Storm Thorgerson

 "Este dragut dar este o idee simpla. Reflectarea luminii printr-o prisma este un lucru comun in natura, ca un curcubeu. Mi-ar placea sa-mi asum ideea, dar din pacate nu este a mea!"

Designer and film-maker Storm Thorgerson grew up in Cambridge and was an early friend of Syd Barrett, Roger Waters and David Gilmour, all from Pink Floyd, for whom he designed many album covers, including the iconic sleeve for The Dark Side Of The Moon. The graphic art group Hipgnosis (co-founded by Storm with Aubrey 'Po' Powell) became one of the most famed design and photographic teams in music, with covers for many other internationally successful artists, including Led Zeppelin, Genesis, Wishbone Ash, 10cc, Black Sabbath, Wings, Peter Gabriel, and Yes. After the team went their separate ways, Storm spent some time creating films and documentaries, but always maintained his design work, most recently as founder of StormStudios, which has created memorable images for Muse, Biffy Clyro, and The Steve Miller Band, as well as the graphics for the recent Why Pink Floyd? campaign.

Storm Elvin Thorgerson was born in Potters Bar, Middlesex (now in Hertfordshire) on February 28th 1944. Of Norwegian heritage, he was schooled at Summerhill free school and then Brunswick Primary School in Cambridge. His secondary education was at local grammar school, the Cambridgeshire High School for Boys, alongside Syd Barrett and Roger Waters, who went on to form Pink Floyd.
He studied for a degree at Leicester University from 1963 to 1966, initially in Psychology, but he switched courses, gaining more satisfaction from attaining a BA Honours degree in English and Philosophy. However, his primary interest had always been film, so he progressed to a Masters' Degree course in Film and TV at London's Royal College of Art (1966-69). He had a variety of jobs, including being a temporary porter for British Rail, before founding Hipgnosis with fellow college student 'Po' Powell.
Po, originally from Sussex, had attended school in Ely, Cambridgeshire, and had met Storm in Cambridge, striking up a friendship that led to them sharing a flat in London. The Thorgerson/Powell design company was named Hipgnosis (by juxtaposing 'hip' with the Greek 'gnosis' – to know) and their first commission was for a series of book jackets. In 1968, wanting to break into the world of album covers, which had become much more flamboyant and art-oriented since the psychedelic explosion of 1967, Storm asked his friend David Gilmour, who had recently replaced Syd Barrett as guitarist/singer in Pink Floyd, to help persuade the other members of Pink Floyd that they should use him to do the artwork for their latest album.
The resulting cover for A Saucerful of Secrets still stands as one of the best examples of British psychedelic cover art. As Q magazine stated, the designers attempted to mirror three "altered states of consciousness" – religion, drugs, and Pink Floyd music. A studio was acquired at 6 Denmark Street in Soho and until 1982 Hipgnosis thrived as one of the best known photography and design companies.
The Pink Floyd connection continued with the covers for the band's subsequent albums, including More, the double album Ummagumma (shot at the house of Storm's then-girlfriend Libby January) and Atom Heart Mother, but Hipgnosis worked with many other artists, including The Pretty Things, Syd Barrett, The Nice, T. Rex, Marvin, Welch & Farrar, The Electric Light Orchestra, Wishbone Ash, the Climax Blues Band, and Renaissance, before the huge success of 1973's The Dark Side Of The Moon and its stark graphic sleeve brought their work to a global audience.
Larger budgets allowed Storm and Po more free rein, and suitably cinematic sleeves were created for clients such as Led Zeppelin (Houses Of The Holy), Genesis (The Lamb Lies Down On Broadway) and 10cc (Deceptive Bends), among many others.
By Storm's own admission, he was never a draughtsman, preferring to work with ideas and concepts, and many of his designs are notable for their surreal elements, placing objects out of their traditional contexts, especially with vast spaces around them, to give them an awkward appearance while highlighting their beauty. Storm has said: "I like photography because it is a reality medium, unlike drawing which is unreal. I like to mess with reality...to bend reality. Some of my works beg the question of is it real or not?"

Acknowledging the influence of Belgian surrealist Rene Magritte, Storm said: "I probably first came across Magritte via my mother, and I think my mother rather indirectly encouraged my interest in art, particularly in painting. Magritte was probably an early interest, I think because he dealt not with technique so much as with ideas, and some of them are quite funny. I like to look, because it makes me smile.
"I think I took away from Magritte a sort of love of oddity, or oddness, or rather, juxtaposition or contrariness. He used to play with the reality, you know, so in a sense I have to set it up as a real thing which has been slightly twisted – that's the contrariness, the oddness. We often stage these things for real and don't do them in a computer because the reality has its own attributes. What you see is what you get."
Another element that set Hipgnosis apart from their contemporaries was their use of English puns to create a pictorial counterpart to an album's title: Wishbone Ash's Live Dates recreated the imagery of an ornately illustrated box of dates; There's The Rub by Wishbone Ash depicted a cricketer, showing evidence of him having shined the cricket ball against his trousers to add spin when bowling; 10cc's Sheet Music showed the four band members holding a giant bedsheet that engulfed the lens; UFO's Force It utilised bathroom imagery, as a pun on the US use of 'faucet' rather than the English 'tap' – and so on.
Hipgnosis weren't afraid to use multiple visual techniques to effect their designs; over the years their sleeves used hyperreal photography, pencil illustration, airbrushing, photo montage, Polaroid manipulation and colour photocopying, while their design for The Dark Side Of The Moon was entirely graphic (with Hipgnosis associate George Hardie). In spite of that, their most celebrated images are still probably the ones using Storm's favoured method of grotesquely oversizing everyday objects like balls of wool, lightbulbs and sculpted heads and then placing them in an otherworldly landscape.
By the early 1980s the studio had diversified into advertising, designing and shooting campaigns for Peugeot, Kronenbourg 1664, Levi Jeans, Volvo, Gillette, Stella Artois, Rank Xerox, and The Beatles. Moving from photo design into moving pictures, Powell, Thorgerson and Peter Christopherson started Green Back Films in 1982, shooting many music videos including Big Log for Robert Plant, Wherever I Lay My Hat for Paul Young, Owner of A Lonely Heart for Yes, and Blue Light for David Gilmour. The trio wrote, produced and directed three feature films: Incident at Channel Q starring Al Corley (Sony), Train of Thought with Yumi Matsutoya (Toshiba EMI), and Now Voyager starring Sir Michael Hordern and Barry Gibb (Universal). Green Back Films closed in 1984, with Storm and Po each striking out on their own, Storm forming successively STd (Storm Thorgerson Design), then StormStudios.
StormStudios' loose group of freelancers currently includes Peter Curzon, Rupert Truman, Daniel Abbott, Lee Baker, Jerry Sweet, Laura Truman, Silvia Ruga, and Charlotte Barnes, some combinations of whom have been working with several newer artists, including Muse. In the foreword to 'Taken By Storm' (2007), a book dedicated to Storm's album art, Muse's Matt Bellamy said: "When we first met it occurred to me that he is one of the most bloody minded and stubborn grumpy sods I have ever met! He speaks his mind and has a stoic disposition, which is bold and a rarity in this fickle industry, but one which garners respect. The pursuit of his own vision, which on occasion bypasses all external input can be difficult for some to handle. However his reasoning, delivered with a mordant, even waspish, wit and a dogged attitude, ensures you come round to his point of view."
Storm explained his approach: "I'm very interested in intentional ambiguity. You know what it is, but not why it is. You might know what it is, but not how it is. There was one particular cover that was very consciously about Magritte. It was a sort of homage. It was Wish You Were Here for Pink Floyd, and we did four pictures, including a man on fire, a man diving into a lake, a veil floating in the air in Norfolk, and the man in a desert who had no features. The one that was on the back cover, which was the man in the desert, is very obviously, and was supposed to be, a Magritte thing. So I think there is a certain Magritte feeling to the cover. It does confound you a bit, because you look at it and think, well, is this real?
"I mean, I am predominantly an image-maker, so I try and come up with images that will suit the music. In the contemporary world, rather than in a gallery, I'm trying to persuade the viewer to look again, to give the album cover a second look, as they will give them in a gallery, so partly you look at it and say, 'Well, that's pretty silly, or strange, or weird – what does it mean?'"
In 2010, the UK's Royal Mail paid tribute to several classic album covers by issuing them on First Class postage stamps. Included in the release was Storm's striking image for Pink Floyd's 1994 album The Division Bell, which featured two massive 9-feet high heads (drawn by Keith Breedon and sculpted by John Robertson) sited in a corn field in front of a distant Ely Cathedral.
Several books have been devoted to surveying Storm Thorgerson's work, spanning the more than four decades that he had been creatively active. He famously never stopped working, and at the time of his death was pursuing various projects, including a documentary on the life and work of Pink Floyd co-founder Syd Barrett.
Speaking of his work in 2012, Storm said: "I think it's always a very difficult thing for commercial artists and designers to pursue, against either circumstance or financial restrictions, that which you believe. So I've been very lucky, really. I was working for the [Pink] Floyd, who couldn't think of anything better to do than to hire me, and fortunately what we did worked, quite early on.
"I always thought, and I still think, that Ummagumma is a great design. I probably shouldn't, as an artist, like my own work (heavens, us artists are supposed to suffer dreadfully), but I quite like it.
"Film school definitely had an effect on my love of landscape. The humour, which I hope is there occasionally, like the cow [on the sleeve of Atom Heart Mother] I think just comes from the background I emerged from."
He died on 18th April, 2013. His family said: "Yes, Storm has died. He passed away, on Thursday 18th April in the afternoon. His ending was peaceful and he was surrounded by family and friends. He had been ill for some time with cancer though he had made a remarkable recovery from his stroke in 2003. He was in his 70th year."
David Gilmour said: "We first met in our early teens. We would gather at Sheep's Green, a spot by the river in Cambridge and Storm would always be there holding forth, making the most noise, bursting with ideas and enthusiasm. Nothing has ever really changed."He has been a constant force in my life, both at work and in private, a shoulder to cry on and a great friend. "The artworks that he created for Pink Floyd from 1968 to the present day have been an inseparable part of our work. "I will miss him."
Nick Mason said: "Scourge of management, record companies and album sleeve printers; champion of bands, music, great ideas and high, sometimes infuriatingly high, standards.
"Defender of art over commerce at all times, and tireless worker right up to the end. Two days before he passed away, and by then completely exhausted he was still demanding approval for art work and haranguing his loyal assistants. "Dear friend to all of us, our children, our wives (and the exes), endlessly intellectual and questioning. Breathtakingly late for appointments and meetings, but once there, invaluable for his ideas, humour, and friendship. "Irreplaceable and unforgettable, but leaving a wonderful legacy of ideas, film, writings and art work, Hipgnosis and Storm have contributed to so many musicians to engineer sums immeasurably greater than their parts."
He is survived by his mother Vanji, his son Bill, his wife Barbie Antonis and her two children Adam and Georgia. Sursa: http://davidgilmour.com/

