La Copac

Este, poate, unul dintre cele mai cunoscute locante cu terasă în curte. Are ceva vechime în peisajul cârciumilor de la noi și se autointitulează „o cârciumă de jupâni”. Are și un copac vechi (un dud, mai precis), atât de vechi și rămuros, încât curții nu-i mai trebuie altă umbră. Situat aproape de centru, dar nu în calea puhoiului de pe Magheru, localul este – o să vedeți dacă mergeți pe-acolo în serile de vară (numa’ să se oprească ploile astea odată!) –, la mare căutare în lumea artistică, boemă a Bucureștilor.

Muzicieni, actori, regizori, oameni de radio ș.a.m.d. sunt obișnuiți de-ai casei. Ca să trec în revistă numai câteva dintre atuurile acestui local, umbra curții și liniștea zonei sunt de recomandat. La fel și meniul (ieftin și bun). Nu în ultimul rând, jupânul gazdă – Horațiu (sigur îl știți dacă ați fost de câteva ori prin Vamă) știe să te primească la el în ogradă. Știe să bucătărească la ceaun, duminica, în curte. Și când e vorba de muzică, și când e vorba de petrecere până spre zorii zilei știe să-și trateze mușterii ca pe niște jupâni. Sursa

Gem de rubarba - Saschiz - Romania

Daca i-ar fi spus cineva Caterinei Schaaser, o sasoaica din satul Saschiz (Mures), cu cativa ani in urma ca "rabarbarul" din fundul curtii o s-o scoata in Europa, s-ar fi prapadit de ras. Adica brusturele ala, din care maica-sa si bunica-sa faceau compot si-l mai foloseau la gem doar in anii cu fructe putine, sa fie atat de cautat de straini? Caterina Schaaser a ajuns s-o traiasca si pe asta: gemul de "rabarbar" (denumirea saseasca a rubarbei) se vinde acum cu aproape 5 euro borcanul de o suta de grame (recipient minuscul importat din Marea Britanie), fiind foarte cautat de turistii straini care vin la Saschiz, la Crit sau la Viscri, iar o fundatie infiintata de doi britanici vrea sa-l scoata la export dupa ce a fost deja apreciat la expozitiile internationale de mancare traditionala. Din acest moment practic incep problemele Caterinei, pentru ca de unde sa scoata atata "rabarbar", cand stie doar ca are o tufa in fundul curtii ei, mai e una pe la maica-sa si in rest mai sunt radacini pe la vreo doua-trei femei in sat?

Saschizul, un sat sasesc cu 2300 de locuitori, situat la granita judetului Mures, pe drumul Brasov-Sighisoara, este pe cale sa ajunga "colonie" englezeasca precum "vecinele" Crit sau Viscri. In aceasta din urma localitate, printul Charles al Marii Britanii, prin Fundatia "Mihai Eminescu", a cumparat mai multe proprietati, iar an de an vin aici din ce in ce mai multi turisti din toata Europa. Fundatia Adept, infiintata de Nat Page, fost prim-secretar al Ambasadei Marii Britanii in Romania, si Jim Turnbull, directorul unei companii ce ofera consultanta in promovarea investitiilor si dezvoltarea afacerilor, a luat Saschizul sub aripa incercand sa valorifice exact ce are satul de oferit: conditii de turism cultural si rural, biodiversitate naturala, istorie si mancare traditionala si sanatoasa. Adept (initialele de la "Dezvoltare agricola si protectia mediului in Transilvania") beneficiaza de suportul financiar al unor companii multinationale importante, are sediul in centrul satului si a deschis aici un punct de informare turistica si un magazin de vanzare a gemurilor traditionale. Chiar daca in Saschiz nu exista inca pensiuni agroturistice, localitatea este des calcata de vizitatori, in special straini. Dupa cum ne spun angajatii Adept, numai in luna iulie au trecut pragul punctului de informare 500 de oameni, iar cei mai multi dintre ei au cumparat gemuri de fructe de padure si de rubarba, care costa in jur de 5 euro borcanul de o suta de grame. "Scopul nostru este sa ajutam micii fermieri locali sa-si promoveze produsele. Cele de origine animala sunt mai greu de exportat, dar cu gemurile este mai usor. Deocamdata vindem doar aici, in magazinul din Saschiz, dar vrem sa ajungem sa exportam. Am inceput sa construim o bucatarie moderna agreata de Uniunea Europeana, altfel nu putem vinde afara. In aceasta bucatarie vor avea acces producatorii de gemuri locali, care vor putea lucra intr-un mediu controlat", spune Cristi Gherghiceanu, directorul Adept.

Magazinul din Saschiz este acum aprovizionat cu gemurile facute de Caterina Schaaser, sotia viceprimarului localitatii, si de alte doua-trei femei din zona, care primesc un euro pentru fiecare borcan. "Banii astia sunt pentru munca, in plus le dam zaharul si le platim si fructele. Vreau sa spun ca initial au fost neincrezatori ca va fi cineva interesat de gemul lor. Anul trecut, in decembrie, patru doamne de aici au fost la o expozitie in Italia (n.r. – «Terra Madre - Salone del Gusto» de la Torino, targ anual de produse naturale) si au vazut ca oamenii sunt interesati de bucataria locala; au avut mare succes acolo, in special cu gemul de rabarbar, dar si cu celelalte gemuri", mai spune directorul Adept, care este convins ca deja multi straini doresc sa vada locurile de unde provin aceste produse atat de bune la gust si sanatoase, motiv pentru care fundatia organizeaza si cursuri de agroturism pentru localnici, astfel incat acestia sa poata sa-si primeasca oaspetii cum se cuvine.

A facut 60 de borcane de gem din trei tufe de rubarba
Caterina Schaaser, nevasta viceprimarului din Saschiz, se bucura de buna reputatie de a fi mare specialista in gem de rubarba, produs promovat inclusiv de Slow Food, organizatie internationala care lupta impotriva mancarurilor de tip fast-food si promoveaza bucataria traditionala.
"Inainte, daca nu erau fructe intr-un an, ma gandeam: oare din ce sa fac gem? Pai din rabarbar, amestecat cu corcoduse, ca astea se coc devreme. Mai faceam si numai din rabarbar. Acuma s-a intamplat asa: au venit englezii la Saschiz, au stat la noi la masa si ii ziceau lui Cristi ca ar vrea gem. Eu taceam din gura, nu indrazneam sa le spun de rabarbar. Dar cand au plecat englezii am spus la Cristi ca se poate face gem din rabarbar, el nu auzise de asta, da’ a zis sa facem. Le-am dat la englezi, le-o placut mult, mai ales ca e asa acrisor, nici zahar mult nu se pune." Da’ de unde planta asta? "Sasii o avut-o, eu nu-mi aduc aminte sa fi fost prin gradinile romanilor. Mama facea vara compot sau zeama, era bun cand veneai de la camp. Sunt radacini crescute prin gradina, nu le-a plantat nimeni. Eu am trei tufe in spatele casei si din alea am facut gem. 60 de borcane mi-o iesit anul trecut si cu astea am mers in Italia la expozitie. Acum as vrea sa fac mai mult, ca vin turisti, care stiti cum cumpara? Nebunie. Numai neamul meu cand vine din Germania… cat o cumparat eu am ramas trasnita! Da’ ce-ati cumparat asa? Voi nu faceti? ii intreb. Ei zic nu. Acum trebuie sa mai gasesc rabarbar, pe la matusi, vecine. Nici nu stiu de unde sa mai iau…", povesteste Caterina.
Viceprimarul Ion Schaaser crede ca trecerea pe care o au la straini gemurile de rubarba si de fructe de padure ar putea aduce avantaje comunei, dar, din pacate, "femei care sa le faca mai sunt doar vreo doua-trei, ca nu se mai gasesc asa multe gospodine la Saschiz". Dupa cum spune Schaaser, primaria din Saschiz colaboreaza cu fundatia Adept pe aproape toate proiectele acesteia, deoarece alte sanse de dezvoltare nu mai are comunitatea locala, destul de imbatranita si formata acum preponderent din rromi (70%) si romani, dupa plecarea masiva a sasilor in anii ’90.

