilor si a experientelor acumulate in ultimii ani. Abordez teme clasice in care se intalnesc o serie de motive universale – dragoste, moarte, libertate, fericire, pe care le tratez intr-o maniera grafica-decorativa cu o patina influentata de artele vechi. Personajele descind din imaginarul antic, pagan, desenate frust, sunt incarcate de sensul moral al basmului, purtand in acelasi timp dimensiunea magica, straina si provocatoare a fudalurilor zgariate in care se compun .

Influente, predilectii? Te simti mai atras de anumite zone din pictura?

Un izvor clar de inspiratie in care m-am regasit si de la care am plecat este reprezentat de ceramica, sculpturile si picturile din Culturile Preistorice, precum Hamangia, Gumelnita, Cucuteni, Altamira si Lascaux. Mai aproape de sec XXI , sunt atras de pictura lui Van Gogh; suprarealismul lui Victor Brauner, expresionismul-abstract a lui ...de Koonig, pionierii Pop Art-ului, Andy Warhol, Keith Haring si Basquiat.

Se poate spune ca incepi sa iti conturezi stilul sau inca experimentezi?

Nu stiu daca se poate pune problema de stil. Mai degraba maniera. Cred ca orice artist, in “laboratorul sau secret”, experimenteaza si cauta noi forme de expresie in arta pe care o creeaza.



Anul trecut ai avut prima expozitie, la ceainaria Teatrului Act din Bucuresti. Follow-up la eveniment? Ce lucrari ai expus atunci si care a fost reactia publicului?

Am reusit sa creez un eveniment complex, la care am adunat mai multi artisti. A fost o seara magica, cu muzica, poezie si aroma de ceai. Vernisajul oficial a fost deschis de artistul/profesor de la U.N.A Lisandru Neamtu, moment urmat de poeziile recitate de catre Iulian Tanase si incheiind apoi cu muzica grupului de muzica traditionala europeana Truverii (http://truverii.blogspot.com). Expozitia am intitulat-o “Fragmente din episoadele urmatoare”. Am expus 18 lucrari pictate pe panza in tehnica ulei (lucrate intr-un interval de 3 ani). Sunt ca niste episoade care se continua in celalalt tablou.



Artisti romani pe care ii urmaresti?

Vladimir Zamfirescu, Stefan Caltia , Sorin Ilfoveanu, Lisandru Neamtu, Marilena Preda-Sanc.

Esti, in prezent, la a treia expozitie, despre ce lucrari e vorba acum si unde le putem vedea?

Lucrari din proiectul despre care ti-am spus pot fi vazute pana la sfarsitul lunii mai la Ceainaria C’arthe (pe Str. C. A. Rosetti, numarul 38, la intersectia cu Jean Louis Calderon), unde am fost invitat sa expun impreuna cu o artista remarcabila, Corina Vasile.

Inafara de pictura, canti alaturi de Truverii.. Cum ai ajuns la muzica?

Cant cu Truverii din vara anului trecut, este un proiect care ma prinde... Cantam o muzica mai rar auzita, colindam Europa sec XII-XVII. Momentan am si alte proiecte, experimente muzicale, la care lucrez cu diferiti artisti. Cred ca exista un fel de lupta metaforica intre pictura si muzica din mine, o mana vrea sa picteze, cealalta sa cante.

Se poate trai din muzica si din pictura in Romania?

Arta, cum am spus mai sus, nu este pentru mine o meserie, ci o pasiune. Pragmatic vorbind, cred ca pentru majoritatea artistilor din Romania exista sanse minime/maxime in care pot sa-si asigure un trai decent. Cred ca trebuie pus la punct si sistemul fiscal pentru oamenii care activeaza in domeniul artistic.

Ce sfat i-ai da unui artist la inceput de drum care vrea sa se faca cunoscut? Care sunt sansele de afirmare artistica la ora actuala in Romania?