Dark side of the moon

Ma intreb daca "Dark side of the moon" este sau nu cel mai bun album al tuturor timpurilor. Nu stiu de ce mi-a venit asa, brusc, din strafunduri, gandul la Pink Floyd. 

Cand eram pe la vreo 15 ani, ascultam Europa libera in fiecare duminica, anume emisiunea lui Radu Theodoru "Metronom - by request". Aveam muzica mea, imi placeau anumite trupe, anumite piese etc.
Intr-o zi, a trecut pe la noi un unchi din Bucuresti, al carui nume nu l-am stiut niciodata, dar caruia ii spuneam Nimbus. Habar nu am de la ce i se tragea, dar asta era porecla lui. 

A venit omul, mi-a adus ciocolata de rigoare, apoi ne-am pus la masa in sufragerie. Am stat ce am stat, mama si Nimbus au tot vorbit lucruri care nu ma interesau deloc, apoi s-a apropiat foarte mult ora 15 si deja pentru mine nu mai conta nimic decat Metronomul care statea sa inceapa. M-am dus langa geam cu radio-ul si m-am apucat sa butonez. Europa libera era bruiata puternic, dar pentru ca ai lui Ceausescu nu aveau bani suficienti ca sa faca un bruiaj de calitate, erau minute bune in care puteai auzi foarte bine ceea ce se transmitea. A inceput emisiunea si, ce sa vezi - prima piesa era exact aia care-mi placea mie cel mai mult - "Wish you were here" cu Pink Floyd. Ascult eu ce ascult si, nu stiu cum naiba incepe sa mi se para ca Nimbus este si el prins de muzica. Ma gandeam ca iata, in sfarsit, am un companion, un adult care pricepe ce si cum. Numai ca la un moment dat, o aud pe mama: "poftim, uite-te si tu ce asculta ei in ziua de azi!" La care Nimbus s-a apucat sa tina o teorie care numai favorabila nu imi era - ceva despre degradare etc, mai pe scurt teoria pe care o fac eu azi cand o prind pe Maria ca asculta Justin Bieber si alti maimutoi. Buuuuun. 

Asta a costat-o pe mama mult. Niciodata, dar absolut niciodata nu am putut sa uit faza aia. Anii au trecut, cum stiu ei sa treca. Am terminat liceul, apoi facultatea. Am fost profesor la Baicoi, apoi m-am transferat la Sinaia. A venit Revolutia si am terminat-o cu invatamantul. Eram om trecut de 35 de ani cand, intr-o seara, mi s-a facut dor de "Dark side of the moon". Aveam combina, aveam CD-uri, asa ca mi-am pus albumul si am stat langa soba, ascultand. Fumam si mai sorbeam dintr-o cana cu vin, ascultam si ma simteam liber si fericit. Mama era si ea pe-acolo, statea in picioare, parc-o vad, cu spatele lipit de soba. 

Si, cum stateam noi asa, fiecare cu ale lui in gand, numai ce-o aud: 

- Mai baiete, frumoasa muzica ai pus. Ce e asta? Cine interpreteaza?

- Pink Floyd, i-am zis si dintr-odata mi-au revenit in minte momentele alea din copilarie, cand muzica pe care o ascultam eu era demna de tot dispretul, dar acum devenise frumoasa. 

Stau si ma framant: va veni oare vremea in care Maria o sa asculte Justin Bieber si eu o s-o intreb: "dar cine canta muzica asta minunata?" (Sursa)

Taximetristul Rock

Nițu Constantin are 56 de ani, e taximetrist din ’87 și e probabil singurul taximetrist din București care abia așteaptă concertul din vară al lui Roger Waters, basistul de la Pink Floyd. E fan de la 15 ani, de când un amic din blocul de la Piața Sudului, unde a copilărit, i-a dat să asculte pentru prima dată Pink Floyd. „A fost ca o chemare”, spune Nițu. „Mi-am dat seama că muzica asta e făcută exact pentru structura mea psihică, pentru sufletul meu.”

A început apoi să caute și să asculte tot mai mult rock, în special rock progresiv: Gentle Giant, Jethro Tull, Genesis, Emerson, Lake and Palmer sau Yes. „Ce înseamnă Pink Floyd pentru mine? Din zece melodii îmi plac cel puțin nouă. După aia vine Genesis, din zece îmi plac șapte. Jethro Tull, din zece îmi plac cinci, că ăia sunt mai greu de descifrat. Cam ăsta e sistemul meu de valori.”
A ascultat multă muzică de-a lungul timpului și a tot încercat să dea o șansă și altor trupe (Def Leppard, Whitesnake), dar și-a dat seama că, deși cântă bine, nu-s pentru el. „Queen, de exemplu, e ca și cum aș mânca o ciorbă. E bună, dar nu mă satur. Nu mă atinge.”

În tinerețe a petrecut ceva timp pe lângă o trupă de rock românească, Ficus. Îi știa pe Adrian Ilie, basistul, pe bateristul Vali Neamțu („un tobar bun de tot, i se zicea Gălăgie”) și umbla cu ei pe la concerte, îi ajuta cu echipamentele și, de câteva ori, puține, a cântat alături de ei la chitară.
Lui Nițu, care e un bărbat solid, cu voce grunjoasă, păr cărunt și ochelari, nu i se întâmplă des să ia pasageri care să-i aprecieze gusturile. „Poate cinci-șapte dintr-o sută, să înțeleagă”, spune el. Are mereu în mașină CD-ul cu peste 70 de melodii, selecție proprie, unde pe lângă preferații săi a pus și melodii de la Jean-Luc Ponty („mă termină când îl aud”), Satriani, Etta James sau Kansas cu Dust in The Wind („mai mult pentru clienți”). Spune că a avut și clienți care au insistat să i-l cumpere. Unul, după ce a refuzat să i-l vândă, i-a pus 100 de lei pe bord și i-a zis „Acum mi-l dai?”. I l-a dat.
Odată, a luat în taxi un tânăr cu care a ajuns să discute despre muzică. Au ajuns și la Pink Floyd, iar tânărul i-a spus că sunt slabi. „Să-l bat, să-l dau jos?”, râde Nițu, amintindu-şi. „Ești chiar nesimțit? Cum poți să vorbești așa de o trupă cu sute de milioane de discuri vândute?”. Nițu, care și la nuntă a pus Pink Floyd („puțin, cât să nu-mi dea invitații cu sarmalele-n cap”) are acasă toată discografia, toate videoclipurile și toate concertele trupei.

Are calculator de câţiva ani, iar muzica și-o caută pe internet. Înainte, îi mai făcea CD-uri un student din Regie. Sunt melodii pe care, dacă nu le găsește, le ia de pe YouTube și le transformă în mp3, doar ca să le poată asculta în mașină. ...