I-a stat la masa chiar "boss"-ul de la Slow Food
La cativa kilometri mai spre Brasov, in satul Crit, Elena Suciu este si ea mare producatoare de gemuri de rubarba si fructe de padure. Se lauda ca i-a stat la masa chiar Carlo Petrini, presedintele organizatiei mondiale Slow Food, adus sa-i guste mancarurile de cei de la fundatia Adept si care s-ar fi declarat incantat de bucatele pe care i le-a pus femeia in fata, cum ar fi ceaun de ied, bulz in jar, si evident, gemuri locale. Elena Suciu povesteste ca a invatat sa faca gem de rubarba de la o batrana sasoaica si ca a fost uimita sa constate ca, desi romanii nu stiau la ce se foloseste planta, aceasta era cunoscuta de englezi sau de olandezi. Elena Suciu mai merge sa vanda gemuri la Bucuresti, la prezentari de mancaruri traditionale, actiuni organizate de Muzeul Taranului in colaborare cu Adept, si spune ca se face coada cand ea si celelalte femei din sat isi scot borcanele cu bunatati pe tejghea. Elena Suciu crede ca un euro pe borcan, cat ii plateste Adept, nu este un pret grozav, numai ca spera ca in curand sa aiba unde sa vanda mai mult pentru a putea face bani seriosi din pasiunea sa pentru bucataria traditionala saseasca. (Sursa)

American Pie

Ingrediente:

Pentru blat avem nevoie de
1 mana nuci autohtone
1 mana alune braziliene
1 mana de stafide
1lingura de miere zaharisita
Se pun toate in robotul de bucatarie si procesam pana obtinem un aluat lipicios si putin crocant

Pentru umplutura
4 mere mari
1 lingurita scortisoara
Merele se dau pe razatoarea mare, se storc bine de suc, se adauga scortisoara si se omogenizeaza cu mana sau cu o lingura de lemn

Glazura:
10 linguri de sirop de artar
1 lingura ulei de cocos topit
1 lingurita scortisoara
jumatate de pumn de stafide
Se dau in blender si se proceseaza pana devin pasta

Blatul il punem intr-o forma de tort cu pereti inalti, il presam bine avand grija sa formam si un perete inalt de aproximativ 3 degete. Peste blat turnam merele iar peretii blatului daca sunt prea inalti ii turtim pana la nivelul merelor. Turnam glazura si dam la frigider pentru minim 4 ore. Se decoreaza dupa dorinta si gustul fiecaruia. Sursa: bucatariavie.blogspot.com/

O viaţă ca la carte, o carte cât o viaţă

Aproape de Piaţa Rosetti, cât să faci doi paşi pe strada Cristian Radu la numărul 6, se găseşte unul dintre acele locuri rare care recuperează măcar în parte farmecul Bucureştiului de altădată; pentru că, în spatele vitrinei ce te întâmpină cu un preţios “templul cafelei arabica”, o să-l întâlneşti pe Gheorghe Florescu, cel care o slujeşte cu credinţă sinceră de 40 de ani. Cu şortul verde prins la gât, la fel ca acum aproape 60 de ani când era băiat de prăvălie în magazinul unchilor săi din Vitan, Florescu te întîmpină şi te cântăreşte curios din priviri. Ştie ce hram poartă fiecare dintr-o uitătură de om trecut prin viaţă, cu bune şi cu rele, dar care nu şi-a pierdut nicio clipă umorul. Vorbeşte despre viaţa lui cu egală măsură despre lucruri care îi plac şi despre cele care-i plac mai puţin, în pauzele dintre prăjitul unei ture de cafea sau râşnitul ei, pentru că, pentru el, cafeaua are întotdeauna prioritate.

Îi plac oamenii. Îi place să îi ştie în preajmă, să vorbească cu ei la o cafea. Iar când nu sunt acolo, le păstrează amintirea în pozele care umplu pereţii magazinului. În stânga, prietenii: ambasadori, scriitori, foşti şefi de stat. În dreapta, imaginile alb-negru din care se colează viaţa maestrului său, ale cărui muncă şi tradiţie o continuă păstrându-i vie memoria: armeanul Avedis Carabelaian.

Branding-ul armenesc te-ar putea induce în eroare, dar Florescu e român get beget. Născut în biserică în timpul unui bombardament german sub privirile sfinţilor Ilie şi Gheorghe , Florescu avea să fie botezat cu numele celor doi martori muţi ai naşterii sale. Copilăria de pe calea Dudeşti, acolo unde a crescut printre magazinele evreilor, grecilor şi armenilor, şi întâmplările ulterioare aveau să-i influenţeze de timpuriu viaţa. Arestarea tatălui său, fost detectiv în Siguranţa Statului, de către comunişti, şi munca de băiat de prăvălie în magazinul unchilor săi au fost o nouă treaptă pentru Gheorghe Florescu. Dar ceea ce avea să îşi pună amprenta definitiv asupra destinului său a fost întâlnirea cu Avedis Carabelaian. De la armeanul înalt şi impunător, urmaşul al câtorva generaţii de cafegii la Înalta Poartă, avea să preia tânărul Florescu, în 1 martie 1971, magazinul de cafea şi dulciuri aflat la parterul unei clădiri de pe strada Hristo Botev numărul 10. Clădirea s-a prăbuşit la cutremurul din ’77, dar amintirea ei a supravieţuit calamităţii prin Florescu care şi-a dedicat de atunci viaţa cafelei şi şi-a asumat destinul de a duce mai departe tradiţia cafegiilor armeni.

A învăţat de Carabelaian arta prăjitului şi râşnitului cafelei, tehnica preparării unei cafele cum se cuvine, la ibric, şi poveştile lor. Şi-a botezat cafelele după istorii mai apropiate sau mai îndepărtate. Pe unele le vinde sub eticheta maestrului său, altele sub denumiri exotice sau misterioase. Cafeaua yemenită Roxelana poartă numele fostei sclave care a schimbat istoria Imperiului Otoman după ce l-a învăţat pe Soleiman Magnificul să bea cafea. Cafeaua biologică, importată din Columbia, Ecuador, Etiopia sau Mexic poartă numele Irmei Torres, “descendenta unei ramuri ilustre a familiei Florescu”. Cafelele sunt familia lui Florescu. Le importă, crude, în saci, cu plata în avans, le prăjeşte exact 20 de minute în magazin, sub ochii clientului, le răceşte trecându-şi nostalgic mâna printre boabele de cafea, şi le vinde cu o poveste.

Mai prăjeşte în micuţul său magazin şi fistic, migdale, alune, arahide, mai vinde şi vinurile “lui Isărescu” sau cognacul armenesc Ararat, bomboane şi zaharicale, ba chiar şi cărţi, dar cafeaua a fost şi a rămas pe primul loc. Pentru că, la el în magazin, toată cafeaua e bună, 100% arabica, indiferent de preţ. De fapt, calitatea cafelei începe de la cea bună, braziliană, de 40 de lei kilogramul – la care a redus la minim adaosul comericial, “că toată lumea trebuie să aibă dreptul la o cafea bună” – şi creşte progresiv la cea biologică de 100-150 de lei kilogramul şi până la cea hawaiiană (Kona Extra Fancy), de 350 de lei kilograme sau la “cea mai bună”, cafeaua jamaicană (Blue Mountain)de 650 de lei kilogramul.

Vin oameni din tot Bucureştiul să-şi cumpere cafeaua de aici. Mai beau o cafea, mai stau la o vorbă. Au cu cine. Pentru că toată viaţa Florescu s-a învârtit printre oameni importanţi ai fiecărui regim, dar cel mai bine s-a simţit în compania boemei literare care l-a vizitat de fiecare dată cu plăcere. Şi nici aceste întâlniri n-au rămas fără urmări. Un accident vascular cerebral l-a lovit acum douăzeci de ani, lăsându-l cu o hemipareză pe partea dreaptă. Dar a luptat cu ea şi a reuşit să o învingă. Iar unde nu a putut să o răpună a păcălit-o învăţând să scrie cu mâna stânga, suficient de bine cât să-şi scrie viaţa în romanul autobiografic “Confesiunile unui cafegiu”, lucrare apreciată de criticul Dan C. Mihăilescu drept cartea anului 2008.

Am plecat în căutarea unui nou loc de pus pe harta. Şi am găsit un om. Cu o viaţă ca la carte, o carte cât o viaţă. Una dintre puţinele cărţi pe care o pată de cafea ar avea sens. (Sursa)

Unde să mănânci în vacanţă – ghid de supravieţuire turistică

Dincolo de peisaje şi obiective turistice, o vacanţă în străinătate se poate distinge – pozitiv sau negativ – prin prisma experienţelor culinare. O vacanţă urbană în afara ţării, în afara “ţarcurilor” turistice cu meniu all-inclusive sau demi-pensiune – ridică minim 3 întrebări pe zi: unde mai mâncăm acum?!

După ani de experienţă în metropolele Europei şi Asiei, după eşecuri lametabile prin Paris sau Gibraltar, putem creiona un îndrumar minim de supravieţuire generică în oraşele străine, despre unde să – dar mai ales unde să nu – mănânci. Pentru că, pentru un turist, capcanele sunt la tot pasul. Învaţă cum să eviţi atracţiile turistice nedorite: mâncarea proastă şi scumpă.

1. Nu mânca în locurile turistice

Cea mai sigură variantă pentru a mânca scump într-un loc aglomerat şi, de cele mai multe ori, mai prost decât în alte părţi este să mănânci în proximitatea obiectivelor turistice. În preajma muzeelor, a pieţelor centrale, a străzilor populare printre turişti, se mănâncă prost de cele mai multe ori şi, cu siguranţă, scump, pentru că spaţiile comerciale au chirii mari şi fluxul de clienţi garantează perpetuarea afacerii indiferent de calitatea ei.

