Shine on you, Sandra Izbasa!

“I’m a fighter, and when I take it into my head to do something, no one can stop me. I’ve always liked to do things the hard way.” - Sandra Izbasa

A inceput Turul Frantei

Un debutant surprinde placut prima etapa a Turului Frantei. Slovacul Peter Sagan a debutat cu o victorie în turul Franţei, câştigând prima etapă a competiţiei de top a ciclismului mondial din acest an.

Rutierul în vârstă de 22 de ani de la echipa Liquigas a confirmat aşteptările celor care îl văd drept o nouă stea a ciclismului ieri, reuşind să îl depăşeasca la sprint pe mult mai experimentaţii Fabian Cancellara şi Edvald Boasson Hagen în finalul etapei de 198 de kilometri care a debutat la Liege. Elveţianul Cancellara şi-a păstrat tricoul galben al liderului ierarhiei generale, acesta reuşind să îşi păstreze avansul obţinut în prologul de sâmbătă, după o probă scurtă de contratimp.

Mult succes tuturor participantilor Turului Frantei de anul acesta

Fernando Torres - El Niño

Fernando Torres, omul care a punctat decisiv in finala Euro 2012 de aseara, dupa care a contribuit la cel de-al patrulea gol reusit de spanioli, pasand inteligent si altruist si perfetand o frumoasa victorie a ibericilor. La sfarsitul partidei, copilul Torres s-a bucurat impreuna cu copiii sai echipati ca si tatal lor in echipamentul rosu al campioanei mondiale si europene. Bravo Torres, bravo Spania!

Gracias, Espania!

La selección española goleó sin apuros a Italia en la final de la Eurocopa y pone nuevamente el continente futbolístico a sus pies, completando el triplete histórico al ganar de modo consecutivo Eurocopa (2008) - Mundial (2010) - Eurocopa (2012). El equipo de Vicente Del Bosque fue infinitamente superior a su rival y encarriló pronto el partido con el gol de David Silva en el minuto 14, tras un pase de la muerte de Cesc. Antes del descanso, y tras unos minutos de peligro italiano a balón parado, Jordi Alba puso el segundo, aprovechando una asistencia genial de Xavi, tras superar por velocidad a la defensa y batir cual delantero centro a Buffon. Torres y Mata, en las postrimerías, completaron una histórica goleada en una final. Sursa: http://www.marca.com/

Faceti-ne sa visam!

Cea de-a 14-a editie a Campionatului European de fotbal - EURO 2012 debuteaza vineri cu partida dintre selectionatele Poloniei si Greciei, programata pe Stadionul National din Varsovia

In cursul unei conferinte de presa organizata pentru a marca startul competitiei din Polonia si Ucraina, presedintele Uniunii Europene de fotbal, Michel Platini, a tinut sa transmita un mesaj, in numele milioanelor de suporteri din lumea intreaga, jucatorilor celor 16 echipe participante: "Faceti-ne sa visam!".

Nu-i echipa mai frumoasa!

Inainte de meciul de asta seara - finala cupei Romaniei, dintre Rapid si Dinamo:



Suntem peste tot acasa
Portile ni se deschid
Nu-i echipa mai frumoasa
Si iubita ca Rapid.

HAI RAPIDUL!

Bucarest es una fiesta

Una fiesta en color rojiblanco. Eso es ahora mismo Bucarest, escenario la noche del miércoles de la final de la Europa League. Miles y miles de seguidores de Athletic y Atlético han colapsado las calles de la capital rumana, siendo el epicentro de la fiesta el casco antiguo de Bucarest, que ha sido invadido principalmente por los hinchas del Athletic.

Los seguidores del equipo bilbaíno han optado principalmente por establecerse en dicha zona, repleta de bares, terrazas y restaurantes, lugares copados por la hinchada bilbaína, que ha ido aterrizando paulatinamente en cerca de 40 vuelos procedentes de Bilbao y Vitoria.

Mientras tanto, el equipo no ha variado sus pautas ni hábitos horas antes de un partido. Los jugadores han realizado estiramientos y tratamiento en algunos casos durante la mañana, en la que Iker Muniain ha 'tuiteado' un mensaje prometedor: "Lo dejaremos todo en el campo, por nosotros y por vosotros! Disfrutar de este momento!!!".

Sursa: http://www.marca.com - AP Photo/Vadim Ghirda

Arsene Wenger after Arsenal - AC Milan: "The players gave a faultless performance"

on the performance…
We gave a good performance tonight and we are disappointed because we touched qualification. We had the chances and we didn't do it, but we were very close. I felt that we suffered a bit in the second half physically because we gave a lot at Liverpool. Overall I feel we didn't have many options on the bench in midfield and in the second half we had more problems keeping the ball than in the first half. When we tired in midfield we had no options on the bench and the regret I have is there. The players put in a faultless performance, with fantastic spirit and you can only congratulate the whole team.

on the first leg…
We have played so many games away in the Champions League and we have never lost 4-0 anywhere. We have played at Real Madrid, at Barcelona and we have played against better teams than Milan so it was very disappointing because our performance was poor.

on feeling proud...
I don't know if it is one of my proudest nights but it is a night when players can be proud to play for this Club because they put every effort in. If you win 3-0 at home you can only say well done to the players. You know that if you play 180 minutes and you miss 90, it is difficult at this level. We were very close.

on whether the players need to be lifted…
We are on a good run in the league and we know it will be difficult [to lift the players] because it is a big disappointment, but the team have grown together. Hopefully from here we can finish the season in a strong way because we know there is no room for disappointment in the league. For us every point is a battle and until the end of the season that is what is in front of us.

on the referee…
I was not happy with the referee tonight because I felt he gave many free kicks in the middle of the park. Every time [MIlan's players] went down a free kick was given to them, and they sensed that very quickly and used it very well.

on Van Persie's second-half chance…
What can I say? The one you would want the chance to go to was Van Persie. He tried to chip the goalkeeper, and you have to give credit to Abbiati. It is a fraction where the players have to make a decision, but credit to the keeper.

on Oxlade-Chamberlain...
For a guy who has never played at the top level in central midfield, he started in a Champions League game and he did well. He tired a bit in the second half after his injury, and he got less of the ball than he did in the first half. When he got the ball, you always think something could happen. He can play all of the places across the pitch, in midfield to wide. You could see he has suffered physically, but also that he has the class to be in there.

on the team's recent good performances...
I have to give credit to Tomas Rosicky for that. He was again outstanding here. In all of these games, he was one of the most influential players, and he does not always get the credit he deserves, so I would like to take this opportunity to give him credit.

on the defensive display...
I felt defensively we were not at the [right] level in Milan. Tonight our defenders were outstanding and the back four did very well. We had a very offensive team and to keep Milan from scoring, we needed an outstanding performance at the back and we did that very well. Sursa: http://www.arsenal.com

Desopre rugby

Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun?