N-are mulți oameni în jurul lui cu care să discute despre muzică. Are chitară, dar a uitat să cânte pentru că n-a mai folosit-o de multă vreme. „Uitarea e legea memoriei”, spune el. Chitara e acum în magazie, unde i-a dus-o soția, pentru că ocupa prea mult spațiu. Locuiesc într-o casă cu trei camere, dar două dintre ele ar trebui refăcute de la zero. Soția nu-i împărtășește pasiunea pentru muzica rock, dar el spune că nu e nevoie.
„Poți să ai comunicare pe alte planuri, nu neapărat pe ăsta.” Deși, tot el spune, zâmbind, că o simte că-i place când mai ascultă acasă. „Pentru mine, muzica asta e totul. Asta e muzica care mă satură. Uit și de foame ,și de orice pe lumea asta când o ascult. E singura modalitate de a mă descătușa de viața de zi cu zi.”(Sursa)

Roger Waters in concert - Bucuresti - Romania - 28 august 2013

Am primit acum cateva minte un telefon de la prietenul meu Vlad Parvu, care mi-a dat exceptionala veste ca Roger Waters va sustine, in sfarsit, un concert in Romania, pe 28 august 2013, in Piata Constitutiei din Bucuresti.

Roger Waters, membru fondator al legendarei trupe Pink Floyd, aduce în România cea mai spectaculoasă producție muzicală a momentului – show-ul The Wall! Evenimentul va avea loc pe 28 august 2013, în Piața Constituției, fiind organizat de Emagic. Înainte să ridice zidul în fața Casei Poporului, Roger Waters va cânta la Sofia pe 13 august 2013.

Fanii Pink Floyd, una dintre cele mai iubite trupe rock din istoria muzicii, vor avea în sfârșit ocazia să vadă live la București super-producția inspirată de cel de-al 11-lea album al trupei, The Wall. Show-ul este combinația perfectă de muzică live, proiecții impresionante, efecte vizuale uimitoare și decoruri grandioase, toate reunite într-o construcție colosală, concepută sub forma celebrului zid. Spectacolul reia povestea lui Pink, personajul principal al albumului, întreaga punere în scenă având suportul noii tehnologii. Fanii vor putea asista nu doar la un simplu concert, ci la o producție multi-dimensională fabuloasă despre care întreaga presă internațională vorbește la superlativ.
  

Primul turneu The Wall a început pe 15 septembrie 2010 la Toronto în Canada și a continuat cu în America de Nord, Europa, Australia și America de Sud. A înregistrat numeroase recorduri de audiență: 192 de concerte și peste 3,3 milioane de spectatori, devenind rapid unul dintre cele mai de succes turnee din istorie. Turneul început acum 2 ani a reprezentat prima interpretare integrală din ultimii 20 de ani a pieselor albumului The Wall de către unul dintre membrii Pink Floyd. Ultima era tot a lui Roger Waters, la Berlin în 21 iulie 1990. Cea de-a doua serie de concerte europene din 2013 va include 18 locații în aer liber, printre care și Piața Constituției. Locația este singura din țară capabilă să găzduiască o asemenea desfășurare de forțe. Însusi autorul proiectului se declară impresionat de noile dimensiuni ale set-up-ului: 

“Sunt extrem de încantat de faptul ca producția The Wall se reintoarce în Europa. O să fie distractiv pentru toți cei prezenți. Am reproiectat întregul concept The Wall special pentru locațiile în aer liber. Va fi impresionant pentru că implică mult mai multă mișcare, acțiune, dramă și suspans comparativ cu show-urile ce au loc în săli acoperite. Zidul este mult mai mare, întreaga construcție de altfel este mult mai amplă, astfel încât să ofere tuturor spectatorilor o experiență mult mai intensă. E drept, o astfel de producție nu ar fi fost posibilă acum 40 de ani, însă lucrurile s-au schimbat, tehnologia a avansat, iar acum putem face lucruri inimaginabile. Un astfel de spectacol trebuie văzut!”, a declarat Roger Waters. 

De-a lungul timpului, producția originală a celebrului album The Wall a fost pusa în scenă integral doar de 29 de ori în cadrul turneului de promovare susținut de Pink Floyd în 1980, și încă o dată în Germania, ca formă de sărbătorire a căderii zidului din Berlin, în fata a peste 200.000 de oameni. The Wall rămâne unul dintre cele mai emblematice albume din istoria muzicii, cu efecte profunde asupra culturii pop, rezonând cu multe generații de fani. 

Ecouri media: 

The Wall “Cel mai bun show facut vreodata. Punct.”, New York Post “

The Wall live este pur si simplu un show perfect. Fiecare om ar trebui sa vada, macar o data in viata, o asemenea productie!”, Philadelphia Inquirer 

“The Wall este un proiect grandios, un adevarat triumf al ambitiei. Este punctul culminat al realizarilor muzicii rock! ”, The Times, Londra 

“The Wall este ecranul perfect pentru o productie muzicala absolut uluitoare, cu animatii si efecte grafice nemaivazute”, London Evening Standard 

“E imposibil sa nu fii surprins de acest show, o experienta multisenzoriala imposibil de egalat”, The Guardian. Sursa

Lansare site Speak Floyd

Dupa Pink Floyd Romania si Roger Waters Romania, care se vor doua site-uri romanesti ce promoveaza muzica formatiei Pink Foyd, am lansat astazi site-ul dedicat formatiei Speak Floyd, pe care doresc sa-i sustin atat cat pot in tot ceea ce fac pe plan muzical in proiectul foarte curajos pe care si l-au propus -un tribut al inegalabililor maestri progressive rock - Pink Floyd.

Pentru cei interesati:

http://speak-floyd.blogspot.ro/

Zidurile Cetăţii de scaun a Sucevei vor tremura pe ritmuri de Pink Floyd

"Zidurile Cetăţii de scaun a Sucevei vor tremura pe ritmuri de Pink Floyd. Speak Floyd este noul invitat surpriză la Bucovina Rock Castle.

Speak Floyd este singurul tribute-band Pink Floyd din România şi s-a înfiinţat în ianuarie 2010 la Cluj având în componenţă muzicieni cu experienţă şi cunoscuţi din alte proiecte:

- David Bryan (Hotel FM) - voce;
- Sandy Deac (Kappa, Desperado şi alţi artişti) - clape, voce, acoustic & electric guitars, lap steel guitar;
- Kovacs "Kovi" Laszlo (Kappa,Desperado şi alţi artişti) - electric & acoustic guitars;
- Razvan "Vava" Rotis (Razvan Krivach Band) – tobe şi percuţie;
- Kolumban Zoli (De La Funk,Yesterdays) - bas;
- Edi Raita (LeeQuid) - clape;
- Lazăr Rudy (Gaio Jazz Band) – saxofon.

Proiectul a pornit ca o expresie a pasiunii membrilor săi pentru muzica şi mesajul maeştrilor muzicii progresive, Pink Floyd. După o perioadă de circa 6 luni, timp în care au avut loc repetiţii zilnice şi o definire a repertoriului de interpretat, trupa Speak Floyd debutează la Motor Bike Party de la Bacău unde creeaza o mare surpriză. Toate concertele Speak Floyd care au urmat au trezit un amplu interes la public în special la cel tânăr (16-25 ani), lucru extrem de interesant şi de îmbucurător pentru o societate care părea a fi condamnată la autodistrugere prin perpetuarea non-valorilor. După 30-35 de ani, muzica celor de la Pink Floyd este în continuare savurată de un public numeros ceea ce a facut ca toate concertele tribute-bandului Speak Floyd să se desfăşoare până acum cu casa închisă. Speak Floyd a concertat la Bacău, Oradea, Cluj, Suceava, Baia Mare, Târgu Mureş, Alba Iulia, Sebeş, Bucureşti.

Fiind o trupă tribut, Speak Floyd nu îşi propune decât să diversifice spectacolul prin inserarea unor elemente vizuale deosebite iar pe viitor, show-urile vor fi structurate pe albume aparţinând diverselor perioade. Un spectacol al trupei Speak Floyd se desfăşoară pe parcursul a aproximativ 1 oră şi 45 minute şi cuprinde piese de pe albumele "Dark Side Of The Moon", "Wish You Were Here", "The Wall", "A Momentary Lapse Of Reason" şi "The Division Bell". În tot acest timp, are loc o proiecţie video sincronă, creată de artistul clujean Călin Chiorean care este responsabil şi de elaborarea ID-ului vizual Speak Floyd. Mai multe detalii pe www.bucovinarockcastle.ro."

Recenzie concert Speak Floyd la Gambrinus Pub

Intrucat a ajuns de mult timp pe la urechile mele vestea ca Speak Floyd e o trupa care suna impecabil si executa fidel compozitiile muzicale ale trupei pe care o omagiaza, i-am ascultat in sfarsit Vineri seara pentru prima oara live in cadrul unui concert organizat de Gambrinus Pub. Avand in vedere renumele celor de la Pink Floyd, cat si faptul ca Speak Floyd sunt singura lor trupa tribut din Romania, publicul de aseara a fost pe cat de numeros, pe atat de variat ca varsta si specific.