2. Mănâncă unde mănâncă localnicii

Cu o hartă în mână şi puţin fler poţi găsi, chiar în apropierea zonelor centrale, locuri bune de mâncat la preţuri decente. În plus, vei avea garanţia că vei gusta adevăratele feluri ale locului. Pentru că localnicii cunosc atât gustul autentic al mâncărurior locale dar, mai ales, adevărata valoare comercială a ceea ce mănâncă. Localnicii nu revin într-un loc în care se mănâncă prost. Un loc popular printre localnici este o garanţie în acest sens. Întreabă-i de un astfel de loc.

3. Căută meniul zilei

În majoritatea ţărilor Europei, restaurantele au un meniu al zilei care oferă mâncare – deseori gătită – la preţuri foarte bune, mai ales pentru prânz. Urmărește însă cu atenţie meniul afişat la intrare deoarece uneori poate conţine capcane (unele meniuri nu includ TVA-ul, pâinea sau băuturile).

4. Ai grijă unde te așezi

În multe ţări europene - în special în cele din sud – preţurile variază în funcţie de locul în care te așezi să mânânci, astfel încât, în acelaşi stabiliment, puteţi întâlni 3 preţuri pentru acelaşi produs. Cel mai scump este pe terasă, un preţ mediu se obține pentru acelaşi produs consumat la masa din interior, dar şi mai ieftin este să consumi acelaşi produs la bar.

5. Nu tot ce zboară (pe masă) se mănâncă

Multe restaurante occidentale îşi întâmpină oaspeţii cu masa pusă. O grisină, câteva felii de pâine cu unt, pateuri sau brânză, şi multe alte aperitive pot constitui ceea ce se numeşte couvert-ul (ceea ce acoperă masa). Aveţi grijă, deoarece tot ce veţi mânca veţi plăti ulterior. De cele mai multe ori e vorba de mărunţiş, 1-2 euro. Însă, uneori, couvert-ul poate fi format din preparate cu un preţ considerabil când e vorba de specialităţi din fois gras sau crab umplut.

6. Citește firmele

Dacă ai un buget bine drămuit, ar trebui să fii atent la meniurie afişate la intrare. Așa afli repede preţurile practicate în acel loc. Atenţie, însă, pentru că nu toate meniurile afişează preţul băuturilor. Ca idee generală ar trebui să ştii că restaurantele sunt cele mai scumpe locuri în care poți mânca. Locuri cu adaos comercial mai mic sunt braseriile, berăriile, bistrourile, tavernele, cafe barurile sau cafenelele. Chiar dacă noi nu suntem obişnuiţi, multe cofetării, baruri sau cafenele servesc şi salate sau gustări. Alte nume pentru locaţii ieftine: Pasteleria (Portugalia şi Spania), Taberna şi Cervezzeria (Spania), Taverna (Grecia), Trattoria (Italia), Brasserie şi Bistrot (Franţa).

7. Citește cu atenţie ghidurile

Ghidurile de călătorie se dovedesc a fi extrem de practice atunci când călătorești. Atenţie, însă, la ce fel de ghid folosești pentru că o sa fii îndrumat în funcţie de natura acestuia şi a cititorilor săi.

8. Părerile celorlalţi contează

Când alegi un hotel sau restaurant, dacă ai ocazia, poţi consulta forumurile pentru a vedea părerile celor care au trecut deja pe acolo. Probabil cea mai bună sursă pentru astfel de recenzii o reprezintă http://www.tripadvisor.com/ . Alte surse credibile http://www.lonelyplanet.com/ şi http://www.routard.com/.

Mare atenţie însă la cine scrie, ce vîrstă are, de unde este, ce tip de călătorie a efectuat (de afaceri, cu familia şi copii mici, etc). Americanii, de exemplu, tind să fie excesiv de cârcotaşi, iar un cuplu de pensionari din Marea Britanie să aprecieze mai puţin un restaurant agitat. Important este să te raportezi de fiecare dată la profilul celui care face recenzia, pentru că există și păreri contrare despre acelaşi loc. Cea mai bună și completă sursă românească de opinii pentru vacanţe pare a fi forumul Softpedia .

Evident, pentru cei care gătesc, mai ales pentru cei care călătoresc cu familia, se poate opta și pentru versiunea de închiriere a unui apartament cu bucătărie (sau statul la prieteni). Alimentele cumpărate de la supermarket sunt mai ieftine, iar piețele sunt pline de surprize plăcute. Dezavantajul este că nu apuci să guști adevăratul specific al locului și riști să îți petreci jumătate de zi în bucătărie.

Pentru cei ce au și alte sfaturi utile pentru vacanţă, vă aşteptăm să le împărtăşiți şi celorlalţi. Vacanţă plăcută! (Sursa)

Legume la gratar

Intr-o cuină bănățeană, unde s-a impamantenit convingerea ca ‘a mai bună din toace vergeţurile-i carnea si din toace păsările a faină-i porcu’, parca legumele astea par cam ratacite. Totusi, mi se par una dintre cele mai savuroase garnituri, alaturi de ceva carnoase, dar in acelasi timp pot constitui, simple, doar stropite cu un sos (dresing) o cina foarte gustoasa si usoara. Afar’ de asta, i-am promis sorei mele ca o sa grataresc niste legume, asa ca iata ce-a iesit:

Ingrediente:

legume dupa plac, eu am folosit: dovlecei, rosii, ceapa, vinete si ardei capia copti
ulei de masline
sare

sos:

1 legatura de patrunjel
1 legatura de busuioc
1 catel de usturoi
4-5 linguri de ulei de masline
zeama de la 1/2 de lamaie (optional)
sare, piper

Preparare:

Se aleg legume proaspete, tinere, sanatoase si tari. Se spala bine. Dovleceii se feliaza si se presara cu sare (la fel si vinetele), pentru a elimina o parte din lichidul continut:

Dupa aproximativ 10-15 minute, se zvanta dovleceii si vinetele cu hartie de bucatarie, apoi se pensuleaza cu ulei de masline pe partea pe care se vor aseza pe gratar:

Se aseaza pe gratarul bine incins:

Se pensuleaza din nou cu putin ulei de masline, pe partea vizibila:

Dupa 2-3 minute, se intorc pe partea cealalta si se lasa pe gratar inca 2 minute, sau pana cand dintii unei furculite intra cu usurinta in carnea dovleceilor:

Pe masura ce se fac, se pastreaza la cald (eu am pus legumele intr-o farfurie asezata deasupra unui vas cu apa fierbinte):

Identic am procedat cu vinetele:

Rosiile le-am taiat in jumatati si le-am sarat pe partea taiata:

Le-am stropit cu ulei de masline extravirgin si le-am asezat pe gratar, mai intai cu fata taiata in jos:

Dupa 3-4 minute le-am pensulat cu ulei de masline si pe partea bombata, apoi le-am intors:

Cu ceapa, taiata in rondele groase de 1 cm., am procedat asemanator ca si cu rosiile:

Ardeii i-am copt inainte de a-i frige pe gratar, si i-am decojit:

Am taiat ardeii taiat in jumatati, i-am sarat usor si i-am pensulat cu ulei de masline extravirgin, apoi i-am asezat pe gratarul incins, frigandu-i pe ambele parti doar cat sa se formeze urmele caracteristice de gratar:

Pentru sos, pur si simplu am dat la blender toate ingredientele, subtiind cu zeama de lamaie; in cazul in care cineva nu agreaza gustul acru, poate subtia sosul cu apa, pana la atingerea consistentei dorite. La fel, ierburile aromatice se pot combina dupa gustul si placerea fiecaruia: tarhon, marar, coriandru (pentru un gust exotic) etc.

Sursa: http://www.retetecalamama.ro/retete-culinare/legume-la-gratar.html

Dieta Dukan

Inainte sa intram in detalii specifice despre dieta, haideti sa petrecem cateva minute discutand principiile pe care aceasta se bazeaza si motivul pentru care functioneaza cu atata eficacitate. Si eu prima data cand am citit cartea am fost tentata sa sar peste acest capitol dar intelegerea principiilor alimentare m-a ajutat extrem de mult sa ma conformez cu dieta.

Alimentatia universala este compusa din doar trei elemente: glucide, lipide si proteine.

Ceva care m-a surprins pe mine destul de mult prima oara cand am citit cartea doctorului Dukan este diferenta enorma asupra corpului nostru intre consumul a 100 de calorii de zahar vs. 100 de calorii de unt vs 100 de calorii de peste.

Glucidele / Carbohidratii

Glucidele sunt importante pentru furnizarea de energie corpului – acestea ne furnizeaza aproximativ 50% din ratiile zilnice de energie. Glucidele sunt prezente in fructe, miere, cereale, paine, paste fainoase, orez, linte, leguminoase, etc. Fructele cele mai bogate in glucide sunt bananele, ciresele si strugurii. De asemenea vinul si toate tipurile de alcool.

Organismul nostru asimileaza glucidele extrem de repede si de usor. De asemenea, asimilarea glucidelor faciliteaza secretia de insulina care in mod direct favorizeaza producerea si stocarea de grasimi.