Faptul că nu poţi înainta decît pasând înapoi este una dintre cele mai importante lecţii ale sportului. Prin regula sa de bază, rugby-ul exclude calea facilă a azvârlirii mingii înainte cu braţul, amintindu-ne în permanenţă că nu poţi avansa decît cu ajutorul celui care vine din urmă.

Într-o sublimă formă de respect faţă de joc, regulamentul prevede că un meci nu se poate încheia nici după ce perioada regulamentară s-a scurs, dacă mingea nu a părăsit terenul. Este de parcă însuşi Dumnezeu, din tribune, şi-ar opri cronometrul şi s-ar ridica în picioare, să urmărească finalul.

http://discipulussimplex.wordpress.com/2009/10/13/despre-rugby-despre-sport-despre-viata/

• Cine alearga pe 100 m aproape la fel de bine ca un atlet dedicat acestei probe?
• Cine este capabil sa ridice echivalentul unei Dacii dintr-o singura zmucitura?
• Cine este acela care nu se plange niciodata de dureri cand este calcat pe: dosul palmei, gamba, vintre, lobul urechii, nas, degetele de la picioare, etc.?
• Cine, in numele lui Dzeu, vrea sa alerge 20 de kilometri prin ninsoare/ger?
• Cine are maiestria sa suteze 50 de metri impotriva vantului, stiind ca in astia 50 de metri straturile de aer se pot schimba de 10 ori si, implicit si traiectoria balonului?
• Cine NU cheama medicii pe teren daca mai poate respira, vorbi si face semne, dupa contactul fizic dur din intrebarea de mai sus?
• Cine impinge un camion de tonaj mediu cu umerii, in fiecare zi?
• Cine isi poate asuma o faza ofensiva fiind intotdeauna “varf de lance” si acceptand ca, co-echipierii il vor ajuta NUMAI SI NUMAI din spate?
• Cine ne da impresia ca poate functiona la fel de bine si fara un membru, superior sau anterior?
• Cine este aplaudat (la propriu) dupa ce transforma o ocazie, fara ca acest lucru sa insemne ca a fost meritul lui personal?
• Cine este un pachet calm de cateva zeci de kilograme de muschi (ma refer la kilogramele numarate peste media de 100!), la auzul unui fluier scurt si cuprinzator?
• Cine castiga intotdeauna Turneul Celor 6 Natiuni?

Daca pana la ultima intrebare va raspundeati probabil cu “Fat Frumos + Balaurul + Minotaurul + un campion poli-sportiv”, la ultima am impins lucrurile pana in concret. Da, este vorba despre cel care practica RUBGY-ul.

Rugby -ul, cel mai frumos sport barbatesc din lume.

©staronetickets.com

Urmaresc turneele internationale de rugby de cand ma stiu. De “mic”, sunt fascinat de 3 aspecte ale acestui sport:

1. clasicul “e un sport de golani practicat de gentleman-i“: in rugby am vazut un infinit respect referitor la regulile jocului. Nu-mi amintesc nici o faza de contestare violenta din partea jucatorilor, cu atat mai putin a antrenorilor. Never, ever!

2. capacitatea de sacrificiu / ideea de “salvator“: in mii si mii de faze de joc care pareau sa se termine fara nici o speranta pentru echipa in posesia careia era balonul oval am vazut aceeasi rasturnare de situatie. Din spate, aparea cate un sportiv care parea posedat de Furiile olimpiene. Si care se sacrifica realmente pe sine, castigand si balonul si faza de joc (acei cativa metri de foc) si uneori meciul!

3. linia succesului: nu e poarta, nu e tinta, nu e gaura. E o LINIE. Pe toata latimea terenului. In cele mai multe sporturi, demarcatiile au rol restrictiv. Ei bine, in rugby exista o linie care te indeamna, te atrage, o linie care iti certifica – odata cu trecerea ei – ca esti invingator!

http://www.mihaistanescu.ro/2010/01/17/offtopic-2-cin-sa-fie-cin-sa-fie/

Ioan Chirila

Ioan Chirila s-a nascut la data de 25 octombrie 1925 în orasul Ismail din sudul Basarabiei - o localitate care apartine în prezent Ucrainei. Tatal sau, Stefan G. Chirilov, care se nascuse în anul 1890 în comuna Cairaclia (judetul Ismail), era agricultor si industrias de etnie lipoveana, primar al comunei Cairaclia, presedinte al Bancii Populare din aceeasi comuna, decorat cu Meritul Comercial Clasa I, Ordinele Coroana României si Steaua României în Gradul de Cavaler. Mama sa, Caliopi Alaman, era de origine greaca, familia ei fiind venita în România din Insula Andros.

În anul 1940, la vârsta de 15 ani, Ioan Chirila a trecut Dunarea, împreuna cu familia sa, si s-a stabilit în orasul Galati, iar apoi la Braila, unde a absolvit liceul. Ulterior, s-a mutat la Bucuresti, unde s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în anul 1949.

Din anul 1951 a lucrat ca redactor sportiv la Editura Uniunii de Cultura Fizica si Sport, pentru ca din anul 1959 sa activeze ca jurnalist la cotidianul "Sportul popular“ - transformat dupa Revolutie în "Gazeta sporturilor“. La acest cotidian sportiv, Ioan Chirila a îndeplinit pe rând functiile de redactor (1959-1961), sef de rubrica (1961-1971), publicist comentator (1971-1978), sef de sectie (1978-1993), director general (1993-1999). Din anul 1997 a lucrat ca senior editor la cotidianul "Pro Sport“. În anii '70, a detinut la Radiodifuziunea Româna o rubrica permanenta în calitate de comentator.

