Dark side of the moon

Ma intreb daca "Dark side of the moon" este sau nu cel mai bun album al tuturor timpurilor. Nu stiu de ce mi-a venit asa, brusc, din strafunduri, gandul la Pink Floyd. 

Cand eram pe la vreo 15 ani, ascultam Europa libera in fiecare duminica, anume emisiunea lui Radu Theodoru "Metronom - by request". Aveam muzica mea, imi placeau anumite trupe, anumite piese etc.
Intr-o zi, a trecut pe la noi un unchi din Bucuresti, al carui nume nu l-am stiut niciodata, dar caruia ii spuneam Nimbus. Habar nu am de la ce i se tragea, dar asta era porecla lui. 

A venit omul, mi-a adus ciocolata de rigoare, apoi ne-am pus la masa in sufragerie. Am stat ce am stat, mama si Nimbus au tot vorbit lucruri care nu ma interesau deloc, apoi s-a apropiat foarte mult ora 15 si deja pentru mine nu mai conta nimic decat Metronomul care statea sa inceapa. M-am dus langa geam cu radio-ul si m-am apucat sa butonez. Europa libera era bruiata puternic, dar pentru ca ai lui Ceausescu nu aveau bani suficienti ca sa faca un bruiaj de calitate, erau minute bune in care puteai auzi foarte bine ceea ce se transmitea. A inceput emisiunea si, ce sa vezi - prima piesa era exact aia care-mi placea mie cel mai mult - "Wish you were here" cu Pink Floyd. Ascult eu ce ascult si, nu stiu cum naiba incepe sa mi se para ca Nimbus este si el prins de muzica. Ma gandeam ca iata, in sfarsit, am un companion, un adult care pricepe ce si cum. Numai ca la un moment dat, o aud pe mama: "poftim, uite-te si tu ce asculta ei in ziua de azi!" La care Nimbus s-a apucat sa tina o teorie care numai favorabila nu imi era - ceva despre degradare etc, mai pe scurt teoria pe care o fac eu azi cand o prind pe Maria ca asculta Justin Bieber si alti maimutoi. Buuuuun. 

Asta a costat-o pe mama mult. Niciodata, dar absolut niciodata nu am putut sa uit faza aia. Anii au trecut, cum stiu ei sa treca. Am terminat liceul, apoi facultatea. Am fost profesor la Baicoi, apoi m-am transferat la Sinaia. A venit Revolutia si am terminat-o cu invatamantul. Eram om trecut de 35 de ani cand, intr-o seara, mi s-a facut dor de "Dark side of the moon". Aveam combina, aveam CD-uri, asa ca mi-am pus albumul si am stat langa soba, ascultand. Fumam si mai sorbeam dintr-o cana cu vin, ascultam si ma simteam liber si fericit. Mama era si ea pe-acolo, statea in picioare, parc-o vad, cu spatele lipit de soba. 

Si, cum stateam noi asa, fiecare cu ale lui in gand, numai ce-o aud: 

- Mai baiete, frumoasa muzica ai pus. Ce e asta? Cine interpreteaza?

- Pink Floyd, i-am zis si dintr-odata mi-au revenit in minte momentele alea din copilarie, cand muzica pe care o ascultam eu era demna de tot dispretul, dar acum devenise frumoasa. 

Stau si ma framant: va veni oare vremea in care Maria o sa asculte Justin Bieber si eu o s-o intreb: "dar cine canta muzica asta minunata?" (Sursa)

Daruirea

Eram ieri în Parcul Mare și citeam cartea lui Hal Urban, Alegeri care îți schimbă viața. Observ că am destul timp încât să ies cu prietenii și dacă vreau să citesc o carte în parc pentru 3 ore, pot citi liniștit chiar dacă a doua zi am un examen greu. Și azi fiind a doua zi înseamnă că mi-am luat examenul. Însă despre altceva vroiam să scriu:

După un timp, se apropie un bătrânel amărât ce mă întreabă uscat dacă îi dau voie să se așeze lângă mine. S-a așezat, și-a scos Adevărul de Seară și a citit pentru o jumătate de oră. La un moment dat, vine o femeie și începe să cerșească. Și atunci bătrânul m-a uimit. A scos dintr-o geantă murdară un leu și i-a spus:

-Uite îți dau. Dar să-ți iei o pâine de ei. Scuză-mă că n-am mai mult. Sunt pensionar.

Și atunci mi s-a făcut rușine. Pentru că primul gând ce l-am avut în minte când s-a pus lângă mine a fost cum de n-a ales altă bancă. Iar umflătura din spatele capului îmi mărise disconfortul. Iar după marea rușine, m-a izbit o admirație profundă față de acel om care dăduse din puținul pe care-l avea. Majoritatea refuză cerșetorii pentru simplul motiv că o să-și ia țigări sau băutură de bani. Sau că prin ceva ecuații sunt mult mai bogați decât un om de rând. Bătrânul știa asta. Însă i-a spus doar “ia-ți o pâine”.

Ironia era că atunci eram la capitolul Dăruirea. Și când am observat consecința, am știut de ce bătrânelul nu alesese altă bancă. Lucrurile nu se petrec întâmplător.

Bătrânul își terminase ziarul de citit. S-a ridicat și a plecat în nicăieri așa cum venise. Însă înainte să facă asta, m-a salutat respectuos. Încă mă mai gândesc dacă mi-a spus “la revedere”, sau doar mi s-a părut mie. (Sursa)

Lecţia de ascultare - Cornel Chiriac predă "Pink Floyd"

Redau aici integral un articol despre Cornel Chiriac, care mi-a placut.

Azi mi-am adus aminte de Cornel Chiriac, inegalabilul DJ de la "Europa liberă", răsfoind site-ul postului http://www.europalibera.org/, unde am găsit un "Metronom" cu Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Down. Rebel, nonconformist, mîncînd muzică pe pîine – cam aşa a fost Cornel Chiriac, DJ-ul pătimirii noastre, cum i-au spus prietenii.

În liceu, în Piteşti, traduce reviste de jazz din străinătate, apoi dă la „Teatru”, apoi lucrează la Radio Bucureşti, unde organizează prima arhivă românească de jazz şi îşi exasperează cenzorii, difuzînd rock progresiv, promovînd trupe autohtone, primind saci de scrisori, aruncînd în eter sfidarea Beatles „Back in the USSR” taman în momentul invadării Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia. Pletos, bărbos, dă cu tifla miliţienilor... Interzis la radio, fuge în Occident, cu o invitaţie falsificată de prieteni grafologi (!), avînd drept bagaje numai nişte benzi ale formaţiei Phoenix. Îşi reia „Metronomul” la Radio Europa Liberă, unde pune în undă istoria - Led Zepellin, Pink Floyd, Santana, Simon & Garfunkel. Devine profesorul de muzică al tuturor puştanilor români, care îi ascultă vocea gravă printre fluierăturile staţiilor de bruiaj şi ţin evidenţa topurilor, în loc să înveţe marxism-leninism.