Planul Dukan exclude glucidele in intregime in faza de atac. In cursul perioadei de croaziera, dieta permite consumul de legume deoarece acestea nu au foarte mult zahar in componenta. Restul glucidelor vor fi reintroduse cu incetul in timpul perioadei de consolidare dar nu vor putea fi consumate in cantitati nelimitate pana cand ajungem in faza de stabilizare.

Lipidele

Lipidele sunt bineinteles dusmanul cel mai mare al slabirii. Precum doctorul Dukan spune, “Nu putem pierde grasimea noastra daca mancam grasimile altora!”

Totusi in ultimii ani un numar mare de diete au deschis portile consumului de lipide precum faimoasa dieta Atkins. Este acum clar ca din pacate aceasta a fost o eroare. Consumul de lipide rezulta in cresterea nivelelor de colesterol si de trigliceride care are efecte periculoase asupra sanatatii.

Lipidele provin din doua surse: grasimile animale si grasimile vegetale.

Grasimile animale pot fi gasite in principal in porc, miel, gasca si rata. Carnea de vaca este mult mai putin grasa cu exceptia antricotului si coastelor care sunt pline de grasimi.

Untul este o forma de grasime pura si aproape la fel este si smantana.

In grupul pestilor exista 5 mari furnizori de grasimi: sardinele, tonul, somonul, scrumbia si heringul. Trebuie sa mentionam ca si aceste tipuri de peste, desi printre cele mai pline in grasimi dintre genurile de peste existente, nu au mai multa grasime decat o bucata obisnuita de carne de vita. In plus, aceste grasimi sunt extrem de benefice organismului deoarece sunt bogate in grasimi Omega 3 care ajuta in prevenirea bolilor cardiovasculare.

Grasimile vegetale sunt bineinteles uleiurile. Uleiul este defapt si mai gras decat untul. Desi unele genuri de uleiuri ca si cel de masline, de rapita si de seminte de floarea soarelui sunt benefice sanatatii cardiovasculare, toate uleiurile au aceeasi valoare calorica si sunt interzise in cursul primelor doua etape ale dietei, trebuie evitate in cursul celei de-a treia etape, si de asemenea trebuie utilizate cu mare atentie in cursul stabilizarii finale.

In final, alimentele oleaginoase de genul nucilor, alunelor, fisticului, etc, sunt de asemenea de evitat.

In rezumat, conform doctorului Dukan, lipidele sunt dusmanii purtatori de cele mai mari pericole celor care vor sa slabeasca din urmatoarele motive:

• Au pe departe cel mai mare continut caloric – de doua ori mai multe calorii pe gram decat glucidele si proteinele.
• Pe langa faptul ca sunt pline de calorii nu sunt niciodata consumate singure – adica se consuma cu paine, paste, etc.
• Desi corpul le asimileaza mai incet decat carbohidratii, sunt assimilate mult mai repede decat proteinele si fara a avea efectele de energie ale acestora din urma.
• Nu reduc senzatia de foame deloc.
• In ultimul rand nu sunt bune pentru sanatate.

Proteinele

Alimentele cele mai bogate in proteine sunt cele care provin din regatul animal – carnurile. Dintre toate carnurile animale cea de cal este cea mai bogata in proteine si are cele mai putine grasimi (desi bineinteles nu este recomandat sa o mancati deoarece sunt prietenii nostrii!! ). Carnea de vita este mai grasa decat cea de cal dar anumite portiuni ale acesteia (ca si file mignon) sunt mai putin grase.

Carnea de oaie, de miel si de porc sunt pline de grasimi. Organele animale sunt destul de bogate in proteine si nu au multe grasimi sau lipide cu exceptia ficatului care are o doza mica de zahar. Puiul, fata de gasca si rata, este foarte bogat in proteine si nu are multe grasimi deloc mai ales pieptul de pui.

Pestele, in special pestele alb este extrem de slab in grasimi: solul, codul si merluciu sunt o mina de proteine. Desi sardinele, tonul, somonul, scrumbia si heringul au putin mai multa grasime, sunt totusi o sursa excelenta de proteine. La fel si crustaceele ca si crabul, crevetii, si alte fructe de mare. Trebuie mentionat ca pielea (coralul) crustaceelor este destul de bogata in colesterol si de aceea pentru a fi mai sanatos indepartati pielea inainte de a le consuma.

Oul este o sursa extrem de interesanta de proteine. Galbenusul este plin de lipide si de cholesterol. Dar albusul, in mod interesant, este alimentul cel mai pur in proteine cunoscut. Astfel incat consumul celor doua impreuna permit oualor sa fie pe lista de alimente aprobate Dukan.

Digestia proteinelor este cea mai lunga si laborioasa din toate categoriile de alimente. Ii ia organismului nostru peste trei ore sa dezintegreze si asimileze proteinele. Motivul pentru acest lucru este simplu: moleculele proteinelor sunt lanturi lungi puternic sudate intre ele astfel incat este necesara o activitate de digestie laborioasa impreuna cu mestecarea acestora si impreuna cu diferite sucuri gastrice (bila, pancreas, etc) pentru a le digera. Aceasta munca de extragere este costisitoare organismului nostru: digestia proteinelor consuma 30% din caloriile de proteine mancate. Astfel, pentru o bucata de proteine cu 100 de calorii corpul nostru consuma 30 de calorii in procesul de digestie si ramane doar cu 70 la final. In plus, durata lunga a asimilarii augmenteaza senzatia de saturare si te face sa te simti plin mult mai repede si pentru mult mai mult timp.

Un lucru foarte important de mentionat este faptul ca proteinele sunt singurul nutrient vital fara de care nu putem trai. Din cele trei nutriente universale, lipidele, glucidele si proteinele, doar acestea din urma sunt indispensabile. Glucidele sunt nutrientul cel mai putin important dintre cele trei deoarece organismul nostru poate sa produca glucide, adica zahar, din carne sau din grasimi. De aceea atunci cand nu mancam glucide, in mod automat corpul nostru dezintegreaza grasimile stocate pentru a le transforma in glucide (adica de aceea pierdem atat de repede greutate cand nu consumam glucide!). De asemenea, corpul nostru este foarte expert in fabricarea si stocarea de grasimi din carne, etc. (mai ales pentru cei dintre noi care incearca sa slabeasca )

In schimb, sistemul nostru muscular, globulele rosii, cresterea parului si pana si functionarea memoriei sunt operatiuni pentru care organismul necesita proteine – un minim zilnic de un gram de proteine pentru fiecare kilogram cat cantarim. In cazul in care nu oferim organismului nostru suficiente proteine acesta incearca sa le obtina din rezervele sale: in principal din muschi, piele si oase. De aceea este extreme de periculos si nerecomandat sa urmati regimuri de lichide, sau regimuri doar de fructe, etc, pentru perioade indelungate de timp.

Care este efectul consumului doar de proteine?

Toate speciile de animale, inclusiv omul, isi obtin nutritia din consumul celor trei nutrienti universali: lipide, glucide si proteine, in amestec. Dar, pentru fiecare specie amestecul ideal al acestora recomandat difera. In cazul omului, amestecul este de 5-3-2: adica 5 parti glucide, 3 parti lipide si 2 parti proteine. Nu veti fi surprinsi sa aflati ca acesta este amestecul continut in laptele de mama. Astfel, atunci cand consumam acest amestec este cel mai usor pentru corpul nostru sa digereze si asimileze alimentele, adica sa se ingrase.

Astfel, putem deduce ca modificarea acestor proportii va duce la perturbarea digestiei si absorptiei de calorii. Si bineinteles, putem deduce ca daca vom consuma doar unul dintre aceste alimente, absorptia de calorii va fi cu atat mai redusa.

Ok, dar cum am discutat mai sus, consumul doar de grasimi sau doar de glucide nu este sanatos. Singurul aliment indispensabil pentru functionarea organismului nostru sunt proteinele. Pe acest principiu a fost nascut regimul Dukan. (Sursa)

Prepararea ceaiului

Dacă dorim să profităm de toate binefacerile unei ceşti de ceai, trebuie să avem grijă la multe detalii. Să vedem cum trebuie să procedăm dacă dorim să preparăm o ceaşcă de ceai ideală!

Alegerea ceaiului potrivit este doar primul pas. Şi cel mai bun ceai poate fi alterat, dacă nu respectăm câteva reguli de bază, şi iarba (sau frunzele) rămân prea mult timp în apa fierbinte, folosim apă cu conţinut de clor, folosim ceşti neutilizate de mult şi servim în pahare de hârtie sau mase plastice.... La fel trebuie să uităm "ouăle de preparat ceai" din metal, sau ligurile găurite pentru ceai. Vraja cea mai importantă a ceaiului stă in mirosul micilor frunze: dacă nu avem grijă, aceasta dispare rapid.