Cunoscut sub porecla de "Nea Vania", Ioan Chirila este autorul a 27 de volume de publicistica închinate unor sportivi sau evenimente sportive, scrise într-un stil original, colorat ("Sepcile rosii“, "World Cup ’66“, "Argentina“ etc.) Cartile sale au fost editate în tiraje foarte mari, cartea "Nadia“ de exemplu vânzându-se în 300.000 de exemplare. A participat la noua turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal si la doua editii ale Jocurilor Olimpice de vara. Celebrul cronicar sportiv s-a stins din viata la data de 21 noiembrie 1999.

"Da, am alergat si eu Maratonul. Cu precizarea ca a fost o goana neîntrerupta. De cele mai multe ori, maratonul meu a durat 42 de ani, si nu 42 de kilometri, în criza de timp alergând pe pista aeroporturilor... Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Dobrin... Fara ei, maratonul meu ar fi fost unul oarecare... " (Ioan Chirila)

Carti publicate:
* Finala se joaca astazi (Ed. Uniunii de Cultura Fizica si Sport, 1966)
* Glasul rotilor de tren. Istoria "Rapidului" (Ed. CNEFS, 1968; ed. a II-a, Ed. Economica, 2000)
* Sepcile Rosii (Ed. CNEFS, Bucuresti, 1969)
* Mexicul - aceasta "fata morgana" (Ed. Consiliului National pentru Educatie Fizica si Sport, 1970)
* MEXICO '70 Jurnal sentimental (Ed. Stadion, 1970)
* Învingatorul lui Cruyff - Campionatul Mondial de fotbal 1974 (Ed. Sport-Turism, 1975; ed. a II-a, 2001)
* Cu cartile pe fata. Însemnari din lumea sportului (Ed. Sport-Turism, 1976)
* Nadia (Ed. Sport-Turism, 1977)
* Ar! Gen! Ti! Na! (Ed. Sport-Turism, 1978)
* Rasucind fusele orare. Însemnarile unui cronicar de fotbal (Ed. Sport-Turism, 1980)
* Viata la puls 200. Ocolul lumii în 30 de sporturi (Ed. Sport-Turism, 1981)
* España '82 (Ed. Sport-Turism, 1982)
* Si noi am fost pe Conte Verde (Ed. Sport-Turism, 1983)
* Pe marile bulevarde ale fotbalului (Ed. Sport-Turism, 1984)
* Zile si nopti pe stadion (Ed. Sport-Turism, 1986)
* Frumoasele noastre duminici (Ed. Sport-Turism, 1988)
* Lucescu (Ed. Mentor, 1999)
* Un veac de fotbal românesc (Ed. Fundatiei Pro, Brasov, 1999) - împreuna cu Mihai Ionescu

Mircea Nesu intr-un interviu cu Catalin Tolontan

E cea mai ciudată invitaţie la restaurant din viaţa mea. Mi-a făcut-o un om care şi-a pierdut, temporar sau nu, ambele picioare şi o mînă. Şi mi-a făcut-o ca să-mi vorbească despre cum o să zugrăvească el o casă pe care o va cumpăra şi cum va îmbătrîni pe insula unde în 1820 a fost descoperită statuia lui Venus.

Găsită într-o livadă de măslini din Grecia, Venus din Milo şi-a pierdut o mînă în drumul spre Luvru. Totul porneşte, cum ar veni, de la măslini.

“Doi măslini. Doar doi, dar buni. O casă mică cu o curte de o mie de metri. Şi, dincolo de curte, zăreşti marea”. Au pus ochii pe proprietate acum cîţiva ani. Se gîndesc să o cumpere. “E pe insula Milos, în Grecia, unde merg cu Maria în vacanţă de 10 ani, în fiecare vară”.

Ploaia bate în geamul gros al clinicii De Hoogstraat din Utrecht. Sînt 13 grade. Mijlocul de septembrie arată ca o vară pe care iarna o strînge în braţe într-o staţie de tramvai, ca să nu plece. Sînt frunze în aer.

“Luăm vasul rapid din Pireu”

Bărbatul de 28 de ani se uită într-o parte. “Aşa e mereu vremea aici”. O glumă locală spune că dacă te-ai suit pe bicicletă şi nu te bate vîntul din faţă înseamnă că mergi în direcţia greşită!

“De regulă, încercăm să ne facem programarea de vacanţă mai devreme pentru că pe Atena – Milos zboară un avion mic, cu două locuri pe fiecare parte a culoarului. Se umple repede. Dacă nu găsim bilete la avion, luăm catamaranul din Pireu. Merge mega bine! Face mai puţin de 4 ore”. În kilometri, navighează cu 45 km pe oră, viteză OK pentru un vas care transportă şi maşini.

Uşile rămîn albastre

“Anul ăsta parcă am simţit ceva. Nu ne-am făcut rezervare. Urma. Pe 10 mai, cu o etapă înainte de terminarea campionatului, eram la antrenament şi am avut accidentul la coloană. Dar tot o să cumpărăm casa aia mică din Milos! E simplă, arată ca două cuburi puse colţ în colţ. Şi o s-o zugrăvesc în alb, cum sînt toate casele acolo. O zugrăvesc cu mîna mea în alb, doar tocurile de la ferestre şi uşile le vopsesc în albastru”.

Se opreşte. O tînără intră în salon. Mihai continuă să vorbească în română. “Ştii albastrul ăla frumos din Grecia?”.

“Mergem”, nu “Te ducem”

Fata are pînă în 30 de ani. “Mihai, mergem jos, da?”. Este zîmbitoare, energică şi necompătimitoare. Spune “Mergem”, nu “Te ducem”.

Apare o colegă şi mai tînără. Asistentele discută în engleză cu Mihai. “Vizitele au loc jos, nu în salon, aşa e regula aici. Mergem în restaurant”, zîmbeşte pacientul. Mergem.

Culoarele sînt largi. În toate direcţiile mişună oameni în cărucioare. Mihai e singurul culcat pe un pat. Din cînd în cînd merge şi în căruţ. Dar, pentru că face minileziuni pe fund şi pe spate, timpul de căruţ e limitat, patul ramine de bază.

“Sînt cel mai dificil caz al momentului pe aici. Noroc că îmi plăteşte asigurarea toate cheltuielile, altfel rămîneam toată viaţa să le spăl vasele”. Rîde şi continuă să meargă cu patul la restaurant.