Ironiile sale la adresa regimului Ceauşescu ustură ca ardeiul iute. Revoltaţi, securiştii cu cefe groase hotărăsc contraatacul. Cornel Chiriac este înjunghiat pe 4 martie 1975, noaptea, într-o parcare din Munchen. Pe crucea sa de la Cimitirul Reînvierii din Bucureşti este scris: "Generation: Make Love Not War" - "Tineri, faceţi dragoste nu război !". Asasinul n-a fost găsit niciodată. Incă te ascultăm, Cornel!

Flower Wall

O fotografie marca light play care mi-a placut mult si o pun si eu aici.

Raspuns - pentru un prieten necunoscut, iubitor de Pink Floyd

Am gasit intimplator pe net un blog in care cineva lanseaza in blogosfera un concurs pe tema Pink Floyd. Nu cred ca stie, dar omul mi-a facut o mare surpriza. In primul rand pentru ca omul e super tanar, nascut in ’90 si nu orice fel de tanar, ci unul ascultator de Pink Floyd. Ar putea sa-mi fie copil, la cat de tanar e… De fapt, copiii mei, Ionut si Cristina sunt putin mai mari decat el, iar Monica cu doi ani mai mica… Toti trei, ascultatori de Pink Floyd, deasemenea.

Si uite asa, omul mi-a lansat o mica-mare provocare, facandu-ma pentru a mia oara sa ma intreb, de ce imi place mie Pink Floyd?

Pentru a putea spune care melodie sau ce album cu Pink Floyd imi place cel mai mult, ar trebui de fapt sa explic de ce imi place aceasta formatie.

De ce imi place mie Pink Floyd?

Pentru ca pentru mine, Pink Floyd si de fapt muzica lor, inseamna viata. Viata pur si simplu. Aud Pink Floyd, respir Pink Floyd, traiesc Pink Floyd, e simplu. Spunind asta imi asum chiar si riscul de a fi considerat exagerat de catre cei ce ma vor auzi, un fel de adolescent intarziat care trece si el cu greu prin crizele vietii si se refugiaza in muzica vremurilor lui, dar asta e ceea ce simt si ceea ce cred: muzica celor de la Pink Floyd este rupta, bucatica cu bucatica, din viata… Din viata lor, din viata ta, din viata mea, din viata celorlalti…Viata, asa cum e ea. Cu bune si cu rele… Viata pur si simplu. Viata.

Am constatat asta de multe ori pe pielea mea, pe masura ce mi se intimplau niste chestii. Chestii pe care le gasisem sau le regasisiem si in muzica lor. De multe ori, m-am intrebat de unde o fi stiind oare domnul Waters cum e cateodata cu viata asta? Mi-am adus aminte ca am scris acum catva timp un text, din care o sa reproduce aici un fragment, care are ceva referire la intrebarea pusa de prietenul meu necunoscut de pe net… Iata-l:

Ma simt uneori ca in filmul ala, un film in care muzica se amesteca cu desenele animate si cu jocul actorilor, film in care un om mic si fara nicio speranta se chirceste undeva la pamint, in timp ce din toate directiile se apropie un zid, zid care se stringe incet-incet in jurul sau, pina cind devine ca un tunel sau ca o teava de tun de la capatul careia ii urla reprosuri in ureche, rind pe rind, toti cei care i-au trecut prin viata, pe care i-a iubit si inca ii mai iubeste, dar pe care intrun fel sau altul i-a ranit... Si ei n-au uitat, ba din contra, acum cind l-au prins la pamint (si nici ei nu se simt prea bine, tocmai din acest motiv inca n-au uitat) isi aduc aminte de toate cele intamplate, mai ales de cele rele...

Astea fiind spuse, ma tot intreb, de unde o fi stiind nenea Waters cite lucruri din astea, cum sint cele povestite mai sus, se pot intimpla in viata unui om? O fi trecut si el pe acolo? O fi simtit si el cum e sa dai un telefon acasa si la capatul celalalt al firului sa fie altcineva, un altcineva care la un moment dat a stiut sa faca si sa ofere ceea ce tu nu ai stiut cum sa faci si sa oferi? Sau aladata, poate a simtit si el cum e atunci cind la celalalt capat al firului nu e nimeni acasa? There is nobody home?

Un om adevarat Waters asta pina la urma... Cu bune si cu rele... L-a scuipat in fata pe un baiat din Canada, pentru simplul motiv ca a avut curajul de a se sui pe scena, privindu-l cu admiratie pentru ceea ce facea, atunci cind cinta... Mai tarziu, Waters a amintit cu regret despre aceasta intimplare, intr-una din piesele de pe albumul “Animals”. Alta data, l-a dat afara din formatie pe unul dintre cei mai fini oameni pe care i-am vazut vreodata, omul a carui degete au stiut in asa fel sa alerge pe clapele orgii incit m-a facut sa imi placa muzica de o mie de ori mai mult. Om care pina la urma s-a grabit si a plecat putin la Ceruri, sa ii cinte Domnului asa cum stie el mai bine... Cu David, celalalt coleg magistral de trupa, la un moment dat nici nu mai schimba o vorba, nici macar cind erau pe scena si chiar aveau o treaba importanta de facut, sa ii incinte pe milioanele de oameni care le ascultau muzica, in concerte sau pe aiurea, pe viniluri, pe benzi de magnetofon, pe casete si mai tirziu pe CD-uri, DVD-uri si Blue Ray-uri... Si cu toate astea facute si intamplate, atita si atita lume inca il mai iubeste, ii asculta muzica, ii inteleg versurile si isi doresc sa il vada si sa il asculte live.

Si asta, poate si pentru ca muzica lui Roger Waters si a celor de la Pink Floyd, prin ceea ce spun ei in muzica lor, seamana tare de tot cu ceea ce se intimpla citeodata, in viata unuia sau a altuia...

Astea erau gandurile mele acum catva timp, astea sunt gandurile mele si astazi. Au fost multe situatii din viata care s-au potrivit cu ceea ce ne transmit prin muzica lor acesti extraodinari oameni care isi spun Pink Floyd.