Cheia sucesului este apa

Să începem cu apa pentru ceai: apa de la robinet poate fi potrivită doar în cazuri exceptionale, acolo unde nu contine clor (sau în cantitate mică). Dacă în locuinţa noastră există instalaţie de filtrare a apei (de preferinţă cu două sau teri trepte), atunci situaţia este mai bună, dar dacă nu dispunem de asemenea condiţii, atunci să procurăm apă filtrată, neutră, care este bogat în microelemente, conţine foarte puţin carbonat de calciu şi nu conţine deloc sare. Cu toate că la prima vedere pare ciudat, dar merită să căutăm apa potrivită, deoarece diferenţa va fi uimitoare. Folosind apa neutră (având un pH 7) obţinem un gust mai arminic şi aromă mai bună.

Sânt unii care preferă clocotită?

Este regulă de bază, că apa folosită la ceai nu trebuie să fie prea clocotită, frunzele de ceai nu trebuie stropite cu apă prea fierbinte. Acesta are efect negativ asupra mirosului şi aromei ceaiului. Cel mai sigur este să folosim apa la 85 - 95 grade, şi datorită faptului că numai cei mai perfecţionişti măsoară cu termometru temperatura optima a apei pentru ceai, merită să priviţi suprafaţa apei, dacă nu clocoteşte, dar vibrează, atunci trebuie vărsate pe frunzele de ceai.

Înmuiate frumos, cu grijă

Momentul cheie al preparării ceaiului este înmuierea ierburilor sau frunzelor de ceai. Indiferent că punem frunzele în apă, sau turnăm peste ele apa clocotită, este aproape indiferent - fiecare metodă are adeţi. Primul considerent este că frunzele de ceai trebuie să se "deschidă" şi pentru aceasta e nevoie de spaţiu - din acest motiv nu este indicat de a folosi lingura sau ouăle de ceai amintite, fiindcă acestea presează frunzile de ceai, nu le lasă să se desfacă.

La fel de important este timpul de înmuiere - şi cel mai delicios ceai îşi pierde aroma, dacă-l lăsăm prea mult timp la înmuiat: în asemenea condiţii ceaiul are tendinţa să se amărească. Celor care îşi fac probleme datorită efectului excitant al teinei din ceai, recomandăm să reducă timpul de înmuiere la un minut, deoarece teina se dizolvă total doar în două minute. Timpul optim de înmuiere este foarte diferit în funcţie de felul ceaiului, în fiecare caz merită să urmărim modul de preparare recomandat de pe ambalaj. Timpul optim de înmuiere a ceaiurilor negre (din zonele Darjeeling, Ceylon, Assam) este de 3-4 minute, a ceaiurilor verzi chinezeşti de 4-6 minute, a ceaiurilor verzi japoneze de 1-3 minute, a ceaiurilor semifermentate verzi este foarte variat, 1-7 minute. În general se poate spune că, cu cât frunzele de ceai sânt mai mici, cu atât timpul de opărire trebuie să fie mai scurt - în cazul ceaiurilor cu filtru în pliculete, în care frunzele aproape că sânt măcinate la nivel de praf, timpul nu trebuie să depăsească 1-2 minute.

Să-i dăm importanţa cuvenită

Acestea au fost cele mai importante cunoştinţe technice în legatură cu prepararea ceaiului. Rămîne doar servirea şi consumul: în legatură cu aceasta trebuie doar excluse paharele din hârtie şi material plastic, ca să nu distrugem aroma şi mirosul ceaiului. Dar cel mai perfect rezultat îl obţinem atunci, dacă acordăm câteva minute nouă şi ceaiului nostru şi nu ne este lene să servim ceaiul într-o ceaşca de ceai din porţelan de sărbătoare. (Sursa)

Theo Chocolate – artisan chocolate maker

Joe Whinney has built Seattle-based Theo Chocolate into the artful business it is today. What began as a childhood love of chocolate turned into a personal mission when Joe began working with Mayan cocoa growers in Belize. The only organic, fair trade, bean-to-bar chocolate maker in the U.S., Theo has brought superior taste and luxury back to what was once revered as the food of the gods. Artisan confections and chocolate bars ranging from classic to fantasy flavor combinations make up the product line at Theo. Joe’s vision goes far beyond mere product to include Theo’s Chocolate University and an unwavering commitment to enriching the lives of everyone from cocoa growers to fellow chocolate lovers.

Single-country Origin chocolate bars from Theo

Find an expanded interview with Joe Whinney in my new book Field Trip:Volume One, available on Amazon here! Or read more about my new book here.

Theo is the only organic, fair trade, bean-to-bar chocolate factory in the U.S., and a great example of taking a more holistic approach to doing business. Can you talk a bit about what the word luxury means to you?

Luxury is something that we enjoy, something that’s rare and not very common, and also something that is, in my opinion, really good for everybody who helps to create it and who enjoys it. It is kind of an interesting juxtaposition when you think about chocolate, because the industry, the products that most people consume and what most of the industry is producing, are really sort of these commodity-type products — you know, brown, cheap and sweet. And they’ve taken what really historically has been this gift from God, these cocoa beans. To the Mayans, it was almost a religious component of their lives. Not only was it money, but it was used in a lot of their religious rituals, the color of the drink was similar to the color of blood, and they felt it was given to them by God. So something that is of that extreme value, to bring it down to what I think overall is a very base level, there’s no luxury in that! Although it could be a very luxurious product.

There’s a certain idea around hedonism, which is that hedonism somehow for some people, they assume there’s something bad about it. It has to be an indulgence that is either not good for you or not good for someone else or that there’s some sort of negative consequence. And I don’t believe that that has to be the case. You can be hedonistic, you can enjoy luxury, without it having a negative impact on someone else.

Food of the Gods basket of chocolate from Theo

Take me back to your childhood falling in love with chocolate and pioneering the supply of organic cocoa beans into the U.S. in 1994. When did chocolate go from being this kind of love or indulgence to the basis of your career?

I didn’t exactly know it at the time, but when I was a conservation volunteer for a small conservation foundation in southern Belize — this was in the early ’90s — I had no skills at all. I had a good strong back, I was a healthy kid, so they sent me out into the bush with these cocoa farmers to help them harvest cocoa. You know, I tell this story a lot, because it was really miraculous. I had no idea how cocoa grew or where it grew, and all I knew was Halloween candy that was chocolate! And after spending the first day with these Mayan farmers in the rainforests with incredible sounds and smells and giant buttress trees and snakes, and then tasting the fruit around the cocoa seed — the seed is what chocolate is made out of — I couldn’t believe that this was chocolate! It was such an incredible adventure. And I think at that point it went from, ‘I really enjoy this product chocolate a lot!’ to ‘This is an incredible adventure!’ And I just wanted to go as deep as I possibly could.

You’ve exhibited a good deal of persistence and faith in building Theo into what it is today, from working with cocoa growers in Central America and Africa, to moving from Cambridge to build your business in Seattle, to months of planning and then a year and a half of building your factory in an historic building. Was your vision of what Theo could be pretty close to what you’ve created today?

I would say yes, although I’ve been pleasantly surprised in a lot of ways. The original plans for Theo I started cooking up, you could say, in the late ’90s around ’97 or ’98, and I was already in the cocoa industry and working with chocolate manufacturers and cocoa farmers throughout North and South America, Europe and Africa. And I started to shape a fairly good view of what I thought good chocolate was and should be. I feel like it’s still a struggle for us because, you know, organic food went through a little trajectory where if it’s organic, it must be cardboard. Organic oatmeal cookies in the early ’90s — it was like a fate worse than death! I mean, it was very healthy, but, my god, you would not want to eat it!

And now it’s gone to being a much deeper understanding and a broader tent, so to speak, and I think now organics is a much more positive thing. But the fact that we’re producing organic products buttonholes us, I think, for some consumers. And this kind of goes back to luxury. So where I’ve been most surprised is the consumer response to what I consider to be some of our finest products. The quality is so good that people have been able to sort of leap over this idea of organic and not let that get in the way. And they’re starting to see more quickly than I would have anticipated that fine and beautifully made organic chocolate is as good or better than the best chocolate creations made anywhere around the world.

Exterior of Theo factory in Seattle

Cocoa bean roaster at the Theo factory

For those who aren’t familiar with Theo, tell us about your various product lines.

We have confections, which are hand-made ganache, pralines, artful chocolate creations that are done on a very, very small scale and are really at our premium price. On the chocolate bar side, we produce a small line of Origin bars where we name the origin country, and it’s really the most basic dark chocolate that we produce, with a very high cocoa percentage. We have a line of what we call Fantasy Flavor bars, and these are really unique flavor combinations like Curry Coconut Milk Chocolate, Fig, Fennel and Almonds, we do a Bread and Chocolate flavor, which is my personal favorite, and these are really unique and innovative flavors. And then we have what we call the Classic bar line, which are more traditional flavor combinations in chocolate like Cherry and Almond Dark Chocolate, Orange and Dark Chocolate, 45% Milk Chocolate, and these are very accessible for the broadest swath of consumers.