Este o zicala care spune ca trebuie sa-ti permiti luxul de a fi artist. Arta cere sacrifiicii si mai ales maturitate. Sunt multi oameni talentati in Romania, dar este greu sa te afirmi. Nu exista niste criterii de evaluare bine definite. Traim intr-o societate de consum haotic, invadati la orice pas de reclame (agresive cromatic si foarte prost amplasate) in care conteaza cat vinzi, nu ce vinzi. Ca sa ajungi cunoscut in Romania ca artist, trebuie mai intai sa te faci remarcat in alta tara. Nu toti au norocul/sansa/posibilitatea sa iasa din tara sa-si promoveze arta, aici ai nevoie si de un bun manager/impresar care sa cunoasca bine domeniul. Site: gabrielbalasa.blogspot.com

Gabriel Balasa Painting

Posedare, ulei/panza, 50/70 cm, 2008
















Purgatoriul Sofiei, ulei/panza, 100/140 cm, 2008





















Oranta, ulei/panza, 60/60 cm, 2008
















Asteptare, ulei/panza, 50/70 cm, 2008





















Ninive, ulei/panza, 100/100 cm, 2008





















Lumina, ulei/panza, 100/100 cm, 2008





















Motiv, ulei/panza, 100/100 cm, 2008





















Ius Prima Noctis, ulei/panza, 100/100 cm, 2008





















Vis, ulei/panza, 100/100 cm, 2008





















Muzicanti, ulei/panza, 100/100 cm, 2008





















Venus pe Marte, ulei/panza, 60/60 cm, 2008

Traieste inconjurat de carti - Gabriel Funica

Trăieşte înconjurat de cărţi şi este preocupat mai tot timpul de citit şi de scris. Totodată, îşi iubeşte meseria de bibliotecar, considerându-se un norocos că are un astfel de loc de munc. Gabriel Funica lucrează din anul 1991la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu", în prezent fiind coordonator al colecţiilor speciale. Alt loc de muncă probabil că nici nu i s-ar fi potrivit mai bine având în vedere apetitul său pentru citit şi scris. Debutul în ale scrisului s-a produs în anii 1990, pe când era simplu muncitor, dar cu preocupări intelectuale, la o fabrică din Focşani.

„Mă prinseseră şi pe mine fiorii creaţiei. Încercam în felul meu să iau atitudine civică, gestul meu de atunci considerându-l astăzi unul idealist. Mă încuraja însă reacţia publicului cititor", spune Gabriel Funica. De-a lungul ultimilor două decenii, eseurile sale au fost publicate în reviste culturale de renume, precum „Convorbiri literare", „Dilema", „Flacăra", „Revista V", ani de zile având la dispoziţie o rubrică săptămânală în ziarul „Milcovul".

În prezent este redactor-şef al publicaţiei „Oglinda literară", cu care se pregăteşte să aniverseze o sută de numere neîntrerupt. În anul 2005 a publicat şi prima sa carte, „Hârtii lipite", în care foloseşte, ca element lingvistic, aforismul.

„Toată lumea scrie cărţi. Numai eu nu. La urma urmei, cele mai bune cărţi sunt cele pe care nu le-ai scris. Dacă le scrii regreţi, dacă nu le scrii iar regreţi. Ca însurătoarea lui Kierkegaard", scrie Gabriel Funica într-unul din aforismele sale. Scrisul este un elogiu adus lecturii. Completează că scrisul este pentru el o consecinţă a lecturilor. „Este interesant nu să scrii, ci să ai disponibilitatea de a citi. Scrisul este elogiul adus lecturii", spune Funica. Chiar şi acum, după 20 de ani de activitate creatoare, susţine că păstrează aceeaşi relaţie specială cu coala de hârtie, scriindu-şi textele cu stiloul pentru ca apoi să le transcrie pe computer.

Gabriel Funica este şi un autodidact în privinţa studiului limbilor străine, în special franceza, traducându-şi singur din diferiţii autori pe care i-a citit. Ca şi preferinţe pentru lectură, Gabriel Funica îl situează pe primul loc pe Mateiu Caragiale, considerându-l un eseist de mare clasă, însă îi citeşte cu aceeaşi plăcere şi pe Mihail Sadoveanu, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade. La capitolul scriitori străini îi trece în revistă pe Thomas Mann, Marcel Proust, Dostoievski, Balzac. Ca om care trăieşte înconjurat de cărţi, Gabriel Funica spune că doar cartea este cea care poate să ne arate drumul bun în viaţă, tot ea contribuind la formarea discernământului individului.

Întrebări şi răspunsuri - Vă place ceea ce faceţi la Biblioteca Judeţeană?