Unii spun ca Pink Floyd ar trebui predat la scoala. Si eu cred la fel. Cred ca un elev de scoala generala sau de liceu, ar intelege de o mie de ori mai bine cum stau lucrurile in viata asta daca le-ar deslusi cineva sensurile din mesajul ce se desprinde din muzica celor de la Pink Floyd. Si le-ar fi mai de folos decat o mie de cursuri plictisitoare in care niste profesori constipati s-ar stradui sa le inregimenteze gandirea aiurea si fara rost si sa le uniformizeze vietile, dorintele si aspiratiile alea ale lor de oameni tineri, in loc sa ii ajute sa-si construiasca singuri aripi si sa-i lase la un moment dat sa zboare…

Asa ca, daca ma gandesc bine, prietene necunoscut ascultator si iubitor de Pink Floyd, la intrebarea ta referitoare la ce melodie sau ce album al celor de la Pink Floyd imi place, eu unul nu pot sa-ti raspund. Muzica lor se asculta ca un intreg, album dupa album, zi dupa zi… Ce sa-ti spun? Sa-ti spun despre “Shine on you…”, sau despre “Dogs”? Sa-ti spun de “Wish you…” sau de “Hey you”? Sa-ti spun de “Final cut”? Sau ce…? E greu, prietene… si nici nu mai conteaza, pana la urma, care e piesa, albumul sau mai stiu eu ce clasificare. Si nici nu intentionez sa te necajesc, pentru ca vreau sa-ti spun ca intrebarea ta e perfect justificata, si eu mi-am pus-o de multe ori, si eu am discutat despre acest subiect de-a lungul anilor cu alti prieteni de-ai mei, ascultatori de Pink Floyd. Asa ca e ok intrebarea, stai fara grija… De fapt, nu intrebarea ta e problema… Problema sunt eu, ala care ascult Pink Floyd de mai multi ani decit insumezi tu si ma bucur sa constatat ca undeva in lumea asta exista un suflet care vibreaza la aceiasi muzica cu care vibrez si eu… Problema e la mine deci, la mine cel care a trecut prin multe chestii foarte asemanatoare cu cele pe care le povestesc Pink Floyd in muzica lor… Si care nu stiu, sau poate ca nici nu vreau sa-ti raspund la aceasta intrebare. Si atat. In rest, nu mai conteaza decat muzica asta minunata si mesajul ei, nu mai conteaza decat ca eu si tu si multi altii am avut si avem marele noroc de a-i asculta si de a le intelege muzica.

Mi-am adus aminte de un alt blog, al unui alt prieten necunoscut, ascultator de Pink Floyd, care a fost vara trecuta la unul din concertele lui Waters, undeva prin Franta, daca mai tin bine minte. A trait omul la intensitate maxima tot ce a vazut si a auzit in acel concert, ca toti ceilalti din sala, de altfel… Si la iesire, s-a asezat pur si simplu undeva pe iarba si a stat asa, pret de cateva clipe… La un moment dat, omul povesteste ca a venit spre el cineva care era si el la fel, patruns pina in maduva sufletului de ceea ce vazuse si auzise in seara aia… Cu toate ca nu se cunosteau, s-au salutat prieteneste si s-au uitat familiar unul la celalalt. Omul nu i-a spus decat atat: “we can die now”. Ce-ar mai fi de spus?

Eu unul, nu pot sa le spun celor doi decat sa nu se grabeasca si sa traiasca fericiti multi ani de acum incolo, ca viata e frumoasa si merita traita. Mai ales cand ai din cand in cand placerea sa asculti si ceva muzica buna, cum e cea a celor despre care m-ai intrebat tu pe un blog.

Iar tie, prietene necunoscut, iti declar ca nu stiu sa iti raspund la intrebarea care melodie sau album cu Pink Floyd imi place mai mult, dar sper ca macar un pic, sa fi reusit sa-ti explic (si sa-mi explic) de ce oare imi place mie atat de mult aceasta muzica.

Concurs - Pink Floyd

A venit vremea să vă fac cunoscută şi rubrica de concursuri. Cum orice inaugurare este unică şi deosebită în felul ei, nu puteam face excepţie nici eu cu aceasta.

Pink Floyd este trupa/muzica/religia/perspectiva/lumea/judecata/spiritul/ştiinţa care m-a învăţat mai multe lucruri frumoase decât orice şcoală din lume. Mă consider un om norocos că am reuşit să pătrund şi să trăiesc în lumea lor. Şi ştiu că nu sunt singurul.

Nu cu mult timp în urmă, într-una dintre vizitele de la Cărtureşti, am dat peste o carte despre care ştiam că a apărut, dar despre care uitasem că există (motivele îmi scapă): "Pink Floyd în roşu" de Michele Mari. Roman experimental unde realul se îmbină perfect cu ficţiunea, "Pink Floyd în roşu" este o carte excelent construită, care se adresează tuturor, fie că sunt fani ai trupei sau nu. Bineînţeles, pentru cei ce ştiu ce înseamnă Pink Floyd-ul de fapt, ideea de simplu roman nu mai poate sta în picioare. Este o carte plină de viaţă, simboluri şi lucruri captivante despre istoria trupei şi a rock-ului în general. Eu mi-am cumpărat-o, am citit-o şi mi-a plăcut atât de mult încât acum am două exemplare. :-) Unul vi-l dau vouă.

Nu aveţi de muncă prea mult. Tot ce trebuie să faceţi este să-mi trimiteţi un mail cu subiectul "Concurs psihedelic" la adresa aiciprv@yahoo.ro (luaţi de seamă că e .ro) unde ori veţi spune care este cântecul/albumul celor de la Pink Floyd care v-a plăcut/marcat cel mai mult şi de ce, ori scrieţi pur şi simplu de ce vă place Pink Floyd. Aşadar, aveţi două posibităţi. Scrieţi ce simţiţi şi cât doriţi. Cel mai interesant şi original răspuns va fi desemnat câştigător.

Atenţie! Condiţie obligatorie şi de bun-simţ pentru a intra în concurs: mesajul trebuie să conţină numele vostru real şi să fie corect din punct de vedere gramatical. :-)

Data limită până când puteţi trimite răspunsurile voastre este 24 martie, ora 12:00. Pe 25 voi publica aici toate mesajele primite, iar marţi, chiar pe 27 martie, voi anunţa câştigătorul. Mult succes!

UPDATE: În momentul când am făcut acest concurs, nu am luat în calcul un lucru esenţial, peste care nu se prea poate trece: lenea. Acest post a avut parte de cele mai multe vizualizări din tot blogul, ajungând într-o săptămână la 335 unice. Cu toate astea şi cu toate discuţiile avute, nimeni nu a trimis mail. De ce? Acelaşi răspuns peste tot: lenea, comoditatea. Ok atunci. Ne adaptăm condiţiilor şi facem ceva lejer cu "laicuri" pe feisbuc. Nu trebuie decât să scrieţi un comentariu la postul de pe feisbuc şi să daţi laic. Câştigătorul va fi ales întâmplător, prin random.org. Noul termen e 1 aprilie la 00:00. Şi nu e glumă. Succes! :) (Sursa)

Toni Seicarescu

Undeva prin 2008, 2009. Una dintre după-amiezile "alea" în care nu ai nimic de făcut şi stai tolănit în pat cu telecomanda în mână. Probabil lenea şi sictirul m-au făcut să nu schimb de pe PRO TV. "Happy Hour" cu Măruţă. Magic. Urma să cânte formaţia Krypton, care îşi prezenta noua formulă după despărţirea de Răzvan Fodor. Magic din nou. Nici astăzi nu ştiu ce m-a determinat să rămân acolo, să nu o iau la fugă pur şi simplu. Orice-ar fi fost, oricum, astăzi îi mulţumesc.