We’ve won awards for our chocolate bars, but the confections have really garnered a lot of attention. They’re highly perishable, so there are only a few places that we actually sell them, and they’re mostly at our factory or on the web.

Salted Caramel pack from Theo

Bread & Chocolate dark chocolate bar from Theo

Coconut Curry milk chocolate bar from Theo

Classic chocolate bars from Theo

One thing that makes Theo practically jump out at you is the wonderful branding and packaging. How did this personality and identity come about?

Thank you — that means a lot. You know, when we first started, we had a local artist Zara who did our logo and our initial packaging. And we were very clear about what we wanted, the attributes for the logo specifically. And, I have to say, it’s one of my favorite logos that I’ve ever seen — I just adore it. She was able to really capture what it was we wanted to communicate with the logo, and that’s the heart of our brand. And the packaging for me, it’s almost as though whatever comes around that is happy, because the logo is so strong.

In the rest of the packaging, we’ve done some things really well and some things not so well. One quick example is originally on our Origin bar line, which is what we were launching first, we were so enamored with Zara’s original art that we didn’t even say ‘chocolate’ anywhere on the front of the package! It was just ’84% Cacao Ghana.’ Now, if you’re a chocolate geek like we are, that might mean something to you. But the vast majority of people who encountered it had no idea what the hell this thing was! They’d say, ‘Oh, that’s beautiful!’ but they didn’t know what to do with it. So we definitely learned some lessons early on, and I feel as though we’re continuing to learn them. And there’s a lot of input that goes into our packaging, and I think some of it works well as far as communicating what the product is to people, and I think some of our packaging does not do as good a job of telling consumers what the product is.

Toasted Coconut seasonal chocolate by Theo

Vanilla Milk Chocolate bar from Theo

Big Daddy peanut butter chocolates from Theo

Also inherently part of the Theo brand is your commitment to sustainability in various forms, including packaging, sourcing, energy resources, and even fair wages and educational opportunities for the families of the growers. This is an enormously complex and challenging undertaking — how are you managing it all, and does it feel like the learning curve never ends?

Yes, it does feel like the learning curve never ends, in large part because there seems to be every day more innovation and more awareness around what social and environmental issues are. And so we always are interested in trying to be at the leading edge of this, because we do want to have a positive impact. At the heart of it, I didn’t start a chocolate company to make money. I mean, we all need to make money, but that’s not what drove me. What drove me was to create a beautiful product that really had a positive impact on everyone it touched. So it’s really at the heart of our business, and the challenge is that as a small and rapidly growing company, when your resources are really tight, it’s hard to sometimes allocate the resources that are needed to really hit that environmental gold standard. And we’ve been able to do it pretty well, but it can be challenging.

We’re four years old now, and it was very clear to me that if the company wasn’t profitable and wasn’t financially stable and had products people wanted, etc., we couldn’t accomplish our mission. So there really was a strong focus just on the basic business mechanics early on while we were doing what I considered to be baseline work around social environmental sustainability. Now that we’re at the point where our growth and our profitability are all kind of syncing up properly, it’s a little bit easier for us to try to stay at the leading edge of these issues and really provide the kind of leadership that I think we have in some regards, but I’d like to go deeper.

Going back to this whole notion of cocoa as a commodity is that since it is a consumer issue, what we’re trying to do is increase the perceived value of cocoa and chocolate products, because if we can do that and consumers are willing to pay more for something of excellent quality that they love and that is good for everyone in the chain, then we have an opportunity to pay a better price to farmers — and we do a good job with that already — but then that allows them to invest in their future, they can increase their security, and there are all of those benefits.

Coffee Dark Chocolate bar from Theo

For everyone who loves chocolate and has felt guilty about it, you’re here to assure us it’s actually good for us, right?

Yes, dark chocolate, 70% or higher. The cocoa bean is very, very complex, and it’s very similar to a lot of seeds. We think of seeds as being good for us, but most seeds are very high in fat. In the case of cocoa beans, cocoa butter actually moves through your body relatively quickly, so the calories from cocoa butter are less impactful than, say, some dairy fat. But the real heart of the health benefits are the antioxidants. The antioxidants of cocoa beans have several different benefits, and one of the most important is they are vasodilators — they open up your blood vessels. It lowers your blood pressure, helps deliver oxygen to your extremities — it’s amazing how circulation can have an impact on your overall health. And it also has the cellular benefits. We think of antioxidants as something that actually sparks or provides cellular health, and certainly those benefits are realized through cocoa.

The things about chocolate that aren’t good for you is really the sucrose or the sugar that’s added to counteract bitterness. Which is why dark chocolate is so important, because the higher the percentage, the less sugar, the more health benefits, the less you’re consuming ingredients that are not as good for you. And we don’t use any soy lecithin in our products.

You go beyond business as usual to educate the public through regular tours of your operation and through your Chocolate University. Can you tell me more about this effort?

At the heart of sustainability is that it has to be consumer-driven. So a big part of our mission is to provide information and education that allows consumers to be informed about what’s going on. And we do this across the board within our product format. So, of course, we educate about where cocoa comes from, and the farmers and the countries where cocoa is grown, but we also talk a lot about how chocolate is made. We talk a lot about what makes good chocolate so fabulous, we teach people how to make chocolate, how to work with it in their own kitchens. We also do a lot on the science behind chocolate and just how you can have fun with it and do taste pairings. And it’s really the entire universe of chocolate we want people to understand, because the more they appreciate it and the higher they perceive the value of it, the greater chance we as an industry have to have a positive social and environmental benefit. So we perceive this to be a consumer issue, and we want to educate consumers so they can make better choices.

Daily tours of Theo Chocolate

You mentioned the pairings — tell me about the wine and beer pairings on your site.

So you would buy our pairing kit, and it will come with the chocolate bars that we think pair well with certain types of beer or wine, as well as a placemat and tasting notes and suggestions. The idea is that if you wanted to have a small party and do a beer pairing, you’ll have everything you need to do that except for the beer, but we make suggestions of what kind of beer you could pair with. It’s interesting, because the wine industry has done such a gorgeous job of promoting uses of their products, we think of it from a culinary standpoint as kind of the most culinary alcoholic beverage. And the truth is that anything that has flavor really is culinary. It’s the contrast of flavors that has the most value and the most interest. So part of the reason we do beer pairings is just so that we can expand our idea about food and flavor combinations.

Chocolate and beer pairing kit from Theo

Chocolate and wine pairing kit from Theo

I’m a huge fan of Jane Goodall. Tell me about your ‘Good For All’ chocolate bars and your relationship with Jane’s organization.

It’s primarily that we raise money for her effort, which is global, through the sale of those chocolate bars. However, where there are practical tie-ins, we pursue them. So one example right now is Tanzania. Jane started her work in Tanzania, they have an environmental office there, and they introduced me to a group of cocoa farmers in the western region with a fairly large number of farmers who were interested in fair trade and organic production. We definitely saw we could have a positive environmental impact, and they don’t have a ready market. They actually do sell to some of our competitors, but the price the farmer is getting is horrible. They’re earning less than $400 a year for their entire family, and it’s certified organic. So this is a very complicated story, but the bottom line is that we now have funding under an international NGO to not only improve their quality so they can get a better price but also create market linkages with Theo and other buyers who are willing to be transparent and pay a better price. So that’s one example of how our relationship with Jane Goodall is having a practical impact on people on the planet, but most if it is us funding her work, which we’re huge fans of.

Good For All chocolate bars from Theo to benefit the Jane Goodall Foundation

What’s next for Theo and your chocolate revolution?

Well, you know, it’s interesting. We do have some new product formats coming out, but one of the things that we’re very interested in is we’ve been able to create some very delicious products in the lab only that are focused on the high health benefits of chocolate. And so it’s kind of a tricky thing, because we’re very interested in bringing these kinds of products to the market, and we have some very, very unique technology. At the same time, we want to make sure it’s consistent and meets our overall mission. So we’re kind of working through some of the product formats and presentations and production challenges, and all that good stuff. But I think what you’ll be seeing from us is some product format sizes that really drive trial, so smaller package sizes, smaller portion sizes. And then I think after that you might see some really interesting products that strive to not only to give pleasure but even provide greater health benefits than just straight dark chocolate. We’ll see!

Besides chocolate, what are some of your favorite things in life?

Oh, gosh, I love love! I do a lot of sailing — sailing’s really important to me, and that’s one of the reasons Seattle is really fantastic. So being outdoors and in the wilderness and certainly out on the water is really important. And one of the things that has really become an increasingly important issue for me is education. I have a young son who is the center of my universe, and as he grows, I’m seeing how education really can have a huge impact on people’s lives and their trajectory. So I’ve been taking a much more serious interest in education than I ever thought. I didn’t graduate from high school and didn’t go to college because school was not my bag, so it’s ironic for me now that I’ve taken such a strong interest.

And then outside of that, good food, and because of my love for food and my place in the food industry, I’ve really taken a personal interest in hunger in our communities. You’ll be seeing some stuff from Theo in the coming months around this, but in this economy, the amount of people who are hungry and who have to make choices between paying rent and buying food or buying prescription medicines, or whatever it is that is going on in their lives, it’s just astounding. So those are the kind of things that are occupying my head space right now.