“Cînd sînt dat jos din pat, singurul lucru pe care pot să-l fac e să conduc scaunul cu mîna dreaptă, ajutată de gravitaţie, şi să folosesc telefonul cu gura. Astea-s bucuriile mele deocamdată”

Sala de mese de la De Hoogstraat

Patul alunecă uşor în lift. Călătoria pînă la parter durează trei secunde.

Liftul se opreşte în holul central. Fetele o iau puţin spre stînga. Prin geamuri se ghiceşte o sală mare.

Se deschide uşa. Înăuntru, se aud clincănit de veselă şi, mai ales, rumoarea umană, ca un tors liniştitor, în care recunoşti, chiar dacă închizi ochii, zgomotul inconfundabil al unei mese în oraş. Plata se face la casă, ca la o autoservire, spaţiul e civilizat, larg şi cald.

Am ieşit să iau cina cu Mihai Neşu. Faţa îi este neschimbată, ca atunci cînd juca la Steaua sau la echipa naţională, “acolo am cam dat-o în bară”, se tachinează el de unul singur.

Am ieşit să iau masa cu Mihai Neşu şi el stă culcat pe un pat imens în mijlocul restaurantului, adus aici de două puştoaice surîzătoare, în blugi.

Am ieşit să luăm masa împreună, în timp ce el aşteaptă, de patru luni, complet paralizat de la piept în jos, cu o vertebră fracturată şi cu o porţiune nedefinită a măduvei spinării compresată acolo, în adînc, dar cu privirea în alertă. De la orizontală, îşi plimbă mereu ochii, în stînga şi în dreapta, tronînd, o, Sfinte!, ca un rege microbist necruţător în patul său din centrul sălii de mese.

Şi protestează fundamental: “Auzi, nu mă obişnuiesc deloc să iau cina la şase seara! Aici, în Olanda, la opt jumate nu mai e nimeni pe străzi”.

» “Hei, ce faci, iubire?”

- Îţi aminteşti momentul accidentului?

- Da. Nu am vrut să mă gîndesc de multe ori la accident. Dar acu’ e bine să-l zic. Eram la antrenament. N-o căzut Alje Schut peste mine cum se zice. Ne-am ciocnit întîmplător. Pur şi simplu, ne-am ciocnit. Eu veneam dintr-o parte şi el din alta. El avea mingea, eu am băgat alunecare, el a venit spre minge şi ne-am ciocnit. O fază obişnuită. Un ghinion. Cînd mă uit la fotbal, văd o fază ca asta la cîteva meciuri.

- …

- Serios. Şi la meciul Luxemburg – România, la care m-am uitat la televizor, pe ăla cu Franţa nu l-am putut urmări, aşa, la jocul cu Luxemburg am văzut o fază a lui Măţel, mamă ce m-am speriat! Măţel o protejat o minge şi o căzut aşa, în fund, chiar aproape de genunchiul jucătorului de la ei. Noroc că luxemburghezul se oprise şi n-a avut forţă în lovitură!

Zîmbetul contagios al oamenilor

“Hei, ce faci iubire?!”. Se luminează. “Ce faci iubire?” a fost salutul pentru Maria, soţia lui, care a venit mai repede azi. Maria îi răspunde printr-un surîs.

Cînd începi să constaţi că oamenii zîmbesc în jurul tău, nu te mai opreşti să observi şi să notezi în carnetul de jurnalist.

Ea e brunetă, el, blond. Faţa lui Mihai a rămas neridată şi nu are nimic din culoarea aceea de pergament care prinde colţul ochilor în cronica bolilor lungi. După 4 luni de spital, ochii şi tenul şi-au păstrat strălucirea. Coşurile mici şi dese sînt singurul semn pe faţă al unui organism aflat în repaus forţat. Şi o cicatrice scurtă, în zona traheei, marchează locul unde a pătruns tubul pentru respiraţie.

De undeva apare şi asistenta. “Dacă vreţi să mîncaţi sus, să mă anunţaţi, vă rog!”. Ntzzzz, dă Mihai din cap către soţie. “Vă las să vorbiţi”, spune Maria. “Mă duc să mă uit pe nişte reviste”.

“Nu simţeam durere, dar nu puteam să mă mişc! Am ştiut că e nasol şi le-am zis să-mi dea oxigen şi s-o sune pe Maria”

- Ai căzut din ciocnire, el n-a venit peste tine…

- N-a venit pentru că dacă Alje pica peste mine atunci era şi mai rău. E un super băiat, i-am zis că n-o avut nici o vină. Puteam să mă lovesc de bară, să am accident de maşină, asta a fost! O perioadă n-o jucat, iar acum e căpitanul lui Utrecht. Mă bucur pentru el, e la club de cînd e junior, merită!

- Ţi-ai pierdut cunoştinţa?

- Nu, deloc! Am rămas treaz şi am simţit că nu mă mai pot mişca. Am simţit pe loc că e ceva nasol, aveam şi probleme cu respiraţia, şi le-am zis la colegi s-o sune repede pe Maria şi să-mi dea oxigen. Norocul meu a fost că a venit repede ambulanţa şi că spitalul o fost foarte aproape. (Vorbeşte rapid şi logic. E imposibil să deduci, ascultîndu-l, că ar avea şi cea mai mică problemă. Anticipează din ochi cînd un bărbat se apropie de un scaun de lîngă patul lui şi-i spune în olandeză că e liber şi-l poate lua)

- Şi cînd ai ajuns la spital cum erai?

- Nu simţeam nici o durere, doar că nu puteam să mă mişc. Cînd am ajuns la spital m-am întîlnit cu Maria, am vorbit cu ea, apoi m-au dus la teste, scanări şi apoi direct în operaţie. După operaţie, chirurgul mi-a zis că am avut şansă că ambulanţa a ajuns aşa de repede şi mi-a dat oxigen, pentru că în cazuri ca ale mele se moare dacă nu primeşti oxigen rapid.

- Şi cînd te-ai trezit ce ai simţit?

- Am avut o noapte capul imobilizat, uite am aici două puncte. (Din patul unde rămîne culcat pe toată durata discuţiei, arată cu barba undeva spre sprîncene. Da, se poate) De durut, nu prea m-a durut. Medicii au prins C3 de C2 şi de C4. Eu la C3 am fost lovit.