Speak Floyd, care in componenta sa inseamna David Bryan (voce), Sandy Deac (clape, voce, chitara acustica/electrica), Kovacs Laszlo (chitara acustica/electrica), Razvan Rotis (tobe si percutie), Kolumban Zoli (bass), Edi Raita (clape) si Lazar Rudi (saxofon) s-au format in anul 2010 sub forma unui side project – intrucat fiecare dintre membrii trupei mai activeaza in alte proiecte muzicale in urma carora acestia si-au dobandit capacitatile de a manui un proiect atat de dificil. Poate datorita faptului ca nu ma incanta neaparat conceptul de trupa tribut, nu imi dau seama exact ce fel de asteptari am din partea unei astfel de formule. Pe deoparte, as putea aprecia atat o abordare personalizata cat si o replica cat mai fidela a repertoriului trupei omagiate, lucru pe care in cele din urma l-am apreciat in executia celor de la Speak Floyd. Minus cateva diferente intre vocea lui David Bryan si cea a lui David Gilmour, si puteai inchide ochii fara sa-ti dai seama daca Floyd incepe cu Speak sau cu Pink; atat de aproape de Pink Floyd au sunat..

Dupa cum bine stim, showurile celor de la Pink Floyd sunt foarte elaborate si epateaza intr-o mare masura prin calitatea si monumentalitatea montajelor video care sunt proiectate in background. Pentru ca spectacolul lor sa fie complet, Speak Floyd au acordat atentie si acestui element cat se poate de semnificativ, si pentru a intregi atmosfera, au rulat in fundal propriul lor arsenal de visuals, care cuprindea atat cadre din The Wall, cat si imagini sau pasaje specifice albumelor de pe care se regaseau piesele pe care le-au interpretat. The Wall, Wish You were here si Dark Side Of The Moon; acestea sunt cele 3 albume din care a fost alcatuit repertoriul de Vineri, astfel selectat incat sa surprinda cele mai cunoscute piese ale celor de la Pink Floyd, care au fost fredonate vers cu vers de catre cei prezenti in public. Astfel, timp de aproximativ doua ore, ne-am delectat cu compozitii ca Mother, Run Like Hell, In The Flesh, Young Lust, Confortably Numb, Hey You, Have A Cigar, Us And Them, Wish You Were Here, Shine On You Crazy Diamond si inca altele; ultimele doua fiind interpretate atat pe parcursul concertului, cat si cu ocazia celor doua reveniri ale trupei la bis, conform solicitarilor publicului.

La prima vedere, Speak Floyd e o trupa de asa mare succes datorita alegerii de a reproduce compozitiile muzicale ale celor de la Pink Floyd; motiv pentru care am putea ridica usor din spranceana intrebandu-ne ai cui sunt fanii care merg la concertele lor. Desi, daca e sa tin cont de alte concerte tribut la care am mai fost, nici o alta trupa nu a reusit sa ma faca sa-mi zic “wow!”, insa Speak Floyd au reusit, motiv pentru care, in ciuda oricaror preconceptii care pun in ecuatie problema imitatiei, aceasta eticheta nu o pot aplica si in cazul celor de la Speak Floyd. In cazul lor, daca esti fan Pink Floyd, atunci cu siguranta o sa iti placa si felul cum canta ei; asta in mare parte datorita faptului ca principalul rol pe care si-l asuma trupa e de a aduce muzica cat mai aproape de ascultatorii sai. E foarte probabil ca pentru majoritatea dintre cei prezenti la concertul lor acesta sa fi reprezentat cel mai apropiat pas de la inregistrarile ascultate acasa spre o experienta cat mai apropiata de veridic, Speak Floyd venind intr-o formula in care conceptul de trupa tribut capata sens.

Impreuna cu alte detalii care au compus seara, cum ar fi sonorizarea impecabila, oamenii faini adunati in Gambrinus, saxofonul lui Lazar Rudi (asta mi-a placut mie in mod deosebit), jocurile de lumini si multe altele pe care fiecare le-a receptat in felul sau; fara s-o mai lungesc, concertul celor de la Speak Floyd a cuprins cu siguranta toate ingredientele necesare pentru un eveniment reusit, care nu a facut decat sa puna sub reflectoare o gramada de lucruri bune. In urma concertului lor pot confirma ca tot ceea ce auzisem despre ei de dinainte e adevarat, iar in ceea ce-i priveste, personal nu o sa mai ridic acea spranceana de care vorbeam mai devreme. (Sursa)

Interviu Sandy Deac - Speak Floyd

Poate că pentru Sandy Deac ingredientele succesului au fost talentul, pasiunea pentru muzică, consecvenţa, curiozitatea şi dorinţa de a experimenta şi, cel mai important, capacitatea de a se înconjura de oameni valoroşi. La o cafea, Sandy mi-a povestit puţin despre cariera lui muzicală şi despre noile proiecte pe care le promovează.

Raul Chiş: Exagerez, Sandy, dacă spun că eşti unul dintre cei mai buni muzicieni din Cluj?

Sandy Deac: Eu zic că exagerezi, fiindcă practic eu mă ocup de mai multe lucruri, nu neaparat numai de muzică, mă ocup şi de publicitate. Plus că în Cluj au existat oameni foarte importanţi pentru muzica românească, să-l amintim doar pe Iuliu Merca, Dumnezeu să-l ierte, sau pe Teo Peter, care au pus o amprentă grea pe muzica românească.

A vrut să fie medic veterinar

Raul Chiş: Dacă urmai exclusiv linia profesională sugerată de părinţii tăi, ar fi trebuit să fii medic. Povesteşte-ne puţin, te rog, despre acest episod, pe care nu toată lumea îl ştie – Facultatea de Medicină.

Sandy Deac: Practic a fost o opţiune asumată şi de mine, fiindcă în anii comunismului prea multe opţiuni nu aveai. Şi părinţii mei m-au întrebat dacă nu vreau ssă dau la medicină şi eu am spus că vreau să fac medicină veterninară ca şi tata. Şi tata a spus nu, că viaţa e grea, că uite ce fac comuniştii cu animalele, şi m-a descurajat şi a zis “Mai bine du-te la Medicină la Cluj”.

Eu sunt din Suceava. Părinţii mei sunt ardeleni, dar locuiesc acolo de 50 de ani. Şi în timpul Facultăţii de Medicină părinţii mei mi-au respectat opţiunea de a cânta şi m-au încurajat foarte mult, cumpărându-mi diverse scule, extreme de scumpe, la care, pe vremea aia, nu visau nici oamenii din trupe consacrate. Ei m-au sprijinit şi şi-au dat seama că într-o bună zi o să câştig o pâine cu asta.

Raul Chiş: Când a început aventura ta muzicală, de fapt?

Sandy Deac: La şapte ani, când părinţii mei m-au dat la ore de chitară, şi am făcut chitară clasică până la 14 ani, când am descoperit chitara electrică şi când s-a terminat tot.

Raul Chiş: Dar şi pianul este un instrument care îţi este familiar.

Sandy Deac: N-aş putea să spun că îmi este atât de familiar, pentru că eu am învăţat singur să cânt, nu neaparat la pian, ci la clape. Fiind obsedat din copilărie de sintetizatoare, mi-am dorit atât de mult încât am învăţat singur.

A crescut cu Pink Floyd şi Queen

Raul Chiş: Înainte de ‘89, foarte multe trupe rock erau simbolul decadenţei pentru regimul politic de atunci, erau interzise, nu puteai sa asculţi ce vroiai, era mai greu să procuri discuri. Totuşi, unii ascultau muzică rock şi cred că şi tu erai unul dintre ei. Ce ascultai?

Sandy Deac: Noi acasă am avut o colecţie foarte mare de viniluri şi în acea colecţie s-a regăsit tot ce există Pink Floyd, tot ce există Queen. Tata a adus din Londra un vinil cu Queen 1, pe care a dat cred 100 de dolari, pe vremea aceea erau foarte mulţi bani, pentru că ştia că eu sunt fan Queen şi trebuie să avem toată colecţia.

Şi ascultam genul ăsta de muzică, ascultam şi la Europa Liberă. Dar în general oamenii au o părere uşor distorsionată fiindcă exista un acces la muzică, deci nu era chiar interzis. Eu cel puţin sau colegii mei de liceu sau de facultate nu am avut mari impedimente. Sigur că anumite genuri nu erau agreate, iar trupele româneşti care erau de atitudine, cum era pe vremea aceea Iris, erau puse la colţ. Dacă nu cântai osanale partidului şi nu aveai textele corespunzătoare, aşa era.

Ţin minte că pe vremea aceea aveam o trupă care se numea Kappa, un proiect pe care o să-l reiau acum, noi ne-am chinuit foarte mult să scoatem măcar o jumate de faţă de disc la Electrecord şi, pe lângă faptul că ni s-a spus să cotizăm, ni s-au impus nişte chesiuni cu textele care erau absolut îngrozitoare şi am zis “nu”.

Raul Chiş: Proiectul Kappa l-ai început în timpul facultăţii?

Sandy Deac: Era formaţia Facultăţii de Medicină, pentru că eram acolo, singurul student, şi am câştigat cam tot ce se putea câştiga la festivalurile de gen din ţară, fiindcă pe vremea aia erau multe festivaluri de rock, şi am câştigat premiul întâi cam peste tot.