Krypton a încheiat emisiunea cu "Imaginea ta", o piesă de pe noul album. Bineînţeles că nu aveam habar şi nici nu mă interesa subiectul. Şocul a fost puternic, însă. Nu trupa per ansamblu a fost "vinovată", ci noul solist vocal, Toni Şeicărescu. Un tip înalt, cu un aspect impunător şi cu o voce fantastică. Melodia a fost reuşită, iar prestaţia acestuia excelentă.

Mai târziu, căutându-l pe internet, am descoperit că este buzoian şi că fusese membru în Roşu şi Negru şi, de asemenea, primul vocalist al trupei Direcţia 5, alături de care a lansat şi câteva materiale discografice, printre care bine-cunoscutul "Seducţie".

După cum chiar el a recunoscut, şcoala nu s-a numărat niciodată printre "pasiunile" sale şi, drept urmare, s-a apucat de cântat încă de la vârsta de 13 ani. După despărţirea de Direcţia 5, Toni a fost plecat în Olanda, unde a lucrat inclusiv într-o fabrică. Revenirea în ţară a reprezentat începutul proiectului "FAPTe", înregistrarea unui album alături de Krypton şi, din 2010, revenirea în Direcţia 5, acolo unde face pereche ca solist vocal cu Cristi Enache.

Datorită lui "am fost nevoit" să ascult un album Krypton şi nişte Direcţia 5, formaţii care de altfel îmi sunt oarecum antipatice. Vocea sa este considerată, pe bună dreptate zic eu, ca fiind una dintre cele mai bune ale muzicii din România. (Sursa)

Atunci cand vezi dincolo de luna

In clasa a 2-a aveam 28 kilograme. Eram unul dintre cei mai costelivi baieti “dintr-a doua E” de la scoala numarul 2 din Focsani. Parintii mei erau foarte ingrijorati. Doctorii spuneau ca am lipsa de calciu, ca sunt anemic si ca starea mea nu e buna deloc.

Am inceput sa fac sport. Fotbal, handbal, baschet in curtea scolii si arte martiale. Am inceput sa alerg. Si sa tot alerg. In timp ce alergam stiam unde vreau sa ajung. Si unde voi ajunge! Eram sigur ca fiecare pas pe care il fac, fiecare miscare suplimentara facuta in ciuda oboselii si a tentatiei de a renunta ma va duce tot mai aproape de ceea ce mi-am propus.

Astazi am 1.85 inaltime si 100 kilograme. Si nu ma opresc din alergat.

Inca de mic mi-am dat seama ca sunt timid. Ma temeam sa vorbesc in fata clasei(mai tarziu am aflat ca teama de a vorbi in public este caracteristica majoritatii oamenilor). Sa ies in fata tuturor si sa spun: “Asta sunt eu!”.

Pana in ziua in care invatatoarea m-a pus sa joc intr-o sceneta rolul lui Ion Creanga la o serbare la care asista un public foarte numeros. Spre surprinderea mea nu m-am descurcat rau deloc. Ba am mai si fost aplaudat:). Asta mi-a placut. Si mi-a oferit un imbold. Si chiar daca ar fi aruncat cu rosii in mine, nu ar fi contat. Nu ar fi facut decat sa ma intarate si mai tare!

In clasa a 8-a vorbeam deja in direct la radio. Intr-a 9-a ma certam in FM cu Mircea Lucescu si Giovanni Becali. Eram deja “impertinentul”:).

Am facut gimnaziul la Liceul cu Program Sportiv din Focsani. Am facut 4 ani de handbal ca elev al unei scoli sportive. Am invatat multe si m-am dezvoltat ca om. Dar mi-am dat seama ca nu voi ajunge niciodata un handbalist de echipa nationala. Si m-am hotarat sa dau dintr-a 9-a la cel mai bun liceu din Focsani. La Colegiul National “Alexandru Ioan Cuza”.

Cand m-am inscris pentru examenul de admitere, secretara de acolo mi-a vorbit batjocoritor : « Unde ai facut gimnaziul ? La Liceul Sportiv ? Si crezi ca ai vreo sansa sa intri la noi ?Avem un nivel prea ridicat pentru cei ca tine. Pierzi timpul daca te prezinti la examen, ai incredere in ce iti spun eu.« Nu am avut. M-am prezentat la examen. In 2003 am absolvit Colegiul National “Alexandru Ioan Cuza” din Focsani. Timp de 4 ani de zile acea secretara se ingalbenea la fata când ma vedea pe holurile liceului.

In vara lui 2007 am terminat facultatea. Ne-am promis intre noi, intre colegi, ca vom pastra legatura si ca ne vom ajuta de fiecare data cand vom putea.

Dupa cateva luni in care fiecare si-a vazut de activitatile sale profesionale, de putin timp totul s-a schimbat. Incepand cu luna ianuarie am inceput sa scriu pe www.basicmarketing.ro. Inca de la primul meu articol au sarit vreo 2-3 cu replici de genul: “cine e si asta ? de ce scrie? nu e cine stie ce de capul lui”.

Initial nu am inteles de ce fac asta. Am fost colegi doar. Apoi am vazut ca aceasta e lumea in care traim. Si ca au fost oameni mult mai cunoscuti decat mine care s-au confruntat cu aceleasi lucruri. Donald Trump povesteste cum asa-zisii lui prieteni se bucurau atunci cand el era la un pas de faliment.

Astazi am intrat deja in cea de-a doua jumatate a lunii martie. Scriu 2 articole pe saptamana pe BasicMarketing, tot 2 pe OctavianPaler.ro si unul pe SuccesDublu. Organizez Schimb de Carti la Focsani. Cateodata ma intreb ce s-ar fi intamplat daca dupa primul meu articol, in ianuarie ma pierdeam cu firea.

Viata fiecarui om este o poveste de succes. Atunci cand crezi ca nu mai poti, atunci cand simti ca parca cineva tot vrea sa vada cate poti indura sau atunci cand te simti incoltit de lupi, trebuie sa faci singurul lucru care se merita facut in astfel de situatii. Sa ataci cu baioneta. Precum baietii romani in timpul primului razboi mondial care infruntau astfel artileria automata a nemtilor.

In ziua de Craciun a anului 1916, feldmaresalul Mackensen a pasit triumfator in gara unui oras pe nume Focsani, pe care tocmai il cucerise. Bucurestiul cazuse. La fel si o mare parte din Romania. “In 2 saptamani vom fi la Iasi!” a racnit arogantul neamt.