Ce reprezintă C3

Coloana cervicală este partea superioară a coloanei vertebrale. Omul are 7 vertebre cervicale, numerotate crescător de sus în jos.

Funcţie şi de alţi factori, traumatismul coloanei este cu atît mai grav cu cît afectează o vertebră superioară. Simplist exprimat, omul paralizează de la vertebra fracturată în jos.

Dacă pacienţii au funcţii sau senzaţii sub nivelul leziunii, medicii numesc asta “traumatism vertebro-medular incomplet” şi cazuistica arată că există numeroşi bolnavi paralizaţi care şi-au reluat destul de mult din funcţii. Pentru că măduva nu e complet secţionată sau e doar comprimată, ei se pot reface, dar nimic nu e sigur, aceasta-i şi situaţia lui Mihai.

Cît de mult şi în cît timp se reabilitează, acesta este un pronostic imposibil de dat. Totul se petrece în ani. “Medicii nu fac preziceri”, explică Mihai.

15% dintre accidentele grave ale coloanei sînt provocate de sport şi aproape jumătate de accidentele rutiere

Mişcă braţul drept şi capul

Cît de afectat e Mihai Neşu? “Scrie ce vezi, te rog! E puţin important cum sună, mai bine să se ştie exact”, spune fotbalistul.

Mihai îşi mişcă bine în acest moment capul şi cîţiva muşchi ai mîinii drepte, inclusiv o porţiune a palmei, dar nu degetele independent.

Nu poate apuca obiecte cu mîna dreaptă, pe care o ţine în zona pieptului cînd stă în pat. Se pregăteşte să facă exerciţii cu un sistem prin care poate agăţa lucruri cu mîna dreaptă, un soi de macara miniaturală. Tot cu dreapta îşi conduce scaunul, lucru pe care l-a reuşit un timp doar cu bărbia.

Partea stîngă este imobilizată, ca şi tot corpul de sub nivelul pieptului. Mîna stîngă o ţine pe lîngă corp, “la ea nu merge bicepsul, merge doar deltoidul”. Braţul stîng îi vibrează vizibil din cînd în cînd, ca şi cum ar vrea să se ridice. “Oooo, mai e pînă acolo!”, explică el. “În ultima vreme am simţit ceva şi în talpa piciorului stîng, dar e doar o senzaţie, nu o mişcare”.

“Cînd fac duş simt cînd dă cu apă pe mine pe partea dreaptă. Pe stînga nu simt nimic. Parcă am trei tractoare pe mine pe stînga. Iar dacă e apa caldă sau rece simt doar de la piept în sus. E complicat, nu-i aşa?”

Cum a reuşit să respire singur

- Mihai, oamenii se tem de tot felul de lucruri. Noi ne temem de avion sau că va dispărea meseria de jurnalist, la asta mă gîndeam venind încoace. Ţie de ce ţi-e teamă?

- (Se gîndeşte, mişcînd uşor capul în stînga şi în dreapta, cu privirea în tavan. Este balansul stînga-dreapta pe care-l face foarte des. În colţurile ochilor îi curg lacrimi pe care nu şi le poate atinge. “E un gest reflex al organismului sau plîngi?”. “Uneori plîng, cînd mă emoţionez”). Uite, îţi spun cum arată grijile la mine. La început au venit doctorii şi mi-au zis că s-ar putea, fiind fractura foarte sus, să nu pot respira singur şi să am nevoie de un tub precum Christopher Reeve, interpretul lui Superman, care a paralizat căzînd de pe cal. Nu i-am crezut! După operaţie, o săptămînă am respirat pe maşină. Apoi, două, cu trahectomie. Apoi, am respirat normal. Şi acum, luni, mi-a zis un medic de aici, de la recuperare, că există pericolul ăsta. Dar deja doctorii s-au înşelat în anumite aspecte, în altele au avut dreptate, aşa că nu mă tem.

- Şi n-ai mai avut nevoie de oxigen?

- Nu. Cînd am venit la clinica de recuperare, aveam capacitatea plămînilor 28 la sută. După cîteva săptămîni am ajuns la 41%. La condiţia mea fizică e destul de bine 41. Asta e partea bună. După cum partea bună e şi că măduva nu a fost secţionată complet.

(În jur creşte nivelul sonor al discuţiilor. Sînt zeci de bolnavi care apar cu scaunele, se pun la mese şi vorbesc cu ai lor. “Vrei ceai?”. “Beau mereu ceai. Din cauza paraliziei am dezechilibru de temperatură în corp. Cînd mi-i cald, beau ceai rece. Cînd mi-i frig, beau ceai cald”. Pun paharul lîngă pernă. Mihai soarbe cu ajutorul curburii paiului).

“Vorbim de ale noastre”

- Cum arată o zi normală a ta?

- Mă trezesc la opt jumate.

- Iei ceva de somn?

- Nu. Dorm bine. În spital am luat, la început, dar nu m-a ajutat. Eu mereu am dormit bine. Mă scol, mă pregăteşte asistenta, îmi dă să mănînc şi apoi încep terapiile. O jumătate de oră terapie, apoi o jumătate de oră pauză şi tot aşa. Dorm la amiază, seara vine Maria, vorbim de ale noastre, mă mai uit la televizor, uneori mă uit şi pe net la Mircea Badea. Cred că e unul dintre oamenii care-şi fac meseria ca să schimbe ceva. Aşa cred. Pe la zece, zece şi ceva mă culc.

“Mă uit pe net la Mircea Badea, e preferatul meu, chiar dacă noi, fotbaliştii, nu sîntem preferaţii lui. Dar fiecare are opinia lui şi aici, în Olanda, am învăţat să respect diferenţele dintre oameni”

- Ce fel de terapie faci?

- Păi, depinde. Terapie fizică, fizioterapie cum ar veni, cu exerciţii. Apoi ergoterapie, unde facem şi exerciţii, dar şi vorbim. Vorbim despre cum vreau să arate casa mea, cum o pot amenaja ca să-mi fie utilă, vorbim despre viitor. Aici încearcă să te ajute pe toate planurile, cum ar veni. Că de aia m-am şi supărat odată. Am citit pe net cum zic unii din România despre mine că e posibil să rămîn legumă toată viaţa. Păi, aici, în Olanda, legume ca mine, aşa, sînt directori de bănci! Cînd eşti director de bancă nu pot să zici că eşti o legumă.