Îmi face o mare plăcere munca la bibliotecă. Nici nu eram la grădiniţă când părinţii m-au adus la bibliotecă. Destinul a făcut să lucrez aici la un moment dat. Şi acum vă spun un lucru care poate fi stupefiant pentru unii: biblioteca este şi va continua să fie o instituţie fundamentală a fiecărei comunităţi.

Ca om care staţi în preajma scriitorilor vrânceni, cum îi percepeţi?

Nu o spun din complezenţă, ci sunt sincer mărturisind că am o părere bună despre scriitorii autohtoni. Nu este uşor să scrii nişte cărţi, să vrei să fii ca ele, din ce în ce mai bun. Asta presupune un efort.

Ce-i place

De câte ori am ocazia, îmi place să merg la anticariat. Îmi plac seriozitatea, austeritatea, punctualitatea, îmi plac cărţile şi lectura, în general cam tot ceea ce ţine de un raţionament al gândirii umane plus o cafea bună la prima oră a dimineţii.

Ce nu-i place

Nu-mi plac discuţiile inutile, lucrurile făcute în grabă şi de mântuială, ideile de-a gata, tehnica supersofisticată. Detest, de asemenea, imitaţia şi stilul de viaţă baroc, altfel spus, pierderea de timp cu frivolităţi, mofturi şi capricii. (Sursa)

Marcel

Sunt... sub impresia emotiilor ultimilor zile, care au insemnat pentru mine un enorm sir de trairi.
Am trecut pe rand, de la speranta la neputinta, de la furie la dezamagire, de la oboseala surda la simtul datoriei, fata de tot ce-au insemnat pentru mine 31 de ani traiti cu mici perioade de absente alaturi de o mare personalitate umana.
In subconstient refuz sa accept, realitatea cruda! Este o lupta intre amintiri, vise implinite, proiecte in curs, zeci de planuri incepute si nefinalizate sau aduse aproape de punerea-n opera. Refuz sa cred ca nu mai suna telefonul, unde aparea minuscul....YO4CVR....dupa un salut scurt, auzeam..."ce faci? hai sa......" Nu conta ce!... De regula, vorbeam pe drum.

Nu pot descrie in cateva cuvinte, cei 31 de ani!...ca sa pot scoate in evidenta caracterul unui om.

S-a nascut la 5 mai 1961,intr-o familie modesta,adusa in Galati, dintr-un sat de la poalele muntilor Vrancei, de inceputul investitiei de la combinatul siderurgic. A inceput de mic sa activeze la cercurile casei pionierilor, la radio unde instructor era YO4BJB, George Saveanu, mai apoi la "vulpi", la Aurel Juganaru. A ajuns intr-o "finala" la TVR., unde a fost remarcat de arbitru, care era!!.... YO3RD. Se pare ca aceste "repere" i-au influientat hotarator,destinul.
Ne-am cunoscut in 1976 la liceul C.F.R. din Galati.,unde am fost colegi de an, si de o groaza de "ghidusii" Era prin excelenta o minte sclipitoare.La orice problema legata de electronica, la el gaseai rezolvarea. Erau anii cand am inceput sa facem circuite imprimate desenate cu vopsea de la....tipografie. (era peste gard!) Asa ne-am imprietenit.Experimentam amplificatoare audio.Nu ne multumea puterea unui magnetofon ZK246...si am "trecut" la marirea puterii,chiar daca mai aveam putin si intram in "conflict" cu...conducerea. Apoi a urmat acel frecventmetru cu tuburi nixie...ptr a carui "rezolvare"...trebuia un cristal de quart. Astfel, eu l-am cunoscut pe Ioan Victor YO4BII...