Niciodata n-au trecut de Marasesti. (Sursa)

Roger Waters – Amused To Death

Am nimerit asta seara chiar la genericul stirilor PRO TV de la 7, program pe care de ani de zile il evit consecvent ca pe un lucru cu care nu vreau sa am de-a face, iar primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: pun pariu ca prima stire e cu moarte! Ce pacat ca la casele de pariuri nu poti sa pui banii pe Esca, pentru ca nu prima, ci primele trei stiri de duminica au continut cuvantul moarte. Mare negustor si Sarbu asta…

Amused To Death e una din cele mai destepte predictii despre soarta societatii mediatice. Omuletii verzi vin sa ia pulsul pamantenilor si gasesc doar televizoare aprinse, fara urmele vreunui razboi sau ale unui cataclism nuclear. Iar telespectatorii? Pai, dupa ce au privit in continuu “the greatest show on earth”, s-au drogat cu pornografie si cum o doza marita nu mai dadea rezultate, au ajuns in punctul in care doar spectacolul mortii le mai trezeste atentia supraexcitata de stimuli. Prima sinucidere colectiva prin divertisment: “no tears to cry, no feelings left, this species has amused itself to death”.

Cred de mai multa vreme ca vom vedea in timpul vietii noastre pe ecran grozavii pe care inca nu ni le putem imagina. Ma gandesc la secventele cu decapitarile din Irak, la acele cateva secunde in care pe CNN s-a putut vedea lama unui cutit alunecand terifiant pe gatul unui barbat incatusat de rapitori. Romania nu dispune de un bin Laden, dar poate copia retetarul cu ingrediente autohtone: Dan Diaconescu se straduieste de ceva vreme sa aiba un sinucigas in direct in emisiune – ba unul cocotat pe o macara, ba un detinut care inghite un plic de soda in studio. Deocamdata, rezultatele sunt intre hilar si grotesc, dar nu se stie niciodata, moderatorul cu privire de hiena e destul de persevernt…

S-ar putea ca aparentul lui esec sa fie tocmai orgasmul visat al delirului media: clipa in care moartea in direct si in gros plan nu va mai fi doar un stimulent pentru o sensibilitate debila ci chiar sursa de amuzament. Ca in spectacolele din Coloseum.

Probabil cel mai bine inteleg despre ce vorbesc cei care au vazut macar o data un alcoolic care incearca sa se sinucida cu bautura. Tehnic, e posibil, de coma alcoolica se moare. Dar in realitate, foarte rar se ajunge la un asemenea deznodamant, de obicei e doar un strigat care poate dura ani, sau chiar pana la “adanci batraneti” si un spectacol al mortii traite pe viu la modul continuu. Singura diferenta fata de societatea mediatica de azi e ca ne traim spectacolul colectiv, nu individual, consumand socuri si nu alcool.

PS: In timp ce scriam, cineva mi-a reprosat ca sunt prea pesimist cu soarta speciei umane: “e mai optimist sa crezi ca a murit de ras”. Ei, rade ea, da nu-i rasu ei.

http://blog.webphoto.ro/muzica/roger-waters-amused-to-death/

Bye, bye, Toca

Alexandru Tocilescu este primul regizor care mi-a incredintat un rol principal. Cu ajutorul lui am debutat la Teatrul de Comedie in Mireasa Muta de Ben Johnson. Interpretam rolul lui Spirt, un tanar rebel care ii joaca feste unchiului sau posac si surd in speranta ca il va determina sa renunte la avere in favoarea lui. - Hai, ma la Comedie ca am nevoie de un pletos asa ca tine! Si rocker! E misto ma si vreau sa fie un soi de musical, hai! Asa l-am cunocut pe Alexandru Tocilescu.

Tocilescu era un cinic inteligent plin de umor. Umor negru, adesea. Pana la urma numai prin cinism si-ar fi putut domina constanta suferinta.

Cei care l-au cunoscut indeaproape sunt convins ca au descoperit adesea un om bun. Bunatatea lui razbatea dincolo de zidul de zeflemea inteligenta de care te loveai la o privire mai superficiala. Daca insa te apropiai cu atentie puteai sa vezi bunatatea cum strabate cu raze de lumina prafuite prin cele cateva gauri imprastiate in zid. Cativa cred ca au avut privilegiul asta.

Eu ii datorez acel spectacol si amintirea unui om de la care am invatat muzica si am auzit prima data de Vladimir Nabokov si Lolita. Iubea enorm muzica si asta l-a facut un regizor atat de special. Toca. Nu sunt foarte multe de spus. Imi pare atat de rau ca s-a intamplat asa abrupt. Imi pare ca si Toca e o victima a unei lumi atat de radicale in nepasarea ei. Voi ramane cu rasul lui molipsitor care il facea sa se zgduie pana la tuse, medalionul de argint fara de care nu poti sa-l concepi pe Toca si replicile lui ascutite ca o raza de laser. Si voi mai ramane cu privirea blanda si profunda. Acum stiu. Privirea lui Toca ii imblanzea cinismul astfel ca te intorceai de fiecare data la el cu drag, uitand ca ai fost taxat. Tind sa cred mai mult in privire decat in cuvinte.

In Mireasa Muta cantam cu totii intr-un fel de grand finale: Gata ai scapat du-te linistit in pat / Leagana-te-n somn preatristule domn / Bye, bye, domnule Posac / Bye bye sa ne vedem in Rai!

Sper ca Toca a privit moartea in ochi cu acelasi tip de sfidare vesela cu care i se adresa in timpul vietii. Bye, bye Toca, bye bye! (Sursa)

Stockholm

Nu sunt obisnuit sa scriu impresii de calatorie. Nu tin sa descriu pas cu pas orasul, intr-un soi de compunere turistica cu valente de ghid. Nu vreau sa conving pe nimeni de frumusetea aparte a acestui oras. Traim intr-o lume multimedia si un simplu search pe google images ar transforma misiunea mea intr-o incercare desueta. Ceea ce vreau eu este sa impartasesc o stare de bine, de liniste, de admiratie muta fata de un stil de viata atat de strain noua.

In trei zile am inteles ca Stockholm nu este o metropola, ci este un oras inconjurat cu enorma dragoste de locuitorii lui. In timp ce metropola este un pretext, orasul este un mijloc. Suedezii se confunda cu orasul asta pe care il respecta pana la ultimul cos de gunoi. Simti asta in linistea lipsita de densitate care pluteste ca o ceata deasupra orasului. Te uimeste pana la zambet designul simplu si natural al tuturor lucrurilor. Dragostea lor pentru lemn respira pana si in trenul de mare viteza despre care ti se aminteste ca e un mijloc ecologic de transport. Piatra este la fel de importanta pentru ca traieste si e armonizata perfect cu materialele viitorului. M-am plimbat mult in scurta mea sedere in orasul napadit de frig si soare. Am fost in orasul vechi, am cutreierat stradutele inguste marginite de casele si palatele negustorilor de la sfarsitul evului mediu, am privit povestea arhitectonica a monarhiei suedeze, am vazut oameni eleganti pe covorul rosu al Operei, am ascultat scartaitul chilelor si al odgoanelor pe marginea cheiurilor la apus. Am traversat podurile simple dintre insulele care formeaza orasul asta binecuvantat de natura si de liniste. Am ajuns seara acasa traversand holul urias al unui bloc cu apartamente mici. Suficient de mari cat sa te simti la largul tau, indeajuns de mici ca sa nu transforme viata in risipa.