Emigrant in Italia

Raul Chiş: Dar, la un moment dat, ai fost separat de băieţii din trupa Kappa.

Sandy Deac: Da, nu pentru foarte multă vreme. Problema a fost că bateristul nostru, Puiuţ, a plecat din ţară, l-am cooptat pe Adi Tetrade. Loti (Laszlo) Kovacs, cu care când şi acum, a plecat în armată. Au fost tot felul de fracturi de astea, care până la urma şi-au spus cuvântul, iar fractura ce mai mare a fost atunci când eu am hotărât să emigrez în Italia, să îmi echivalez diploma de medic acolo, şi atunci s-a cam terminat cu Kappa.

Raul Chiş: Dar în Italia ai practicat ca medic?

Sandy Deac: Nu, mi-am recunoscut diploma acolo, mi-am dat toate examenele din nou, şi m-au picat cam la alea care erau şi în România foarte grele, culmea, din anul întâi – biofizică, biochimie, anatomie, derma – toate astea le-am făcut “da capo” pe toate, în limba italiană. La un moment dat, nu am mai suportat viaţa de acolo, fiindcă îmi era foarte greu. Lucram şi într-un studio, eu am făcut şi Facultatea de inginer de sunet, ca să pot lucra în studio, şi în studio lucram ca să mă pot întreţine la Facultatea de Medicină şi tot aşa. Într-o zi am zis “Băieţi, gata! Over!”. Mai aveam 200 de mărci, mi-am luat billet de avion şi am venit acasă.

Raul Chiş: Şi ai reluat povestea cu Kappa?

Sandy Deac: Am reluat povestea cu muzica, pentru că asta mi s-a părut mie a fi cel mai aproape de ceea ce vreau eu să fac şi am luat hotărârea bruscă de a face o firmă de publicitate cu colegul meu cu care sunt şi acum, cu Ovidiu Buhăţel, cu Buha, şi am lucrat împreună în Studioul Taurus, ne-am axat pe a produce artişti şi publicitate.

Cum a apărut Speak Floyd

Raul Chiş: Aveţi un proiect, am văzut câteva piese pe Youtube, Speak Floyd, cred că născut din pasiunea ta pentru Pink Floyd. Ce ne poţi spune despre proiect?

Sandy Deac: Trupa a apărut ca urmare a obsesiei mele pentru Pink Floyd şi a pasiunii lui Loţi (Laszlo) Kovacs pentru David Gilmour (chitară şi voce – Pink Floyd – n.red.). Când am venit în decembrie 2009 şi am spus “Măi băieţi, haideţi să facem chestia asta” toată lumea m-a luat în derâdere. Şi nu m-am lăsat. Am zis: “Bine, ok, cine-i cu mine e ok, cine nu, nici o problemă”. Şi m-am apucat să caut instrumentişti.

Foarte, foarte greu să găseşti instrumentişti în Cluj. Ne trebuiau oameni din Cluj care să stea la repetiţii. La Pink Floyd trebuie muncit, trebuie repetat foarte mult. Nu merge aşa, că ne vedem o dată pe lună. Şi a fost foarte greu să găsesc instrumentişti din Cluj care să fie buni şi pasionaţi de Pink Floyd. Şi au trecut foarte mulţi prin trupa asta până am ajuns la componenţa de azi, care s-a cristalizat şi care e formată din oameni pasionaţi şi pe care mă pot baza.

Săli pline

După 6 luni de repetiţie, am ieşit la prima cântare. Publicul nu înţelegea ce se întâmplă, ce-I chestia asta. Am fost la Bacău, la întâlnirea motocicliştilor. Se tot apropiau de şcenă. La “Shine On You Crazy Diamond”, lumea a înebunit. Deci atunci s-au prins despre ce e vorba.

În general, oamenii au fost destul de reticenţi şi auzeam tot felul discuţii de genul “Bine, dar şi noi am făcut un proiect Pink Floyd”. Zic: “Staţi un pic, vă dau linkurile astea de pe Youtube, şi după aceea mai discutăm”.

Raul Chiş: Ce repertoriu aveţi de la Pink Floyd?

Sandy Deac: Cântăm de pe cinci albume, deocamdată. De pe “Dark Side of the Moon”, “Wish You Were Here”, “The Wall”, de pe “A Momentary Lapse of Reason” şi “Division Bell”, piesele pe care le-am considerat cele mai importante.

Ăsta este setul basic, fiindcă foare mulţi oameni vor să asculte Pink Floyd şi nu poţi să îi iei cu “Ummagumma” sau cu lucruri alambicate din capul locului. Noi facem cum face Rock FM. Venim cu un set basic. Dar în curând o să trecem şi la alte piese de pe discuri ca şi “Animals”, de pe “Ummagumma” o să cântăm, de pe discuri mai vechi, pentru că avem feed back de la public. Uimitor este faptul că am descoperit o lume fantastică prin concertele noastre. Foarte mult tineret care ştie textele. Deci noi am avut casă de cultură plină la Suceava, media de vârstă 25 de ani, şi cântau textele şi m-am şocat şi am zis “Măi, unde am fost în anii ăştia, ce-am făcut, unde era lumea asta?”. Intri într-o altă dimensiune. (Sursa)

Ceva frumos

De pe blogul prietenului meu Vlad, cu mare placere si bucurie in suflet:

Încă se întâmplă lucruri frumoase. Nu minunate, nu extraordinare, ci frumoase. În cel mai pur înţeles al cuvântului.

Sâmbătă după-amiază telefonul mi-a sunat. Era Doru, bunul meu prieten din Bacău. Mi-a spus atât: "Te rog frumos, caută pe net evoluţia Sandrei Izbaşa de la sol de acum două-trei zile. Vei descoperi ceva frumos.". Asta a fost tot şi a închis. Berea a continuat să curgă până spre târziu în noapte dar cuvintele lui mi-au rămas în minte şi, la orele dimineţii, am căutat în marele World Wide Web evoluţia cu pricina.

Ei bine, sentimentul pe care l-am încercat când am deschis filmuleţul cu pricina a fost unul cum puţine am avut. Sandra Izbaşa, românca noastră, a ales să concureze la sol (!!!) nu pe muzica Rihannei, nici pe cea a Gagăi sau Shakirei ci pe "Shine On You Crazy Diamond". Da, Pink Floyd. Da, la sol. Ceea ce în teorie pare atât de complicat de atins, Sandra a reuşit să dovedească practic. A "dansat" nebuneşte pe una dintre cele mai grele fragmente muzicale pe care şi le putea alege pentru o asemenea probă. A refuzat să se zbenguie pe ritmuri ieftine şi cu priză la public şi la arbitrii, alegând să pună suflet în ceea ce face. A reuşit. A făcut imposibilul posibil în faţa englezilor, în capitala lor, pe "imnul" lor. Şi a făcut-o excelent, aducând bronzul pentru România.

Ceainăria lui Doru o citează pe Sandra:

I’m a fighter, and when I take it into my head to do something, no one can stop me. I’ve always liked to do things the hard way.

Evoluţia Sandrei nu a fost un simplu număr de concurs. Nici vorbă. În primul rând a fost o palmă dată în plin poporului britanic şi întregii lumi. În al doilea rând a fost un strigăt de durere al României care, din păcate, străluceşte tot mai puţin şi refuză cu încăpăţânare să vrea să o facă din nou. A fost un urlet cum că în noi, românii, încă există ceva ce alţii poate că nu au.

Remember when you were young, you shone like the sun.

Shine on you crazy diamond!

Now there's a look in your eyes, like black holes in the sky.

Shine on you crazy diamond!

You were caught on the crossfire of childhood and stardom,

blown on the steel breeze.

Come on you target for faraway laughter,

come on you stranger, you legend, you martyr, and shine!

You reached for the secret too soon, you cried for the moon.

Shine on you crazy diamond!

Threatened by shadows at night, and exposed in the light.

Shine on you crazy diamond!

Well you wore out your welcome with random precision,

rode on the steel breeze.

Come on you raver, you seer of visions,

come on you painter, you piper, you prisoner, and shine!

Shine on you, prietene, si tot ce e mai bun in lumea asta sa fie cu tine in fiecare zi!

Pink Floyd sau fals raport despre Diamantul Negru

Pe 10 mai 2011 site-ul celor de la Pink Floyd părea să reintre în funcţiune cu adevărat. Deşi până atunci avea din păcate doar imaginea unui teritoriu virtual aflat în continuă construcţie, repet, pe 10 mai 2011, o mulţine de fani din toată lumea au avut motive de bucurie. Oficial, staff-ul EMI s-a hotărât să promoveze pentru încă o dată albumele legendarei formaţii, de această dată sub forma unui proiect mai amplu, care trebuia să includă implicit un proces de re-digitalizare/ “masterizare” a cd-urilor ori a benzilor mai vechi, precum şi redefinirea artwork-ului ataşat cd-urilor. În plus, versiuni bluray, sacd, dvd dar şi ediţii speciale pentru colecţionarii împătimiţi şi cu „dare de mână”, întrucât variantele immersion au fost cotate (pentru un album) undeva în jurul valorii a 100 de lire. Cum era firesc, anunţul oficial a înlesnit apariţia unui număr important de ipoteze, care, printre altele, la un moment, menţionau şi o posibilă re-unire a membrilor rămaşi în viaţă. Multe speranţe, câteva frumoase certitudini. Printre cele din urmă, aş menţiona şi reeditarea unei serii de cărţi obligatorii pentru cel care îşi doreşte să aibă acces la informaţia exactă, pentru a nu se împotmoli în tot soiul de legende fără acoperire. Acum, după câteva luni bune, la doar 2-3 zile de la lansarea variantei immersion pentru „The Wall”, consider că, într-adevăr, Why Pink Floyd? şi-a atins scopul mai ales prin albumele first see, first touch pe care le presupune Discovery Edition.