(Îi curg lacrimile, nişte lacrimi care se formează invizibil de sub cuta pleoapelor şi se scurg apoi, trase de gravitaţie, spre pomete, traversează faţa şi ajung pe cearşaf, nelăsînd nici o urmă în drumul lor. Îl priveşti pe bărbat şi te gîndeşti că, neînsoţite de gesticulaţia dramatică a corpului, lacrimile omului par un soi de fenomen natural, ca ploaia care bate dincolo de geamuri, pe Rembrandtkade, bineînţeles!, aşa se numesc parcă jumătate din străzile din Olanda)

De la Sion la Mysport

- Rămăsesem la ergoterapie.

- Aşa-i. Tocmai azi mi-a zis ergoterapeuta că mă va duce la cineva care a avut în copilărie cam acelaşi accident ca al meu. Şi, care, după aia, a făcut o facultate, s-a angajat şi acum a devenit un şef de companie, nu ştiu exact ce companie. Nu ştiu cum e în România, sînt sigur că şi acolo m-ar fi îngrijit bine medicii, dar aici totul e pus la punct. Schimb canalele la televizor cu ţeava aia în care suflu, o mega invenţie, ai văzut-o atîrnată deasupra patului. Iar pentru case există sisteme speciale prin care deschizi uşa, aprinzi luminile, practic poţi face orice.

- Vorbeşti întruna. (Chiar turuie de cînd a început cina, deşi n-am trecut de aperitivul ceaiului. E tonic aşa, cu pletele lui blonde; transpiră, plînge silenţios şi-şi povesteşte versiunea).

- Sînt optimist de felul meu. Mă interesează problemele altora şi le compar cu ale mele. Chiar am vorbit de curînd la telefon cu George Ogăraru, unul dintre cei mai buni prieteni. E la Sion, în campionatul elveţian. Şi e supărat că nu prea joacă şi că şi-ar putea încheia cariera aşa. I-am zis: “Ia uite, frate, ce mofturi faci! Dacă eu sînt încrezător, tu de ce nu eşti?!”. Vreau să mai vorbim pe larg despre prieteni şi despre încurajările oamenilor. M-a emoţionat şi ce spun cititorii de pe site-ul vostru, Mysport. Mysport e al Gazetei, aşa-i?

“Am şi eu momentele mele de cădere. De pildă, acum trei luni, cînd am venit de la spital la clinica de recuperare, am crezut că voi progresa rapid. Nu-i aşa, nimeni nu-mi dă simţurile înapoi ca prin minune”

Femeia de la masa de alături

Se aude o melodie, întîi în surdină, apoi din ce în ce mai tare. E un cîntec de copii. Sărbătoresc ceva într-un careu special amenajat al sălii uriaşe de mese. “Medicii mi-au povestit ce bine suportă copiii aflaţi aici paralizia. Ce curajoşi sînt! Şi, dacă te gîndeşti, ei chiar n-au nici o vină, unii s-au născut aşa. Eu am băgat o alunecare şi am avut ghinion, dar ei?”.

La o masă distanţă, o femeie de aproape 50 de ani vorbeşte cu rudele venite în vizită. Stă în cărucior şi îşi mişcă ambele braţe cu dificultate. E îmbrăcată ca la o cină smart de afaceri, cu un sacou brun de croială modernă.

“Mai avem mult de vorbit”

Melodia copiilor umple spaţiul. Îl pierd pe Mihai, care continuă să turuie. Imaginea lui se blurează, o fi de la oboseală sau sînt bolnav incurabil de una dintre cele zece boli de care ne molipsim în imaginaţia cotidiană?

Sau poate totul e în ceaţă pentru că te diluezi uşor, împreună cu egoul tău. Ai venit aici sobru şi prevenitor, fricos în fond ca orice bărbat, şi simţi cum lumea de la De Hoogstraat te absoarbe de parcă toţi aceşti oameni s-ar opri din ale lor şi s-ar uita brusc la tine, surprinşi că nu înţelegi cum de, prinşi între disperare şi vis, ei au ales să ia cina.

Ţi se închid ochii. “Ştii, apropo de meciul cu Franţa…”. Cineva a vorbit. Tresari. E tipul din pat, indestructibil de curios.

- Scuze, Mihai, nu mai ştiu ce voiam să te întreb.

- Nu-i nimic. Mai dă-mi un ceai, te rog, avem mult de vorbit.

Sursa: http: //www.tolo.ro/2011/09/12/mihai-din-milos/

Mircea Nesu intr-un interviu cu Catalin Tolontan (II)

Neşu: “Oamenii au vise cu ei zburînd. Subconştientul meu s-a adaptat. Noaptea, visez că merg”

Azi, partea a doua a interviului realizat în clinica De Hoogstraat din Utrecht cu Mihai Neşu, fotbalistul paralizat de 4 luni de la umeri în jos. Poveştile sale memorabile descriu o lume crudă şi generoasă deopotrivă

Da, aveţi dreptate sa va gîndiţi la asta! N-o spuneţi, dar o gîndiţi: înfrumuseţează ziaristul totul?! Cazul Mihai Neşu pare povestea unei exemplarităţi căutate. Un sportiv de 28 de ani a suferit un accident stupid la antrenament acum 4 luni. Nu-şi poate mişca decît capul şi mîna dreaptă, dar şi aceasta incomplet. Şi totuşi, îşi poartă suferinţa cu un optimism lucid.

E o versiune cosmetizată a vieţii, obţinută printr-o chirurgie jurnalistică de imagine? Nu! Nu e aşa! Sau nu e Mihai Neşu aşa.

Nu înfrumuseţez şi nu omit nimic din detaliile vieţii fostului fotbalist al Stelei, al lui FC Utrecht şi al echipei naţionale, aşa cum am ajuns să le cunosc, incomplet, desigur. Scriu despre o viaţă dusă sub anonimat, Mihai e înregistrat la clinică sub un amuzant nume olandez de familie tocmai ca să nu fie în atenţia nimănui! Scriu despre o viaţă în care Mihai stă conectat cu ceilalţi printr-un iPhone pe care-l comandă cu gura, “o propunere a mea, pe care mi-a executat-o omul de la Servicii Inovative şi Tehnice din clinică”. Există aşa ceva!