Am inteles pentru prima data ca natura este un alt fel de a te apropia de Dumnezeu. Am vazut mii de biciclisti traversand orasul asta in care adesea trotuarele pietonilor cedeaza spatiul in favoarea pistelor de biciclete. Am vazut mii de oameni alergand si erau atat de multi incat m-am convins ca era un dat si nu o nevoie. Ca si cand oamenii aia nu o fac pentru ca au nevoie de un corp sanatos, ci pentru ca pur si simplu nu pot concepe viata fara alergare. Este poate primul oras in care brandurile globale de food&beverage trec aproape neobservate. Nimanui nu pare sa-i pese foarte mult de McDonald's, Coca-Cola sau Burger King.

De cateva ori i-am intrebat pe oamenii astia diverse lucruri. De fiecare data mi-au raspuns linistit, fara patima, fara vreo stare interioara exacerbata. Am locuit o luna jumatate la Paris si stiu ce inseamna politetea de complezenta, acel politically corect al politetii. Nu, la Stockholm oamenii nu sunt politicosi. Sunt linistiti. Poate asta vine de undeva din gena lor de navigatori care au vazut multe si stiu sa pretuiasca linistea marii atunci cand corabia se asterne frumos pe curs. Bunavointa celor catorva oameni cu care am intrat in contact avea ceva dintr-o pace launtrica mostenita in secole de asezare si reasezare. Constienti parca de frumusetea locului in care traiesc, suedezii te intampina calm, aproape seren, lipsiti de superioriate declarativa. E molipsitoare atitudinea asta pe care o regaseti pana si in aglomeratiile orasului si m-am trezit de multe ori cutreierand pe strazi cu zambetul pe buze.

Un ultim gand. Nu sunt un om de stanga. Cred ca sistemul capitalist care pare sa se prabuseasca de ceva vreme este singurul conform cu natura umana. Dar n-am putut sa nu observ batranii la Stockholm. Bantuiam printr-un muzeu al orasului cand mi-a fost dat sa vad cateva grupuri varstnice. Unii dintre ei in carucioare, altii pe picioarele lor, unii sprijinind cate o carja, altii in toata puterea. Toti erau zambitori, plini de viata si insetati sa afle cat mai multe de parca acum porneau in cea mai lunga calatorie a vietii lor. Mi-am dat seama cata bucurie si pofta de viata se afla in fiecare dintre oamenii aia. In oricare alt context m-ar fi incercat un sentiment de mila pentru o batrana in carucior, cu parul extrem de rar si riduri adanci in jurul unor ochi umezi. Forta cu care aceasta femeie trecea de la un tablou la altul ascultand cu urechile ciulite povestea ghidului m-a facut sa uit ca ma aflu in fata unei batrane cu handicap.

Da, in Stockholom, batranetea este inceputul vietii. Este momentul in care omul este cu adevarat rasplatit pentru munca depusa o viata intreaga. Nu s-ar putea intampla asta fara respectul celor din jur. Fara pretuirea societatii tinere. N-am putut sa nu ma gandesc ca in Romania batranetea e sinonima cu finalul vietii si cu umilinta. Batranii nostri sunt vagoane scoase pe linie moarta. Nu exista multumiri, nu mai e nevoie de intelepciunea lor, nu sunt decat o statistica sau o masa electorala. Perspectiva batranetii in Romania este sumbra pentru cei mai multi dintre pensionari. Iar asta spune multe despre noi. Si cumva, despre o lipsa de viziune. Noi traim clipa prezenta fara a fi in stare sa facem planuri pe termen lung. Vom imbatrani aici si ne va astepta aceeasi umilinta cu care sunt tratati pensionarii de azi. Viata este facuta sa fie traita pana la capat. Lumea moderna vorbeste despre libertate si demnitate. Stockholm este un oras in care simti asta cu adevarat. Fara diferente intre generatii. O legatura puternica strabate ca un curent electric intreaga populatie. Sentimentul ca impart cu totii un oras frumos. Sentimentul ca sunt strans legati unii de altii. Prin lemn, prin apa, prin piatra si prin istorie. Poate sunt cuvinte mari. Poate. Insa eu asta am simtit acolo.

Noi spunem despre Bucuresti ca e un oras urat si dam vina pe Ceausescu. De douazeci de ani, Ceausescu este mort. Iar Bucurestiul este al nostru. Cat timp ne mai putem prevala de trecut ca sa justificam un prezent pentru care nu facem nimic?

Sursa: http://tudorchirila.blogspot.com/

Genesis Klassic in concert la Turda

Primarul din Turda, Tudor Stefanie, anunta cu mare pompa ca legendara trupa Genesis va canta la zilele orasului. Frumos, nu?

Unul dintre ziarele cu pretentii, Adevarul, se grabeste sa publice un material si inghite galusca pe nerasuflate. Fara o documentara elementara, fara nicio o urma de informare jurnalistica. Mai mult decat atat, explicatia foto de la ilustrarea articolului te induce inca o data in eroare. Nu este trupa Genesis la Cluj. Imaginea este dintr-un concert din Pittsburgh in 2007.

.Iata ce scrie “jurnalistul” de la Adevarul:“Primăria Turda a bătut palma cu managerii legendarei trupe Genesis pentru a concerta cu ocazia zilelor municipiului. Informaţia a fost confirmată azi de primarul oraşului, Tudor Ştefănie, însă mai multe detalii cu privire la onorariul trupei vor fi oferite în cursul zilei de azi.Potrivit lui Tudor Ştefănie, la Turda vor veni toţi membrii trupei Genesis, cu excepţia solistului Phil Collins, despre care primarul oraşului Turda a declarat că este bolnav. “Ni l-am fi dorit foarte mult şi pe Phil Collins, însă acesta este bolnav şi nu se poate ridica din pat. Mai multe detalii despre onorariul trupei şi alte concerte care vor avea loc în cadrul zilelor municipiului vom putea oferi în cursul zilei de astăzi”, a declarat Tudor Ştefănie, primarul municipiului Turda.Zvonul că cei de la Genesis vor cânta la Turda a apărut la mijlocul lunii iulie, însă negocierile au durat câteva săptămâni, până ca înţelegerea să fie parafată. Concertul va avea loc duminică, 28 august, de la ora 21.00.

Trupa britanică s-a format in 1967 şi a produs nu mai puţin de 15 albume abordând diverse genuri, de la pop, rock progresiv, până la jazz. Actualmente trupa este alcătuită din Phil Collins (voce şi tobe), Mike Rutherford (chitară şi chitară bass) şi Tony Banks (clape). Peter Gabriel, Anthony Phillips şi Steve Hackett au jucat un rol important în primii ani ai trupei. Genesis se află printe cei mai bine vânduţi 30 de artişti din istorie cu aproximativ 150 de milioane de albume vândute la nivel mondial. Zilele municipiului Turda vor avea loc in perioada 26-28 august, iar intrarea va liberă la toate concertele.”