Fie având legătură cu toată această campanie, sau printr-o simplă întâmplare fericită, Editura Polirom ne-a propus la sfârşitul anului 2011, în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone, volumul lui Michele Mari „Pink Floyd în roşu”. Cartea nu este nici pe departe o biografie sau un istoric al grupului, ci propune mai degrabă un discurs parţial narativ, care se află la graniţa dintre fictiv şi realitate. Michele Mari pare să fi mizat pe un joc inteligent, în urma căruia cititorul să conştientizeze dreptul de a-şi forma o idee despre ceea ce a însemnat Pink Floyd. Evident, pentru cine este interesat de informaţie exactă, cartea nu se ridică nici la jumătatea „potenţialului” volumului lui Mark Blake „Pigs might fly – The inside story of Pink Floyd”, nici nu reuşeşte să se înscrie în seria memoriilor-document de felul „Inside Out” (Nick Mason). Romanul este format dintr-o suită de mărturii atribuite în mare parte atât unor personaje reale, cât şi unora imaginare – de la siamezi, un monstru cu două capete, până la protagoniştii cântecelor lor. În prima categorie inventariem nume celebre pentru industria rock-ului din anii ’60-’80, regizori importanţi, activişti în domeniul drepturilor omului; dintre ei, îi vom enumera pe Bob Klose, Peter Jenner, Andrew King, Alan Parsons, Alan Parker, Michelangelo Antonioni, Bob Geldof – cu toţii vor da o notă de verosimil volumului. Din păcate, după lectura cărţii în discuţie, am resimţit mai degrabă indecizia autorului de a rămâne mai pregnant fie în sfera literaturii, fie în aceea a documentului ce poate fi probat. Evident, Michele Mari va fi consultat multe dintre volumele dedicate formaţiei/ revistele muzicale ale perioadei, va fi vizionat numeroase materiale video. Nu de puţine ori am avut însă impresia că multitudinea de infomaţii adunate mai degrabă îi pun beţe în roate, îl încurcă în proiectarea acestui edificiu livresc, gândit în datele dublei perspective enunţate. Strict literar, cartea nu e interesantă decât prin câteva metafore, cât şi prin capacitatea autorului de a prezenta depoziţiile/ mărturiile într-o formă uşor tensionată, ce are şi momente de vârf. Riguros vorbind, aduce mai degrabă cu un scenariu de film. Marele plus al cărţii este acela de a te invita la o viitoare documentare mai exactă, la problematizări în jurul unor teme clasice pentru parcursul Pink Floyd – nu se poate trece peste figura emblematică a lui Syd şi marea influenţă pe care acesta a avut-o de-a lungul timpului asupra imaginarului trupei, peste tensiunile existente între Roger Waters şi David Gilmour etc.

Asistăm aşadar la o confabulaţie a vocilor care „pun în scenă” însăşi viaţa formaţiei. Siamezii ne explică de unde provine inedita titulatură de Pink Floyd, în timp ce a treia lamentaţie a lui Bob Klose ne mărturiseşte un prim moment de cotitură, evident legat de Syd. Scrisoarea lui Ronald Laing este primul raport medical despre starea aceluiaşi Syd. Examinat de două ori, la cererea primilor impresari Peter Jenner şi Andrew King, Roger Keith Barrett, alias Syd, „a prezentat simptomele unei grave tulburări mintale, de atribuit, cu toată probabilitatea şi în aşteptarea unor examene clinice necesare, abuzului repetat de acid lisergic dietilamid, mai cunoscut ca LSD. Anamneza familială şi individuală, într-adevăr, deşi săracă în date disponibile, nu permite, pentru moment, alte ipoteze. Trecând de la planul neurologic la cel psihologic, părerea mea este că, oricum, originea tulburărilor mintale ale subiectului pus sub observaţie poate avea drept cauză foarte puternica, chiar dacă nu neapărat conştientă, dorinţă de succes a colegilor săi de muncă, ale căror solicitări excesive, plasând subiectul pus sub observaţie în faţa datoriei unei creativităţi neîntrerupte, au drept efect asocierea creativităţii nu cu plăcerea, ci cu anxietatea”. De altfel, figura lui Syd rămâne ca o umbră a cărei prezenţă este resimţită de-a lungul întregii cărţi: îşi face apariţia (fără să anunţe pe nimeni) la studiourile unde, peste ani, Pink Floyd avea să înregistreze celebrul „Dark side of the moon” – imediat dispare straniu; e văzut pe stradă fie în preajma copiilor, împărţindu-le dulciuri, fie posomorât, afazic. Extrem de interesante rămân despre el rândurile rudelor apropiate (soră, cumnat etc.) care nu întotdeauna sunt elogiative, ori ale iubitelor din tinereţe, printre care Ann Murray. Un mare plus pentru „a douăzeci şi şasea lamentaţie din lumea de dincolo a lui Alistair Grahame”, în care se precizează influenţa pe care a avut-o asupra versurilor primelor melodii cartea pentru copii „Vântul prin sălcii”.

Richard Wright, David Gilmour, Nick Mason şi Roger Waters întră pe „scena romanului” având nume simbolice; ei vor fi recunoscuţi în paginile cărţii cu apelativele Omul ?oarece, Omul Pisică, Omul Câine, respectiv Omul Cal. Pagini importante sunt dedicate celor două albume care au făcut carieră –„The dark side of the moon” şi „The Wall”. Despre primul… „nu vă spun nimic fiindcă ce se mai poate spune despre un album care a rămas în clasament din 1973 până în 1988, pentru 724 de săptămâni, care fac fix cincisprezece ani, şi a ieşit numai când legiuitorii de la Billboard au decis să limiteze clasamentul la ultimul deceniu? Lucruri incredibile!” (Totuşi, ca sugestie, ar putea fi consultate şi „The making of the Pink Floyd materpiece” de John Harris ori „The making of The Wall” de Gerald Scarfe). Fireşte, extrem de importante sunt relaţiile dintre membrii formaţiei, surprinderea acestora in vivo, consemnarea dorinţei de a fi mereu în top, prin tehnologie de ultimă oră ori prin montarea unor spectacole eveniment, care culminează fie prin amploarea turneului Division Bell, fie la Pittsburgh unde „au ridicat pe cer o piramidă enormă cu latura de treizeci de metri susţinută integral de un balon de heliu”, în timp ce pentru tot turneul Wish sfârşitul spectacolului era anunţat din zbor de două avioane autentice Spitfire, aflate foarte jos deasupra mulţimii! Apoi, nu trebuie trecut peste mărturia lui Bob Ezrin care, fiind căutat de Waters pentru a colabora la reprezentaţiile teatrale ale spectacolului The Wall, admite că „făcea rău zidul acela, dar nouă, care stăteam pe scenă, ne dădea şi sentimentul de siguranţă: goală şi orbitoare, scena era locul unde te expui, fără apărare, fără protecţie. Însă dacă melodiile îţi spuneau că sentimentul de protecţie şi consistenţă ţi-era dat de cărămizile acelea, îţi spunea şi că fiecare cărămidă reprezenta o suferinţă. […] Însă îţi spuneau şi că aşa, protejat şi ascuns, eşti destinat să înnebuneşti, să ai un creier colcăind de viermi”.

Despre una dintre piesele în jurul căreia se învârte întreaga maşinărie Pink Floyd, „Shine on your crazy diamond”, aţi putea afla mai multe din albumul lui Storm Thorgerson (cel care avea să redeseneze şi ediţiile din 2011/ 2012) „Mind over matter. The images of Pink Floyd”; certă rămâne întrucâtva valoarea testamentar-afectivă a acesteia – un mesaj peste timp al membrilor trupei pentru bătrânul Syd, adevăratul diamant contemplat în cartea lui Michele Mari. Outro: „Se numeşte Diament Nebun un diamant de o puritate extraordinară, tăiat astfel încât să nu se limiteze la a reflecta lumina care cade pe el, dar să captureze şi lumina difuză în mediul înconjurător. Această lumină nu este reflectată, ci este absorbită în interiorul diamantului…” (Sursa)

Shine on you, Sandra Izbasa!