Rezolvarile micilor probleme de atunci aveau sa-l formeze in rezolvarea problemelor vietii. Am terminat liceul in '80. Dupa armata, a intat la facultatea de telecomunicatii si transporturi feroviare.A facut studii referitoare la aplicatiile luminii polarizate,La terminare, a luat repartitie in ...Galati. A lucrat un timp ca sef de district la "gara8"...(poarta comerciala a galatiului)... pot sa va marturisesc cu toata raspunderea, DE CE, a plecat de la gara. Propusese,sa inlocuiasca lentilele fresnel colorate ale semnalelor cu....LED-uri .
Solutie care acum e!....la moda!
Asa a intrat in conflict...cu instructiunile C.F.R.-ului,dar mai ales cu cei care le administrau. Spirit de luptator...a sustinut ideea...pana cand a realizat ca de fapt,promovarea ideii aducea atingere unor "interese" .Atitudinea l-a dezamagit, dar nu l-a infrant. L-au trecut pe "linie moarta" intr-un birou. Asa l-a prins anii '89. In '90 pleaca definitiv "de la gara" , la Romlotus unde, a lucrat la montarea echipamentelor de calcul, care incepusera sa "curga" vertiginos in Romania acelor ani. Nu-si gasea locul. Desi invata cate ceva din modul cum se fac afaceri ...in Romania, si cum se conduce o firma, imi aduc aminte, ca la o intalnire se simtea jenat de situatie.
"- Hai sa facem ceva"!
"-Ce!?"
Atunci s-a nascut ideea sa infinteze BMV 39 s.r.l. Facea reprezentanta pentru Radiotel. A infiintat printre primii impreuna cu Y04CCD, si subsemnatul reteaua de pagerare, cu linck-uri in 70 de cm (cu o antena de constructie proprie yagi cu 7 elem) si spreadere in 2m,in Galati., Braila, Tulcea, Tecuci, Marasesti, Adjud,..pana la Bacau .Am activat impreuna repetoarele navale de la Braila si Tulcea. La repetorul din Braila a folosit prima data antene de constructie proprie, montate in faza pentru a acoperi sectorul navigabil al Dunarii de pana la Tulcea si pana aproape de Calarasi.
Astfel s-a nascut ideea ca putem "produce" antene. Am proictat un analizor de raspuns al impedantei cu frecventa de la 0.5 Mhz, la 2,7 Ghz. M-a sustinut tehnic in anii '97 cand am pus in functiune mx294 si 296. A sustinut ideea ca putem produce cate ceva ca si radioamatori. Benzile radioham fiind doar teren de experimentare, cum de altfel este in vest. Importase doua plotere. Cel mare urmand a-l sustine pe cel mic. Intentiona sa producem un echipament radio pentu banda de 27 Mhz., cu aplicabilitate in domeniile pietii. Realizasem cateva montaje in tehnologie smd,si ne ne-am convins ca putem incerca. A realizat reteaude S.C.A.D.A din reteaua de termoficare a orasului., si de automatizari din combinat de la uzina aglomerare furnale, si uzina cocso-chimica.
Realizase un prototip de tastatura antiex si a fost propusa celor de la Zenitel, pentru aplicatii industriale. In 2006 am cablat pentru investitia de la Calarasi reteaua de interfonie, si radio un sistem integrat de apelare a oricaror abonati din cele doua retele, sistem care a fost pe placul celor din Franta. Urmarea a fost aceia ca am fost invitati sa implementam aceleasi sisteme in Olanda si Franta, unde participase de curand la negocierea contractului.
Avea deosebitul charm de a strange in apropiere oameni de valoare, el insasi fiind o valoare. A sustinut in mod constant radiamatorismul in Romania prin participarea la mai toate intalnirile mai mult sau mai putin "tehnice"...
Era un om de generozitate si o modestie iesita din comun.

Si cu toate acestea!.......
In ziua de 5 octombrie am primit un telefon.........Ultimul cu YO4CVR ! - Viorel Tepelus, YO4RHY

http://www.radioamator.ro/info.php?id=37

Pentru ca 'suntem, unii dintre noi, nemuritori si mostenim pamintul, ne ardem in motiuni si excluderi' ne simpatizam 'ca sarea in ochi' si simtim cum se duce pamintul de sub picioare ca un presh tras repede de cei cu minte mai agera sau cu ticalosie suplimentara si congenitala.

In lupta asta oarba mostenim vulgaritate si tembelism, ticalosie si minie, nerabdare si iutime, razbunare si otrava, dorinta fiind sa ii ingropam noi ca sa nu ne ingroape ei.

La groapa tot ajungem clar dar pina atunci, unii huzuresc si altii se chinuie dupa un algoritm si un calcul numai de Dumnezeu stiute si socotelile Lui sunt suficient de coplesitoare.

Si nu stiu cum se face ca Dumnezeu ii ia repede pe cei buni si ne lasa aici, la suprafata si nu stiu daca neaparat nu e iadul, vecinatati nedorite sau obligatorii, pe care, pentru a ramine crestini, parca e necesar sa le si intorci dragostea.