Toate bune si frumoase doar ca trupa Genesis nu mai concerteaza din 1997 cand a decis sa ia o pauza. Phil Collins nu mai este in trupa din 1996. In anul 2007, Genesis s-a reunit temporar pentru 20 de concerte in Europa, turneu ce a inclus si un concert caritabil in fata a 500.000 de oameni, la Circo Massimo din Roma. In prezent Phil Collins este bolnav deci oricum nu mai avea cum sa participe la concert.

Noroc cu site-ul realitatea.net care mai face lumina in aceasta poveste. La Turda se pare ca va veni Genesis Klassic, o trupa “tribute to Genesis” care va canta hiturile celebre si reorchestrate. Citez:

“Confuzie generală la Turda, după ce primăria a anunţat că la „zilele oraşului” va cânta celebra trupă Genesis. Confuzie şi în rândul iubitorilor de muzici: Genesis, care nu s-au mai reunit din 2007? La Turda? În ce condiţii? De unde până unde? Înfiinţată în 1967, Genesis este una din cele mai titrate formaţii ale rockului britanic, comparabilă cu nume ca Pink Floyd sau Yes. Trupa a fost condusă în prima perioadă de solistul şi compozitorul Peter Gabriel, care a urmat ulterior o strălucitoare carieră solo. Partitura vocală a fost preluată de percuţionistul Phil Collins, devenit şi el celebru inclusiv pentru cariera solo desfăşurată în paralel. Tot din Genesis face parte şi chitaristul Mike Rutherford, cel care a format şi trupa Mike and Mechanics care a cântat anul acesta la Bucureşti, în cadrul Rock the City.

Misterul a fost adâncit de însuşi primarul turdean, Tudor Stefanie , care a ţinut să le transmită concetăţenilor să-şi modereze bucuria: vine Genesis dar fără Phil Collins care e bolnav la pat. Altă buimăceală pentru melomani: Phil nu mai face parte din Genesis de 15 ani, bolnav sau sănătos, oricum nu avea ce să caute la concert. O parte din mister a fost rezolvat de TurdaNews care dezvăluie că nu avem de a face cu Genesis ci cu Genesis Klassic, trupa gen „tribute” care cântă hiturile originale în diferite variante de orchestrare. Dar nici TurdaNews nu face diferenţa între Genesis şi Genesis Klassik pentru că anunţă candid: „Phil Collins nu va fi prezent la Turda, așa cum se anunțase inițial. Asta pentru că formația Genesis Klassik nu-l mai are în componență de câțiva ani, solistul actual al trupei fiind Ray Willson.” Evident, Phil n-a făcut parte niciodată din trupa cu pricina.

Una peste alta, turdenii ar putea avea parte de un concert pe cinste la zilele oraşului lor dar pare destul de sigur că autorităţile locale habar n-au pe cine au angajat să cânte.”

http://idante.ro/trupa-genesis-la-turda-jurnalism-dupa-ureche/

Schimbare prin pace si muzica

“Playing for change” este ceea ce mi-a dat speranta , inspiratie si bucurie in ultimele 2 saptamani.

Poate ca aceste cuvinte nu spun nimic dar ele reprezinta un proiect amplu , care aduna muzicieni de toate etniile , rasele si religiile lumii , cantareti celebrii sau de strada , fara nici un compromis , avand ca scop transmiterea unu mesaj scurt , clar si de efect : Sa schimbam lumea si sa aducem pace prin muzica.

Acest geniu de om , Mark Johnson , un tanar american , a avut ambitia imensa de a recruta muzicieni din toate partile globului si cu ajutorul a cativa binevoitori au reusit sa dea nastere la proiectul “Playing for Change” care a inceput in momentul in care Mark l-a vazut pe Roger Ridley , un cantaret de strada , sustinand un recital nemaipomenit al celebrei piese Stand By Me(original compusa de Ben E. King ) , moment in care s-a gandit sa coopteze mai multi muzicieni de strada sau profesionisti pentru aceasta piesa.

Profitand de un succes fenomenal , a luat nastere acest proiect care a adus odata cu timpul tot mai multi artisti de strada , tot mai multe instrumente din toate partile lumii , sau artisti cunoscuti precum Bono sau Manu Chao care au interpretat tot mai multe si mai multe piese.

Cantareti de strada dar instrumentisti si vocalisti desavarsiti , persoane precum Grandpa Elliot , Roberto Luti , Clarence Bekker , Washboard Chaz , Tula si multi altii reusesc sa isi imbine talentele pentru piese precum One Love ( original Bob Marley ) , un bootleg version al piesei Mistery Train ,piesaChange Is Gonna Come , in care vedem pasiunea extrordinara a lui Grandpa Elliot. Au colaborat cu Bono(U2) la piesa War/No more trouble , au mai cantat piesa extrem de incurajanta , Don’t Worry si multe altele.

“Playing for change” a infiintat si o asoctiate de caritate pentru o multime de cauze nobile , continua sa filmeze muzicieni din toata lumea , prin muzica au reusit sa adune o trupa din persoane care nu se cunosteau reciproc dar i-a unit muzica , pornind intr-un turneu mondial.

Cu venirea anului 2010 , sustin sus si tare mesajul celor de la “Playing for Change” , sunt optimist in ceea ce priveste obiectivul lor , sa schimbam lumea prin muzica , sa aducem pace pe pamant, sa ne unim toti sub denumirea de om , sa lasam deoparte religiile , rasismul , sa cunoastem unitatea prin muzica.

Va dorim ca in noul an sa luati si voi parte la mesajul si ambitia acestor oameni minunati.

Muzica lor o gasiti pe youtube , pe canalul PlayingForChange , sau click AICI
Site-ul lor este www.Playingforchange.com ; gasiti si pe pagina principala a blogului in dreapta semnul “Playing for Change” pe care ii sustinem cel putin cu o mica reclama.

Un articol gasit pe net la adresa:

http://muzicartof.wordpress.com/2009/12/30/schimbare-si-pace-prin-muzica/

Bani, banci, impozite, stat social

De pe Romania Obiectiva, un articol care mi-a placut mult si pe care il reproduc aici:

Suntem pe vremea când toate monedele erau acoperite în aur (sau chiar erau de aur sau argint). Să zicem la sfârşitul secolului XIX. Banii sunt un mijloc de schimb, aur, argint, sare, vite, scoici sau ţigări, toate au fost folosite ca mijloc de schimb. O poveste interesantă despre nişte pietre de 4 metri folosite pe post de monedă poate fi găsită aici, s-a terminat cu hiperinflaţie când un aventurier irlandez a inundat piaţa cu pietroaie.

Mijlocul de schimb, banii, trebuie să aibă nişte calităţi, să fie durabil, să fie divizibil, să fie acceptat de actorii economici, să fie uşor transportabil şi, pe vremea aceea, să poarte o valoare intrinsecă. Această ultimă proprietate s-a pierdut. Oamenii, în general, au ales aurul şi argintul ca fiind mijloace de schimb convenabile. Asta ne-a condus la diviziunea socială a muncii, la specializare şi la creşterea activităţii economice şi deci a comerţului.