Joe Whinney, founder of Theo Chocolate

For information about the full product line, seasonal items, or factory tours, visit Theo Chocolate here. (Sursa)

Share the love, post a comment!

Supa de linte

Tot ce m-a tinut in loc e ca n-aveam linte rosie, dar am rezolvat si problema asta dupa excursia saptamanala in Piata Obor (care, zau, e extraordinara!).

So anyway - supa de linte consistenta si acrisoara, aromata cu chimion si paprika - I loved it!

Ca sa recreezi minunatia, iti trebuie urmatoarele:

400g linte rosie,

1 ceapa rosie mare,

3 catei de usturoi,

3 rosii,

2 morcovi,

1 ardei rosu,

1 legatura mica de patrunjel,

1 lingurita chimion,

1/2 lingurita de boia (iute sau dulce, dupa pofta inimii)

sucul de la o lamaie,

ulei de masline extravirgin,

3L apa sau supa de pui.

Infierbanta 2,5 l apa intr-o oala incapatoare. Cand clocoteste apa, adauga lintea + o lingurita de sare si lasa sa fiarba la foc mediu, timp de 30 de minute.

Intre timp, caleste la foc mic ceapa si usturoiul tocate marunt in 3 linguri de ulei de masline. Cand ceapa devine translucida (dupa 3-4 minute) arunca in tigaie si morcovii, ardeiul, rosiile si coditele de patrunjel, toate maruntite bine. Presara deasupra chimionul si boiaua, ineaca totul cu restul de 500 ml apa si lasa sa bolboroseasca la foc mediu timp de 15 minute.

Transfera legumele in oala cu lintea, acopera toata situatia cu un capac si las-o sa fiarba inca jumatate de ora (pana ce lintea e moale si tu nu mai poti de pofta).

Daca vrei o supa extra-smooth ...si daca mai ai rabdare, paseaz-o cu mixerul vertical. Daca nu, stoarce in ea sucul de la o lamaie, mai potriveste de sare si piper si serveste-o cu o lingura de iaurt, niste patrunjel tocat si inca niste lamaie.

http://www.leblogpiquant.com/2011/09/supa-de-linte-ca-n-turcia.html

Germenii - mancarea miraculoasa

Importantă nu este mâncarea din viaţa ta, ci viaţa din mâncarea ta. – Steve Meyerowitz

Germenii – consideraţi hrana secolului XXI – sunt uşor de produs în orice anotimp şi în orice condiţii, reprezentând importante surse de nutrienţi pentru orice persoană care vrea să aibă o viaţă lungă şi sănătoasă. Germenii au o cantitate de elemente nutritive, vitamine, enzime şi minerale esenţiale mult mai mare decât planta matură. Seminţele germinate sunt, de fapt, o hrană uşor asimilabilă, ce necesită un consum minim de energie din partea organismului nostru.

Vă propunem un nou concept de alimentaţie, materializat într-un ghid complet de germinare a seminţelor. Vom afla:
• ce seminţe să alegem, cum să le cultivăm sau de ce echipamente avem nevoie
• ce efecte va avea consumul acestora asupra organismului nostru
• ce combinaţii de germeni să consumăm pentru: întărirea sistemului imunitar, detoxifiere sau vindecarea şi ameliorarea diferitelor tipuri de afecţiuni (cancer, boli de inimă, dermatologice, anemii etc.)

Germenii pot ajuta organismul supus zilnic unui asalt al toxinelor, cu un sistem imunitar slăbit. Dacă includem germeni în dieta noastră zilnică, vom da organismului nostru energia şi hrana necesară pentru a se detoxifia, a se întări şi pentru a se vindeca.

Niciodată nu e prea târziu să alegi o viaţă sănătoasă!

Steve Meyerowitz şi-a început călătoria către o sănătate mai bună în anul 1975, tocmai pentru a se vindeca el însuşi de alergiile severe şi astmul care îl afectaseră întreaga viaţă. După două luni în care a ţinut o dietă vegetariană, cu hrană vie, simptomele au dispărut. După aproape 20 de ani de dezamăgire provocată de medicina convenţională, Steve şi-a redobândit sănătatea prin propriul program de purificare, îmbunătăţire a stilului de viaţă, exerciţii fizice, post, sucuri şi hrană vie.

În 1977, a fost desemnat „Sproutman“ (specialistul în germinare) de către revista Vegetarian Times Magazine într-un articol în care s-a vorbit despre ideile sale inovatoare legate de germinare şi despre reţetele lui.

În prezent, este unul dintre partizanii de frunte ai germinării, sucurilor naturale, postului alimentar, al grădinăritului de interior, hranei neprelucrate şi al folosirii apei pure, propunându-ne în lucrarea de faţă un nou concept de alimentaţie. (Sursa)

Extraordinara aventură a mozzarellei româneşti

Şase investitori şi un expert în brânzeturi, toţi din Marea Britanie, au pus România pe harta ţărilor care produc mozzarella, celebra brânză de bivoliţă italiană. Afacerea a debutat cu un eşec usturător. Acum poate fi considerată o poveste de succes.

Jovial, îmbrăcat sport, cu început de chelie şi ochelari cu rame subţiri, „domnul Pităr", cum îi spun localnicii, rosteşte primele cuvinte despre aventura sa românească, definind-o astfel - „o nebunie". E şi normal, de vreme ce a şi fost considerat nebun, când s-a dus, de unul singur, în pieţele din Bucureşti, cu brânza pe care a produs-o la Rupea. A stat la tarabă un an şi jumătate. Unii, chiar cu voce tare, se întrebau cam aşa - ce caută englezul ăsta nebun aici, printre ţărani? Adevărul e că englezul are legătură cu agricultura - e inginer în domeniul alimentar. Specializat în brânzeturi. De 25 de ani face treaba asta. Acum are 51 de ani, dar zice, cu umorul specific naţiei lui, că se simte mult mai tânăr - ca la 49. Ne serveşte cu ceai - nu era englezesc - pornind o discuţie în care cuvintele româneşti şi cele englezeşti se amestecă mai ceva ca laptele transformat în brânză.

Bivoliţa renăscută

Cum a început aşadar aventura mozzarellei din Ardeal? În 2005, şase englezi au venit într-o călătorie de afaceri în Transilvania, să vadă cum se poate investi aici, în domeniul agricol. Şi au aflat povestea bivoliţelor. Animale care ajung şi la 900 de kilograme. Greu de crescut. De-asta au şi dispărut, în mare măsură, din satele transilvănene. Abia după patru ani de la naştere, bivoliţa ajunge la maturitate şi poate să dea lapte pentru următorii 20 sau chiar 30 de ani. Dar cu laptele este o mare problemă. Dacă i-ai schimbat hrana, peste noapte, bivoliţa îşi închide ugerul, cum se spune în popor. Şi la muls e dificilă. Dacă nu cunoaşte omul care o mulge, iar nu mai dă lapte.

Cu toate astea, englezii au decis să investească în producerea de brânzeturi din lapte de bivoliţă. Oricât de încăpăţânate ar fi ele, un lucru e clar - laptele lor, chiar dacă e în cantitate mică, în comparaţie cu al vacii, este superior la concen-traţia de grăsime şi proteine. Tocmai pentru că e atât de gras, laptele de bivoliţă are productivitate mare, când e să scoţi din el brânză şi alte bunătăţi. Britanicii au pus mai întâi bazele unei ferme, în satul Mesendorf, la vreo 16 kilometri de Rupea. Au cumpărat aproape toate bivoliţele pe care le-au găsit, la momentul respectiv, în satele din Braşov şi până în Cluj. Ferma are acum 600 de animale. Din câte ni s-a spus, ar fi cea mai mare fermă de bivoliţe din ţară. Pe lângă partea masculină şi tineret, aici sunt 170 de bivoliţe care dau lapte.

Expertul brânzeturilor

Ai lapte de bivoliţă. Ce faci cu el? Ţăranii ardeleni prepară, de secole, telemea. Dar englezii şi-au făcut alte calcule. Ce-ar fi să facă mozzarella. E adevărat, asta e o reţetă italiană, veche de când lumea. Dar important este că cea mai bună mozzarella se face din lapte de bivoliţă. Italienii au fabrici uriaşe, unde prelucrează chiar şi 50.000 de litri de lapte pe zi, pentru a face brânza asta a lor. Englezii s-au ţinut cu încăpăţâ-nare de planul lor. După ce au pus la punct ferma de bivoliţe, au ridicat şi fabrica de brânzeturi, la Rupea, într-o incintă dezafectată a unei vechi unităţi de producere a cimentului. Au adus tehnologie din Italia, special pentru mozzarella. Şi au vrut să dea drumul la producţie. Dar, surpriză: calculele englezeşti nu s-au potrivit cu realitatea românească. Orice făceau, nu ieşea brânză italiană din laptele de bivoliţă românesc.