Iar dacă există un om angajat de spital ca să se ocupe cu inovaţiile pentru bolnavii paralizaţi, atunci veţi înţelege mai uşor fiecare dintre poveştile pe care Mihai Neşu a decis să le spună cititorilor Gazetei.

Şi apropo de înfrumuseţare. Ieri a sosit un mesaj de la un cititor din Londra: “Mihai Neşu pare extraordinar nu atît pentru că e optimist, ci pentru că e reflexiv. Oamenii care se gîndesc atent şi profund la ei, la ceilalţi şi la lume sînt speciali”.

Hai să vedem cum sînt speciale istoriile lui Mihai Neşu!

Românii au fost uluiţi în faţa puterii psihice a fotbalistului

“Le dau ceva?”. Întîi, nu pricepi ce spune colegul tău la telefon. Se referă la interviul lui Neşu. “Le pun ceva în mîncare, le dau nişte pastile pentru cap? Serios, nu cred că altfel se poate să fii atît de optimist cînd de patru luni eşti paralizat de la umeri în jos!!!”. Aha, acu’ înţelegi.

Nu m-am gîndit la asta, dar uimirea ziaristului Daniel Nanu avea să se prelungească şi să se ramifice toată ziua, în zecile de telefoane primite ieri, după publicarea primei părţi a interviului cu Mihai Neşu: “Hai, mă, că nu se poate fără! Ce tratament dau olandezii pentru psihicul celor imobilizaţi după accidente la coloană?!”.

Neşu ia magneziu. O pastilă mică, albă, pe care asistenta i-o strecoară între buze.

Poate că nu ei dau, poate că nouă ni se dă.

Au lucrat 300 de ani!
Turnul catedralei din Utrecht are 112 metri înălţime. Aproape patru blocuri de 10 etaje înşurubate unul peste celălalt. A fost terminat în secolul 14. Construcţia a durat 300 de ani.

În zilele senine, din vîrful Domtoren se ghicesc clădirile din Amsterdam, efigia urbană a liberalismului şi excentricităţii, tentaţie aflată la doar 60 de kilometri distanţă. În fine, asta cu zilele senine e un fel de a spune.

Fuga la Amsterdam
“Ai văzut oraşul?”, întreabă Mihai. La Utrecht se referă. “E frumos şi liniştit chiar dacă pierdem meciurile”, rîde el. “Cînd am venit aici, în 2008, eram fericit că, după victorii, oamenii îmi strîngeau mîna pe stradă, dar mă gîndeam cum o să fie la înfrîngere. La început, mamă, mamă!, de ruşine fugeam cu Maria în Amsterdam ca să nu dăm ochii cu suporterii cînd pierdeam”.

Treaba că fugea de ruşine n-o cred. Nu te duci la Amsterdam de ruşine, te duci să te distrezi. Bine, coffeeshopuri sînt şi la Utrecht. Copiii sub 14 ani care citesc acest articol sînt rugaţi să creadă că “coffeeshop” e un loc unde se bea cafea. Nişte caraghioşi noi, părinţii!

Apoi a urmat prima întîmplare pe care Mihai vrea s-o povestească.

“Întîi pe ziar, apoi pe net”
Un respiro. Aer adînc în piept. Abdomenul lui Mihai se mişcă regulat. Stă la orizontală şi respiră. “E norocul meu că pot respira. Abia aştept să citesc interviul”.

“Îmi vreau vechiul creier analog înapoi!”, scrie undeva Nicholas Carr, analist şi sceptic al lumii digitale în care nimeni pare nu mai citeşte.

E o nebunie, asta-i adevărata nebunie, să crezi că, în plin deficit naţional de atenţie susţinută, oamenii vor citi pe îndelete poveşti. Mihai Neşu e sigur însă că discuţia lentă, infinită, în fond o discuţie între un bărbat de 28 de ani paralizat de la umeri în jos şi milioane de oameni care au auzit cîte ceva despre drama lui, această discuţie, aşadar, poate fi întîmpinată cu multă răbdare de către voi.

O simplă discuţie fără imagini, fără fotografii, imagini care oricum nu ar arăta nimic spectaculos, pentru că Mihai e neschimbat la faţă. Doar o discuţie şi cuvintele pe hîrtie sau pe ecran.

“Auzi, fii atent, tipăriţi întîi articolul în ziar şi abia apoi îl puneţi pe net? E normal aşa”, planifică el, amuzat. “O -să-l citesc şi eu pe iPhone, dar să-mi trimiţi şi ziarele, te rog!”.

Încep poveştile.

“Manevrez iPhone-ul cu gura. Cînd l-oi sunat pe George Ogăraru s-o speriat: «Îţi mişti mîna? Ţii telefonul?!! ». Stai liniştit, i-am zis. E brevet personal!”

La Clinica de Recuperare din Utrecht, Mihai Neşu are un program fix. Nu face doar ore de terapie fizică, ci şi şedinţe frecvente cu cel care se ocupă de inovaţiile tehnice pentru oamenii cu dizabilităţi.

“E un mega băiat”, îl descrie el pe angajatul de la inovaţii. În afara scaunului cu rotile, două sînt dispozitivele pe care Mihai le foloseşte. Primul, standard, este un tub plasat deasupra patului, tub în care suflă şi schimbă canalele TV ale te-levizorului de la clinică.

Tot gura o foloseşte şi pentru a utiliza telefonul, voce şi sms, pentru a naviga pe net şi pentru a-şi citi mailurile. Pasionat de tehnologie, ideea i-a venit lui Mihai de la stick-ul utilizat de regulă pentru ecranul touch de iPhone.

“Mi-am adus aminte de stick-ul Apple şi l-am rugat să ne imaginăm împreună un stativ pentru iPhone-ul meu, care să aducă aparatul în faţa mea şi eu să-i pot atinge ecranul cu un beţigaş special de 15 centimetri”, arată Mihai. Aşa formează numerele, aşa dă sms-uri.

Mihai urmăreşte direct pe ecranul de iPhone clipuri pe youtube, “ascult muzică diferită”, emisiuni TV din ţară difuzate pe net sau siteurile pe care le citeşte.

Următorul pas va fi adaptarea softului eye-tracking, care este deja experimentat inclusiv în clinica olandeză. “Chiar colegul meu de salon are o versiune a softului”, spune Mihai.