După adoptarea metalelor preţioase ca bani, erau preţioase tocmai pentru că erau alese ca mijloc de schimb, noţiunea de bancă a apărut natural. Din mai multe motive. Primul, şi cel mai important, era frica. Marii negustori preferau să nu transporte cu ei mari cantităţi de monedă. Depuneau banii în oraşul A, primeau o hârtie (o bancnotă) cu care mergeau în oraşul B unde o transformau în bani palpabili. De asemenea tot frica a făcut ca băncile să devină locul în care se ţineau banii, în schimbul bancnotelor care la rândul lor au devenit un mijloc de schimb. Pentru că băncile aveau cantităţi importante de bani au început să împrumute, să spunem frumos, finanţeze, contra dobândă, diferite acţiuni economice şi să ofere dobândă, natural mai mică, deponenţilor.

Cum funcţionau băncile când banii erau "adevăraţi"?

Pentru că nu toţi deponenţii veneau simultan să-şi ridice aurul din bănci acestea păstrau doar o fracţiune din aurul şi argintul depus în tezaurul din subsol (nu era neapărat în subsol dar sună bine). Moment poetic, neapărat de văzut.


Să revenim. Deci băncile aveau doar o parte din aurul depus în tezaurul propriu. Dar ele nu puteau împrumuta sume arbitrare pentru actorii economici, exista oricând frica unui iureş al deponenţilor care-şi cereau aurul înapoi. Când debitorii pe care îi finanţau plăteau împrumutul repede, adică făceau afaceri profitabile şi rapide, banca putea să menţină dobânzile constante, când afacerile mergeau prost bancherii ridicau dobânzile pentru a restrânge creditul, pentru a păstra un raport constant credit vis a vis de aurul deţinut. Aici e un punct care merită subliniat, când afacerile mergeau prost dobânzile creşteau, astfel era favorizat falimentul afacerilor neviabile sau restructurarea lor. Cu toate consecinţele, oamenii de afaceri fie falimentau, fie îşi îmbunătăţeau profitabilitatea pentru a putea obţine un nou împrumut. Un standard universal, aurul, făcea ca întreaga economie mondială să funcţioneze unitar. Nicio ţară nu-şi putea permite să scadă unilateral dobânzile pentru că banii "zburau" în alte ţari unde dobânda era mai mare, scăderea cantităţii de aur deţinut de bănci conducea imediat la creşterea dobânzilor. 


Cam aşa funcţiona economia mondială înainte de Primul Război Mondial, cantitatea de aur limitată nu permitea Statului să intervină prea mult în economie, acesta era asemeni unui actor economic obişnuit, limitat la veniturile obţinute din impozite şi taxe şi neputând să-şi permită deficite prea mari. Şi aici apar intervenţioniştii, cu următoarea idee "dacă băncile nu pot împrumuta oricâţi bani, de ce să nu găsim o metodă să alimentăm cu bani băncile astfel încât împrumuturile să poată creşte nestingherit?". Cum? Păi înfiinţăm o bancă dispusă să emită bancnote nu acoperite în aur ci în viitoarele încasări ale Statului din impozite. Aceasta poate finanţa (împrumuta) băncile cu sume noi de bani, fără acoperire în aur ci bazate pe încrederea că hârtiile emise de Stat sunt la fel de solvabile ca hârtiile acoperite în aur. FED-ul a fost înfiinţată în 1913, din acel moment standardul aur nu a mai existat practic, a devenit un standard aur-hârtii emise de Stat. Hârtiile emise de Banca Centrală puteau plăti depozitele în aceeaşi măsură ca şi aurul.


Sărim o parte din istorie şi spunem că frenetic FED a pompat hârtii, pe post de bani, în economie care s-au dus în acţiuni, când frenezia a luat sfârşit, ca de atâtea ori în decursul istoriei, neapărat trebuie citită "Economia crizelor" de Roubini şi Mihm, ne-am ales cu criza din 1929. Cu consecinţele cunoscute. Bineînţeles că noua realitate a banilor de hârtie, garantaţi de Stat, a condus la posibilitatea acestuia de a avea un deficit constant, bazat pe hârtii emise de Banca Centrală. Prin impozite şi taxe, cu scopul de a obţine puterea, oamenii politici, bazându-se pe deficit, au început să redistribuie bogăţia, au luat de la bogaţi şi au dat la săraci. Abandonarea aurului a dat posibilitatea guvernelor să facă tot felul de cheltuieli exorbitante. Care au avut, sau nu, efecte economice tangibile. În acelaşi timp deficitele bugetare au fost acoperite prin inflaţie, toată lumea a pierdut. Ba, mai mult, s-a creat în mintea guvernanţilor ideea că inflaţia ajută creşterea economică. Prin înfiinţarea unei dobânzi de referinţă, arbitrară, dependentă de voinţa Băncii Centrale, în momentele de scădere economică băncile centrale au avut posibilitatea să ofere împrumuturi ieftine, salvând astfel afaceri neviabile de la faliment şi introducând hazardul moral ca instituţie, asta trăim noi acum. Subliniem din nou, când afacerile merg prost Băncile Centrale scad dobânda şi oferă, fără discernământ, împrumuturi ieftine. Invers ca pe vremea aurului. Merită citit.

Să vedem ce se petrece în societate după introducerea banilor de hârtie. Politicienii, de dragul puterii, având la îndemână două instrumente, inflaţia şi deficitul bugetar, pe care le-au folosit fără discernământ au cheltuit aberant. Au cheltuit fără frică şi când n-au mai putut plăti au emis hârtii. Cu sărăcirea tuturor. Dar mai ales a celor săraci. Pentru că Statul a împrumutat de la cei bogaţi, le-a plătit dobânzi şi i-a făcut şi mai bogaţi, a lansat proiecte de într-ajutorare pentru cei săraci, făcându-i dependenţi de ajutoarele de la Stat. A înfiinţat salariul minim prin care a eliminat de pe piaţa muncii o parte a populaţiei făcând-o total dependentă sau muritoare de foame. Mai mult, a acaparat domenii de activitate, Sănătate sau Educaţie, pe care le-a transformat după bunul plac. Banii, fără număr, aflaţi la dispoziţia Statului au dus la corupţie. Valoarea şi competenţa şi-au pierdut valoarea. Fiecare generaţie de demagogi a adâncit deficitul bugetar. Exact criza pe care o trăim. Creditul ieftin a condus la consumerism, datoriile Statelor sau indivizilor au ajuns la cote ameţitoare. În 71, Nixon a renunţat la orice legătură a dolarului cu aurul. Avem doar cursuri flotante. Băncile Centrale nu mai pot decât în mică măsură să aibă o politică proprie. Moment poetic tragic, neapărat de văzut. (Sursa)