Treabă încurcată, pentru că englezii cheltuiseră deja patru milioane de euro pentru organizarea fermei şi construirea fabricii. Investitorii au căutat un specialist local în mozzarella. Dar pe cine să găseşti aici? Ţăranii ardeleni ştiu numai de telemea. Atunci l-au contactat pe Peter Mitchell, un expert în brânzeturi, care a făcut produse lactate pe tot mapamondul. Când a fost sunat din România, în august 2008, Peter era consultant pentru ferme din Marea Britanie, care doreau să obţină diverse sortimente de brânzeturi, fie de lux, fie pentru consum popular. Specialistul a fost chemat să vină si să pună pe roate fabrica de moz-zarella de la Rupea. Peter şi-a luat rămas-bun de la nevasta şi cei doi copii ai lui din Anglia şi a plecat spre noua sa experienţă din Carpaţi.

„Ancheta" laptelui românesc de bivoliţă

Treaba lui principală era să vadă de ce nu se „înţelege" reţeta italienească de mozzarella cu laptele de bivoliţă românesc. Şi să încerce rezolvarea problemei. A primit toate funcţiile posibile în fabrica de mozzarella din Rupea - director de producţie, de marketing, tehnic, comercial. Dar, mai presus de orice, Peter a vrut să fie prieten cu localnicii, şi din micul oraş, dar şi din satele învecinate. A stat zile în şir de vorbă cu oamenii, încercând să afle cât mai multe informaţii despre bivoliţele româneşti. A contactat şi specialişti români în domeniul laptelui. După toată această anchetă amănunţită, Peter a tras concluzia că bivoliţa românească nu se aseamănă deloc cu „sora" ei din Italia. „Sunt diferenţe de genetică şi de alimentaţie. Hrana acestor animale, care influenţează calitatea laptelui, ţine de specificul terenului din fiecare ţară în parte", ne explică britanicul.

Experimentele lui Peter

Dacă asta e situaţia, atunci trebuie să existe totuşi o cale pentru a face mozzarella din laptele de bivoliţă românesc. Peter a început să facă mici cantităţi de brânză, schimba formule, gusta, lua totul de la capăt. Luni de zile a tot muncit aşa, până când, în 2009, a reuşit. El zice acum aşa - „asta e mozzarella românească". A găsit nişte italieni în România, cărora iniţial nu le venea să creadă - „vai, mozzarella nu se poate face în altă parte, decât în Italia!". „Poftim de gustaţi", i-a îndemnat englezul. Au gustat şi au zis - perfetto!

Părerea localnicilor

Peter a vrut însă, mai mult decât orice, să afle ce zic românii despre mozzarella de România. S-a dus la oamenii din Rupea, să le dea să guste mozzarella autohtonă. Numai că localnicilor nu le-a plăcut. Pentru că este cam dulce, iar lor le place telemeaua, mai sărată. Englezul nu şi-a pierdut speranţa, a luat mai multe cutii cu mozzarella făcută de el şi a plecat în Capitală. Să afle şi părerea bucureştenilor. Era în vara lui 2009. Aşa s-a integrat englezul în breasla producătorilor tradi-ţionali, din târgurile de profil, cei pe care-i vedem cu şorţuri şi scufii albe, cum îşi îndeamnă muşteriii să cumpere brânzeturi şi mezeluri făcute „ca la mama acasă". Cu accentul său englezesc, abia rupând câteva cuvinte pe româneşte, Peter a învăţat şi el să-şi îmbie clienţii cu noua specialitate transilvăneană. Şi, în timp ce clientul savura câte o feliuţă, neobişnuitul vânzător îşi spunea povestea - când a venit în România, cum a făcut mozzarella adaptată la „aerul" carpatin, de unde e de loc, câţi copii are, în ce e specializat, prin ce ţări a mai făcut brânzeturi. Peter şi-a făcut în felul ăsta o mulţime de prieteni, „un club de fani", cum zice el, tocmai pentru că a ştiut să aplice vechea zicală românească - vorba dulce, mult aduce.

„Cea mai bună reclamă e să dai omului să guste produsul pe care l-ai făcut, să se convingă de calităţile lui. Oricum, bani de publicitate propriu-zisă n-am avut la dispoziţie. Cât am stat în piaţă, un an şi jumătate, n-am fost interesat să vând neapărat brânza, cât mai ales să aflu părerea românilor despre mozzarella obţinută la fabrica din Rupea", adaugă Peter. A reuşit totuşi să vândă, ca pâinea caldă, încă din primele sale zile petrecute la tarabă, 90 de cutii cu mozzarella, cu 10 lei bucata. Povestea englezului din Transilvania era inclusă şi ea în preţ, ni se spune. Tot la târg au venit şi primele oferte substanţiale, de la câteva restaurante de lux din Capitală. După care britanicul a bătut la uşa supermarket-urilor, să negocieze intrarea produselor sale pe acest segment de piaţă. Şi a reuşit.

Revolta şi îmblânzirea bivoliţelor

Fabrica de brânzeturi din Rupea e complet automatizată, fapt pentru care aici lucrează doar cinci oameni, punându-l la socoteală şi pe director. Ceilalţi sunt români, dintre care trei localnici. Toţi au învăţat de la domnu' Pităr să facă mozzarella. Al patrulea român e inginerul tehnolog Silviu Vasilică, originar din Galaţi, care, pe lângă meseria lui de bază, mai are o calitate importantă - ştie engleza, aşa că este asigurată traducerea, când directorul stă de vorbă cu subalternii săi, de la fabrică sau de la ferma de bivoliţe. La fermă lucrează alţi 35 de oameni, tot localnici. Ni se povesteşte că cel mai greu a fost cu adaptarea bivoliţelor la mulsul mecanic. Există o sală specială, cu tot felul de conducte şi butoane. Prima oară, animalele s-au speriat de „peisaj", drept pentru care au distrus întreaga instalaţie. Englezii au scos alţi bani din buzunar, s-o refacă. Până la urmă, cu blândeţe şi răbdare, îngrijitorii au reuşit să convingă bivoliţele să stea cuminţi, fiecare în câte un compartiment, cât timp mulgătorile electrice îşi fac treaba. Când am fost noi la fermă, era linişte - prea multă chiar! Pentru că, în urmă cu câteva zile înainte, se schimbase ceva, accidental, în alimentaţia animalelor şi acestea, conform „bunului" lor obicei, nu mai dau lapte, până când se decid să revină la „sentimente" mai bune. Noroc că „supărarea" lor nu durează mult timp.

Diversificarea producţiei

Activitatea fabricii depinde de materia primă de la fermă. Peter ne-a zis că, la 1.000 sau chiar 2.000 de litri de lapte pe săptămână, nu e viabil să facă produse pe care să le vândă numai în pieţe, aşa că are nevoie de contracte ferme, cu atât mai mult cu cât ceea ce se face aici are un termen de garanţie limitat, fiind vorba de produse fără conservanţi. De curând, a primit oferta unui lanţ de pizzerii din Bucureşti, pentru mozzarella. Fabrica lucrează efectiv trei zile pe săptămână, atunci când vine laptele în cisternă. Lichidul alb e preluat prin conducte, i se face controlul microbiologic, e pasteurizat, transformat în brânză, care, la rândul ei, e ţinută la o temperatură de până în 20 de grade, frământată, introdusă în maşina de făcut biluţele albe, de mozzarella. Biluţele fac, în cele din urmă, „baie" în saramură. Concentraţia de sare e de numai 2%. Asta se întâmplă cu mozzarella. Dar fabrica şi-a diversificat producţia - se mai fac, tot din lapte de bivoliţă, şi telemea, iaurt şi caş, după alte reţete, fără să mai intre în discuţie, de data asta, forma bilelor. Producţia săptămânală se ridică la 1.000 de cutii cu mozzarella, fiecare de câte 125 de grame şi 800 de kilograme de telemea - ca să dăm cele mai importante cifre. „De la anul, ne vom extinde", ni se arată noua hală, pentru alte echipamente.

„Nu vă mai comparaţi cu străinii!"

Dacă ai două feluri de mozzarella în farfurie, unul din Italia şi altul de la Rupea, fără niciun ambalaj, cum ţi-ai da seama care-i brânza românească şi care e cea italiană? Peter răspunde fără să stea pe gânduri - cea românească e mai tare şi mai aromată, cea italiană e mai apoasă. Englezul face apoi lobby pentru agricultura mioritică - „românii ar trebui să cumpere produse româneşti, să-şi ajute economia". Şi adaugă - „nu vă mai comparaţi cu străinii. Pentru că aveţi lucruri extraordinare. Trebuie să le descoperiţi". Gândul de final al discuţiei noastre sună în acest fel - „dacă plec mâine, vreau să las ceva în urmă, o fabrică extinsă, o fermă, care să ofere mai multe locuri de muncă localnicilor". Ne-a zis un englez, trecător prin România.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/extraordinara-aventura-a-mozzarellei-romanesti-220368.html