Cam dificil Doamne si tare alambicat, ca bine le mai inchegi!

Printre recent disparuti, in ritualul trist al sufletului meu, se afla si pierderea dintre vii a lui Marcel Pisica, om integru si de caracter, tata de familie si iubitor de semeni, printre care onorat m-am numarat.

Nu stiu cum sa pling, parca doar cu lacrimi e prea putin, parca doar in cuvinte e saracacios.

Ce se intimpla in razboiul asta pervers cind lupul face fratii cu oaia si varza nu trebuie sa isi faca griji pentru ca s-au dat oile la snacks uri?

Umbra numelor celor pierduti sade sa fie acoperita doar de buna noastra amintire si de frumosul nostru gind de recunostinta, ca Dumnezeu, in marinimia Lui, ne-a oferit privilegii de a cunoste pe atit de scurt timp, oameni atit de extraordinari.

Doamne cind ajunge Marcel la Tine pune-l sa iti cableze Raiul si sa iti puna camere si senzori ca altfel vin americanii peste Tine cu Globalizarea si nu mai ai ce face apoi, ai sa bei in plin Post, Coca Cola.

Mai pune-l sa iti dezvolte reteaua de comunicatii ca era mare radioamator si era un profesionist in electronica, iubindu-si meseria ca un copil in pragul pasiunii, iubindu-si nevasta ca un pasional in pragul iubirii si fiind tata cu fiul sau precum TU stii ce inseamna un adevarat parinte.

Cred ca de asta ii iei la tine pe cei deosebiti, ca sa stim cine ne pot fi exemple, nu-i asa?

http://cpoalelungi.blogspot.com/2007/10/marcel-pisica.html

Raul Dan Ionescu, scriitorul pasionat de ştiinţa de a trăi sănătos

Lucrează zilnic cu medicamentele, dar este adeptul teoriei care se bazează pe autovindecare pe cale naturală. Talentul său scriitoricesc este apreciat în cenaclul literar pe care îl frecventează.

Raul Ionescu este un personaj profund, cu o perspectivă diferită de majoritateaa semenilor în a privi lumea în care trăim. Iar acest lucru se întâmplă de când a început să-şi pună întrebări despre ce este omul şi ce-l diferă de celelalte specii de pe pământ.

„Există o latură discretă a vieţii mele şi aceea este cea mai importantă, în sensul că nu-i o latură de confirmat în lumea adevărurilor deja confirmate. Am investit toată viaţa mea într-o căutare de sine şi am ajuns la concluzia că a fi om nu este un talent, ci este lucrul cel mai natural al condiţiei umane. A fi ceea ce eşti înseamnă să ai o relaţie directă cu tine însuţi", spune Raul Ionescu.

În viaţa de zi cu zi lucrează ca asistent la una din farmaciile Spitalului de Urgenţă „Sf. Pantelimon" din Focşani, unde, după cum mărturiseşte, împachetează medicamente. Îşi respectă meseria şi locul de muncă, deşi convingerile sale personale legate de însănătoşirea prin medicamente sunt altele.

Adept al ştiinţei de a fi sănătos prin întoarcerea la mama natură, Raul Ionescu a experimentat pe pielea sa această ştiinţă, avându-l ca mentor pe inginerul Valeriu Popa, cel mai mare bioterapeut al României, de la care a învăţat că trupul uman are nevoie de hrană naturală, curăţenie sufletească şi credinţă pentru a fi ferit de boli.

„Ştiinţa de a fi sănătos nu este medicină, ea implică o responsabilitate pentru acţiunile tale şi stabileşte că pentru starea ta de dezechilibru nu există alt vinovat în afară de tine. Sănătatea perfectă este o stare în care armonia domneşte între trup, suflet şi minte. Sunt un colecţionar de obiceiuri bune de viaţă şi din cunoştinţele mele cantitative şi calitative dau şi altora", mai spune Raul.

Scrie proză

De ceva timp, încurajat de unii dintre scriitorii de vază ai judeţului, Raul Ionescu a fost cooptat în cenaclul literar al scriitorilor vrânceni, unde săptămânal încântă asistenţa cu proza sa scurtă.