“I’m a fighter, and when I take it into my head to do something, no one can stop me. I’ve always liked to do things the hard way.” - Sandra Izbasa

Chitarele sparg ziduri

Despre geniu şi conflict. Despre cearcăne vinete şi nopţi înnobilate de gânduri. Despre profunzimi siderale şi burice ale degetelor sângerând pe chitare. Despre ziduri care ascund, păzesc, izolează sau oprimă. Despre poezii turnate în sunete şi viziuni la marginea nebuniei. Despre ambiţie şi gesturi abrupte, fie ele generoase sau egoiste. Despre lumini stelare şi bezne cumplite. Despre răsărit şi crepuscul. Despre dogmă şi prejudecată. Despre fragilitate şi revelaţie. Despre feţele ascunse ale câtorva oameni care au inovat permanent, trecând de la puseul psihedelic la militantism şi apoi la şoapta elegiacă. Despre înălţimea aristocratică a unor artişti plecaţi din Anglia ca să vopsească lumea în culori pe care încă nu le-au descoperit toţi pictorii. Despre toate acestea scrie Michele Mari în „Pink Floyd în roşu", romanul apărut recent la Editura Polirom în traducerea curată a Ceraselei Barbone. Poate că nu e doar ieftin, ci şi imprudent să te joci cu vorbele şi să spui despre cartea lui Mari că e mare. În clasamentele literare, distanţa dintre Eco sau Baricco şi Michele Mari se măsoară, probabil, în zeci de poziţii. Dar asta nu contează. Contează, în schimb, frumuseţea giuvaiericală a cărţii, actualitatea ei dureroasă şi felul cum ne repune în contact cu o formă excepţională de-a gândi şi de-a face muzică.

Despre Pink Floyd s-a tot vorbit şi s-a tot scris. Bateristul Nick Mason a semnat chiar şi o biografie a grupului, chit că imediat după publicare foştii colegi au ripostat prin adaosuri, dezminţiri, critici, proteste sau delimitări. Însă indiferent de literatura generată de Pink Floyd, moştenirea lor muzicală apasă straşnic pe umerii tuturor celor care se revendică din linia Waters-Barrett-Gilmour-Wright-Mason. De ce? Foarte simplu. Fiindcă oricând o asculţi, în orice deceniu şi colţ de lume, muzica lui Pink Floyd dă impresia că vine spre tine din viitor. Că a ajuns acolo cu mult înaintea altora, a văzut, i-a plăcut sau nu şi s-a întors să te-aştepte. În 1972 la fel ca în 1979, în 1968 la fel ca în 1985, Pink Floyd e deschizătorul de drumuri care arată încotro ar trebui să se îndrepte muzica. Probabil că şi peste cincizeci de ani lucrurile se vor petrece la fel. Sigur, se pot schimba multe: teme predilecte, stări de spirit, instrumentişti etc. Ceea ce nu se schimbă e armonia stranie şi tulburătoare a pieselor, splendoarea şi ineditul lor, virajele imposibil de anticipat şi - peste toate - convingerea că nu există nimic asemănător pe lume. Şi chiar nu există.

„Pink Floyd în roşu" e un roman-caleidoscop compus din lamentaţii, mărturii, rapoarte, comunicate, interogaţii şi confesiuni, în care personajele nu sunt doar membrii trupei, ci şi oameni care le-au apărut cândva în viaţă, prieteni sau rivali din lumea muzicii, vecini, plăsmuiri fantastice, personaje din cântece, animale de casă şi aşa mai departe. Cutreieraţi de angoase şi obsesii, ca Roger Waters, confiscaţi de alte zări spre care îşi aţintesc focurile negre ale ochilor, ca îngerul căzut Syd Barrett, însoţind melancolic trecerea timpului, ca David Gilmour şi chitara lui dumnezeiască, muzicienii lui Pink Floyd ies din carcasa prezentului şi acontează nemurirea. O fac de zeci de ani, ba râzând de obtuzitatea şi filistinismul Angliei, ba luând peste picior despotismul didactic şi malaxoarele care macină identităţi pentru a scoate pastă umană, ba scormonind cerurile cu privirile lor în care ard întrebări, patimi şi nelinişti. Michele Mari i-a urmărit, i-a studiat şi i-a aşezat într-o poveste seducătoare de la primul la ultimul rând. Pentru noi e mai simplu. Trebuie doar să ne oprim din goană şi să-i ascultăm. Instrumentele lor sunt vase comunicante ale unei arte care l-a făcut pe un puşti american să dea următoarea declaraţie publică: „Mă numesc Mike, am paisprezece ani şi îmi cer iertare pentru relele pe care i le-a provocat generaţia mea muzicii". Un articol de Radu Paraschivescu

Multumesc, prietene!

Se intampla uneori sa te intersectezi cu oameni pe care nici nu-i banuiai ca exista, nici nu te gandeai ca vreodata i-ai putea cunoaste, iar cand intamplarea face in asa fel incat sa ajungi sa-i intalnesti, se produce declicul ala unic, care te face sa zambesti si pana la urma, sa fii fericit.

Asa s-a intamplat si cu prietenul meu Vlad, de la care am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodata si care m-a facut sa-nteleg inca odata o fraza pe care am auzit-o intamplator si pe care eu unul o consider foarte adevarata: Dumnezeu ne arata cat de mult ne iubeste, prin prietenii pe care ni-i da. Si cand ma gandesc la aceasta frumoasa intamplare despre care povestesc din nou astazi, realizez din nou cat de mult ma iubeste pe mine Dumnezeu...


Am primit cartea cadou de la prietenul Vlad. Pe prima pagina, am gasit scris un text pe care o sa-l reproduc aici si pentru care, nu mai pot decat sa raspund simplu: multumesc, prietene! (Restul intamplarii, AICI)

Un cadou de suflet - "Pink Floyd in rosu"

Dupa cum se vede, de o vreme am prins drag de blogul prietenului meu ascultator de Pink Floyd, pe care am ajuns pur si simplu intamplator, in urma unui search pe Google in care cautam ceva informatii despre una dintre cele mai deosebite voci ale muzicii romanesti, Toni Seicarescu.

Am gasit un articol la subiect pe blogul lui, mi-a placut si l-am postat la mine pe blog, cu citarea sursei, bineinteles. Rasfoind prin scrierile sale ca sa vad ce si cum, am avut placuta surpriza sa constat ca autorul blogului, pe numele lui Vlad Parvu, are gusturi muzicale demne de luat in seama.

Mai intaii am observat ca si lui, ca si mie, ii suna foarte bine vocea lui Toni, dupa care am observat ce gusturi rafinate are in materie de muzica. Si uite-asa, am dat curs unei invitatii a prietenului Vlad de a descrie cu cuvintele mele ce melodie sau album al formatiei Pink Floyd imi place cel mai mult si de ce imi place Pink Floyd. A fost si un fel de provocare sa raspund la asemenea intrebari, pentru ca eu insumi mi le-am pus de-a lungul vremurilor in discutiile despre muzica pe care o ascultam cu prietenii mei... Si in afara de asta, Vlad a promis la schimb o carte despre care auzisem ca a aparut si in limba romana si o si vazusem undeva pe internet, mi-o doream, ceea ce mi-a venit ca o manusa. Am pus de fapt ieri pe blog articolul lui Vlad.

Ca raspuns la asa provocare, am scris pe nerasuflate un text exact asa cum l-am simtit la momentul ala si i l-am trimis pe email, dupa care, azi de dimineata, am avut marea bucurie sa constat ca ceea ce am scris i-a placut lui Vlad si in plus, o sa-mi trimita drept cadou cartea - "Pink Floyd in rosu", a lui Michele Mari. Abia astept s-o primesc, cu mare bucurie. Dar si mai mare bucurie este ca am mai castigat un prieten, pur si simplu navigand pe net in cautarea unor informatii despre o voce, dupa care, facand inca un pas, cautand sa-mi exprim parerea despre un fenomen pe care eu si prietenul meu Vlad Parvu il simtim si il respectam la fel, si ma refer aici la fenomenul reprezentat de formatia Pink Floyd si de muzica lor absolut superba.

Iata si articolul publicat astazi de Vlad pe blogul sau, ca raspuns la textul pe care i l-am trimis ieri. La citirea acestui text, nu pot sa spun decat un mare multumesc si in rest, ma-nclin... Si fiindca am inteles ca zilele astea a fost si ziua ta de nastere, iti spun din toata inima si pe aceasta cale: La multi ani, prietene!

Cadourile reprezintă ceva aparte pentru mine. Recunosc, îmi place să le primesc, dar nu exagerez cu nimic când spun că îmi place mult mai mult să le ofer. Dar să le luăm pe rând. În 27 martie am trecut la varianta 2.2 beta (vorba unei prietene). Bineînţeles, mesaje, urări, cadouri, tot tacâmul. Unul s-a remarcat, totuşi. Un mesaj, un cadou. Culmea sau nu, acesta vine "de nicăieri". La propriu. Nu-l cunosc pe destinatar, nu ştiu cum a ajuns la mine (în speţă, la blogul meu) şi, cel mai curios, nu ştiu cum de s-a priceput să-mi facă un aşa cadou frumos, chiar dacă nu ne cunoaştem.