„Nu mă consider neapărat scriitor, în schimb manifest starea de poezie şi starea de scris. Am fost remarcat că am talent în proză, acum câţiva de ani, de regretatul poet Dumitru Pricop, apoi alţi scriitori precum Culiţă Uşurelu, Mariana Vîrtosu sau Janine Vadislav au crezut în mine. Aveam nevoie de a mă îndrepta către nişte preocupări mai aşezate şi nişte oameni luminoşi, de ţinută, vibranzi iar asta am găsit la cenaclul pe care îl frecventez. E un cadru mai greu de găsit în lumea obişnuită, unde refrenul zilnic este legat de leu şi dolar", spune Raul Ionescu.

Întrebări şi răspunsuri?

Cum este literatura dumneavoastră?

Tot ce am făcut în viaţă a fost să mă autoînţeleg, iar scrisul este o consecinţă a acestui fapt. Scriu o proză care are legătură cu cunoaşterea de sine, cu trezirea acelei părţi din noi de care uităm şi care se numeşte suflet, însă niciodată la nivel dogmatic. Lucrez la un roman care se va numi „Paraşutistul".

Aţi trăit experienţe interesante legate de preocupările pe care le aveţi?

Acum câtva timp am făcut o călătorie de cunoaştere, în Brazilia, la vindecătorii renumiţi din această ţară. Am stat trei săptămâni şi a fost o experienţă foarte benefică, unde mi-am primit lecţiile şi am aflat despre mine ce capacităţi am.

Ce-i place

Îmi place foarte mult să fiu cu prietenii mei. Mă simt revitalizat şi fericit în preajma oamenilor care ţin mâna întinsă şi când dau şi când primesc. Cred că iubirea este cea care dă sens vieţii omeneşti. Sunt omul care acceptă totul în jurul său, care nu urăşte şi care consideră că totul este bine aşa cum este.

Ce nu-i place

Inerţia şi complacerea oamenilor în aşa zisele situaţii confortabile azi pentru ei. De asemenea, nu-mi place punerea logicii umane înaintea logicii divine şi dezicerea în permanenţă de iubire.

http://www.adevarul.ro/locale/focsani/PORTRET-_Raul_Dan_Ionescu-scriitorul_pasionat_de_stiinta_de_a_trai_sanatos_0_490751506.html

Pai si ce daca am plecat!

Am primit un mesaj pe telefonul mobil, zilele trecute, mesaj care suna cam asa:
Pai si ce daca am plecat, asta nu inseamna ca nu mai esti in inima mea. Te imbratisez, prietene!


Pai ce pot sa mai zic, decit ca te am si eu in inima mea si ca imbratisez si eu, prietene de departe...

Bolero la Vama Veche

Pentru Andrei, in amintirea rasariturilor de soare de la Ovidiu, pe fundalul acordurilor "Boleroului" de Ravel, asa cum numai in Vama Veche se poate vedea, simti si trai...

Am ajuns acasa

Saptamina trecuta a venit Andrei, prietenul meu Andrei, care acum locuieste in America. A stat numai o saptamina, timp in care ar fi trebuit sa ne intilnim in Vama si sa facem o baie ca pe vremuri, dezbracati de absolut orice haina de pe noi, deoarece, cum spunea Andrei odata, "nu ne e rusine cu corpurile noastre".

Vremurile si viata au facut in asa fel incit nu am putut sa ajung si eu in Vama si in concluzie, nu m-am putut i9ntilni cu Andrei. Mi-a parut rau, insa, un telefon primit de la Andrei, mi-a mai indulcit putin supararea... Suna telefonul, ma uit pe display, vad ca ma suna Andrei, ii raspund, la care Andrei imi spune pur si simplu: "Dorule, am ajuns acasa!"...

Mai e ceva de comentat la afirmatia asta a lui Andrei? Teoretic, n-ar mai fi nimic de zis, insa practic, dupa ce am auzit cu cita bucurie mi-a spus Andrei ca a ajuns acasa, aproape ca nu ma mai puteam stapini... L-am si rugat de fapt, sa nu ma mai faca sa pling... La care Andrei mi-a raspuns foarte natural: Pai plingi... de ce sa nu plingi? Daca asa simti, plingi, prietene...

Prieteni

Cu prietenii nostri Marius si Urania, undeva prin Vama.

Stop

Cu prietenii nostri, Danut si Nicoleta si cu draguta de Beatrice, undeva in Italia.