Totul s-a petrecut din pricina concursului care este în desfăşurare în acest prea-intim spaţiu online. La numai o zi după ce am fost nevoit să schimb regulile acordării acelei cărţi din pricina motivului că doritorii sunt mulţi, dar leneşi, a venit şi răspunsul mult (ne)aşteptat. Un răspuns, care, recunosc, a fost pe cât de surprinzător, pe atât de familiar şi cunoscut mie. Pradaoxal, nu?

Domnul Doru Năstase (dar căruia îi voi adresa simplul apelativ de "prieten" de acum încolo, chiar dacă vârsta nu mi-o permite) a crezut de cuviinţă să scrie câteva rânduri despre Pink Floyd şi despre concursul meu. În urma parcurgerii lor, mi-am dat seama că există într-adevăr oameni care merită. Ce merită? Nu ştiu, dar merită. Acesta a publicat pe blogul său, Ceainăria Veche, două articole scrise de mine, plus un răspuns pe care eu îl consider nici mai mult, nici mai puţin decât perfect, aici.

Spuneţi-mi, voi prieteni de pe feisbuc şi reali, pot face altceva în afară să mă înclin şi să acord cartea prietenului Doru? Nici vorbă. Şi nu, nu o fac pentru că este singurul. Nici pentru că are copii mai mari decât mine. Nici măcar pentru că s-a chinuit. O fac pentru că a scris exact ceea ce trebuie, exact ceea ce vroiam să aud, exact ceea ce simţeam dar, fir-ar să fie!, nu reuşeam să exprim. Am reuşit să ating acest lucru într-un singur răspuns, într-un singur mail, de la un singur om.

Nu mai contează termenul limită, nu mai contează faptul că vă doriţi cartea, nici macar faptul că vă este lene. Acest om a reuşit să-mi facă cel mai frumos cadou de ziua mea, fără să ştie. A reuşit să-mi dea naştere la un zâmbet. :-)

Concurs - Pink Floyd

A venit vremea să vă fac cunoscută şi rubrica de concursuri. Cum orice inaugurare este unică şi deosebită în felul ei, nu puteam face excepţie nici eu cu aceasta.

Pink Floyd este trupa/muzica/religia/perspectiva/lumea/judecata/spiritul/ştiinţa care m-a învăţat mai multe lucruri frumoase decât orice şcoală din lume. Mă consider un om norocos că am reuşit să pătrund şi să trăiesc în lumea lor. Şi ştiu că nu sunt singurul.

Nu cu mult timp în urmă, într-una dintre vizitele de la Cărtureşti, am dat peste o carte despre care ştiam că a apărut, dar despre care uitasem că există (motivele îmi scapă): "Pink Floyd în roşu" de Michele Mari. Roman experimental unde realul se îmbină perfect cu ficţiunea, "Pink Floyd în roşu" este o carte excelent construită, care se adresează tuturor, fie că sunt fani ai trupei sau nu. Bineînţeles, pentru cei ce ştiu ce înseamnă Pink Floyd-ul de fapt, ideea de simplu roman nu mai poate sta în picioare. Este o carte plină de viaţă, simboluri şi lucruri captivante despre istoria trupei şi a rock-ului în general. Eu mi-am cumpărat-o, am citit-o şi mi-a plăcut atât de mult încât acum am două exemplare. :-) Unul vi-l dau vouă.

Nu aveţi de muncă prea mult. Tot ce trebuie să faceţi este să-mi trimiteţi un mail cu subiectul "Concurs psihedelic" la adresa aiciprv@yahoo.ro (luaţi de seamă că e .ro) unde ori veţi spune care este cântecul/albumul celor de la Pink Floyd care v-a plăcut/marcat cel mai mult şi de ce, ori scrieţi pur şi simplu de ce vă place Pink Floyd. Aşadar, aveţi două posibităţi. Scrieţi ce simţiţi şi cât doriţi. Cel mai interesant şi original răspuns va fi desemnat câştigător.

Atenţie! Condiţie obligatorie şi de bun-simţ pentru a intra în concurs: mesajul trebuie să conţină numele vostru real şi să fie corect din punct de vedere gramatical. :-)

Data limită până când puteţi trimite răspunsurile voastre este 24 martie, ora 12:00. Pe 25 voi publica aici toate mesajele primite, iar marţi, chiar pe 27 martie, voi anunţa câştigătorul. Mult succes!

UPDATE: În momentul când am făcut acest concurs, nu am luat în calcul un lucru esenţial, peste care nu se prea poate trece: lenea. Acest post a avut parte de cele mai multe vizualizări din tot blogul, ajungând într-o săptămână la 335 unice. Cu toate astea şi cu toate discuţiile avute, nimeni nu a trimis mail. De ce? Acelaşi răspuns peste tot: lenea, comoditatea. Ok atunci. Ne adaptăm condiţiilor şi facem ceva lejer cu "laicuri" pe feisbuc. Nu trebuie decât să scrieţi un comentariu la postul de pe feisbuc şi să daţi laic. Câştigătorul va fi ales întâmplător, prin random.org. Noul termen e 1 aprilie la 00:00. Şi nu e glumă. Succes! :) (Sursa)

Happy Birthday David Gilmour!

Our very best wishes to David Gilmour today, who will be celebrating his 66-th birthday!

Born and raised in Cambridge, David became involved with various bands in the area, principally Jokers Wild who were a popular draw when they played, before joining Pink Floyd in 1968. More recent years have seen David concentrating on his solo career, and helping out chums on their musical projects on an ad hoc basis - most recently, appearing on stage with Phil Manzanera at the legendary Ronnie Scott's Jazz Club, with Amadou & Mariam at the Crisis "hidden" charity show, and with Jeff Beck at the Royal Albert Hall.

With it being now five years since the release of his last solo album, "On An Island", many people's thoughts are on whether we might see a follow up to that. Recently, Polly Samson revealed that one of the things she will be working on are some lyrics for David, so that bodes well!

Many happy returns, David, on this special day. Sursa: http://www.brain-damage.co.uk

When the Wind Blows

“When the Wind Blows” is a British animated film, directed by Jimmy Murakami and based upon Raymond Briggs’ graphic novel of the same name. The Film was released in 1986, and with musical score composed by Roger Waters of Pink Floyd fame.

The plot synopsis from The International Movie Database page for the film is as follows…

With the help of government-issued pamphlets, an elderly British couple build a shelter and prepare for an impending nuclear attack, unaware that times and the nature of war have changed from their romantic memories of World War II.

The film starts out on an optimistic note, and some time is spent establishing the characters, the elderly Briggs couple, and the setting; a Britain that is coming ever closer to a nuclear conflict. With this looming over their heads, the Briggs attempt to secure themselves from harm by following governmental instructions, only to find that when nuclear war does break out that they are woefully unprepared. Ending on a sombre and grim note, the film has a powerful message on the futility of war.

In the depths of rural England Jim and HIlda Bloggs happily live out retirement. They are the typical English couple, eating sausages and chips for lunch, and drinking endless cups of tea. Deeply patriotic, believing in a government which brought its people victoriously through two world wars, their life seems simple and trouble free. Then comes the bomb!

"When The Wind Blows" is a motion picture based on Raymond Brigg's best-selling novel. It is a powerful, unforgettable story about the consequence of nuclear war and it makes a horrific point! Released in October 1986 and featuring music and songs by Roger Waters, David Bowie, Genesis,and Squeeze, this animated masterpiece was created and produced by the makers of The Beatles motion picture, "Yellow Submarine". "When the Wind Blows" not only touches the heart but comes close to being the most disturbing animated feature since "Animal Farm".

The film features Peggy Ashcroft as the voice of Hilda, and John Mills as the voice of Jim. Produced by Roger Waters, and film score by Roger Waters, the album soundtrack for "When The Wind Blows" was released in England in December 1986, and in the US over a year later. Roger Waters composed and performed the entire second half of the album. The first half is a compilation of songs by David Bowie, Hugh Cornwell, Genesis, Squeeze, and Paul Hardcastle. David Bowie does the title track of the album and is also the first track in the film. It is a rousing emotionally charged peice which ranks in my opinion with his all time greatest!

Roger Waters plays his vocal and instrumental soundtrack compositions with his bleeding heart band who consisted at the time of: Roger Waters (Bass and Vocals), Matt Irving (keyboards), Nick Glenny Smith (keyboards), Jay Stapley (Guitar), John Linwood (Linn Programming), Freddie KRC (Drums), Mel Collins (Saxaphone), John Gordon (Bass), Claire Torry (Vocals), and with special guest Paul Carrack (vocals on 'Folded Flags').

Rogers work on this album, though mostly instumental, contains some of the best work he's ever done solo or not. One of the few vocal tracks, "The Towers of Faith" is my favorite all time Roger Waters song, and it does not even appear in the movie. The lyrics of When The Wind Blows are typical Waters; extremely emotional, cynical, satirical and biting!

The movie however is a great story, though a little gloomy. And it's a great piece of animation, done with special 3D animation effects it is truly a work of art. The 3-D effects are really fantastic. Sursa