Practic, în eye-tracking se foloseşte un ecran special de computer, senzitiv la privirea umană. “Tastatura îţi apare pe ecran şi, fără mîini, fără mouse sau fără alt device, doar cu privirea, poţi muta cursorul sau poţi tasta litere dacă clipeşti. Şi dacă nici măcar nu poţi clipi, există şi astfel de oameni paralizaţi, ai o versiune în care se tastează dacă ţii privirea fixată asupra unei litere cîteva secunde”, spune Mihai.

Privirea îi luceşte. Exact pe asta se bazează eye-trac-king. Pe strălucirea corneei reflectată pe ecran. Cînd tehnologia a apărut, consumatorii s-au îngrijorat, a scris New York Times. “Dacă apeşi SEND din greşeală cu privirea şi faci o plată cu cardul?!”, au exclamat ei.

Ridicol? Deloc. Mihai e foarte atent cu banii lui.

A dat un SMS
Pasiunea pentru tehnologie îl ajută acum pe Mihai Neşu: Duminică noapte, el a privit pe iPhone pe net emisiunea pe care Mircea Badea i-a dedicat-o, iar luni dimineaţă a trimis un sms, folosind dispozitivul de buze, către gsp, cu mulţumiri şi ziarului, şi realizatorului TV

“Eram în primul an de contract cu FC Utrecht. Pierdusem cu 5-1 cu Vitesse. Un dezastru cum ar veni”, se crispează Neşu.

“A doua zi, la stadion, l-am văzut pe Frans van Seumeren, acţionarul clubului. E milionar, dar milionar adevărat la cîte impozite se plătesc aici! Eram în parcare şi am stat cu fundul în maşină. Am zis c-o pleca. Mi-era ruşine să dau ochii cu el! N-a plecat şi am pornit spre teren, pe lîngă el. M-a văzut, m-a salutat şi mi-a zis doar atît: «N-a fost prea bine ieri, aşa-i? Lasă că batem meciul următor, avem cu Feyenoord». Ţin minte şi acum că am rămas mut, n-am fost în stare să mai spun nimic”.

Aceste întîmplări l-au transformat. Accentul ardelenesc a rămas după 10 ani de cînd a pornit din Bihor, dar ideile i s-au schimbat la 3 ani de cînd a plecat din România.

“După ce am trăit trei ani în acest fel, m-am trezit mirat ori de cîte ori simţeam, la «naţională», că oamenii ne apostrofau în afara terenului. Nu pe stadion, unde toată lumea îi încinsă, ci pe stradă. Cum să zic, m-am surprins singur cu mentalitatea schimbată, pentru că nu mă mai simţeam vinovat sau temător, ci doar mă gîndeam: «Ce au cu mine? Am dat tot ce am putut eu!»”.

“Am un patron a cărui firmă a scos submarinul atomic Kursk de pe fundul mării, cu tot cu cadavrele marinarilor, şi care nu mi-a reproşat, niciodată, nimic, indiferent de rezultat”

Nu-l idolatrizează. Chiar şi faţă de patronul său, Neşu pare la fel de liber în gîndire: “Uneori, Frans van Seumeren are planuri cam exagerate cu echipa. Dar se zbate mereu şi se gîndeşte cum să organizeze clubul, cum să facă mai multe abonamente sau să aducă mai mulţi spectatori”.

“La un moment dat, l-am văzut pe patron pe Discovery. Semna, împreună cu Putin, contractul prin care una dintre firmele lui urma să scoată submarinul Kursk de pe fundul mării. Erau trupurile marinarilor în el şi ceva rachete atomice, neexplodate parcă”

Operaţiunile de recuperare a epavei şi a cadavrelor, aflate la 100 de metri de suprafaţă, au fost extrem de dificile din cauza riscului de explozie a încărcăturii atomice militare aflate la bord.

Despre Kursk
Kursk a fost submarinul atomic al flotei ruse care s-a avariat în august 2000, omorînd 118 -oameni aflaţi în interiorul devenit o capcană îngrozitoare pe fundul mării Barents.

“Van Seumeren e un tip total special. Cu toate afacerile şi bogăţia sa, locuieşte în casa cea mai mică din sătucul său”, îl completează Maria, soţia fotbalistului. “Se poartă modest, umblă o săptămînă cu aceleaşi haine de-ţi vine să-i zici: «Mai schimbă-le!»”, se amuză Mihai.

“Anii trecuţi patronul a traversat, cu soţia şi cu cîinele, Europa pe bicicletă pînă la St. Petersburg, iar anul acesta mi-a trimis o vedere din concediul în care a mers pe jos din nordul în sudul Olandei”.

În salon, peretele din spatele patului lui Mihai este acoperit cu mesaje de încurajare şi cu vederi sosite cu poşta din vacanţele prietenilor. E o cacofonie de culori. Violetul cîmpurilor de levănţică din Provence, albastrul unui cer din Toscana sau conturul unei insule exotice. O vară întreagă.

Pe 10 mai 2011, la cîteva minute după accidentul petrecut pe terenul de antrenament al lui FC Utrecht, Mihai ajungea la spital. Conştient şi, mai ales, conştient că nu se poate mişca.

Ştia că e grav, dar nu ştia că poate muri în orice moment. “Abia după operaţie, Maria mi-a zis că, timp de două zile şi două nopţi, n-au ştiut dacă voi trăi”, spune Mihai.

“Chiar şi cînd am redevenit conştient după intervenţie am avut zile foarte grele”. I-au rămas două momente puternic înscrise în memorie.

“Maria mi-a spus că două zile n-au ştiut dacă voi trăi”

“Cînd m-am trezit, eram la Reanimare şi m-am uitat pe geam. Construcţia sălii a fost astfel concepută încît vederea să dea într-un soi de curte interioară frumoasă, cu vegetaţie şi pomi”, rememorează el, respirînd, dintr-o dată, accelerat. Este emoţionat.

“Atunci m-am simţit bine să văd viaţă şi natură. Mai tîrziu, am realizat că ei au gîndit lucrurile în aşa fel încît oamenii aflaţi la încercare să poată să vadă primul lucru un colţ frumos de lume!”. Sau ultimul, dar asta n-o spune. O gîndesc eu, nu ştiu dacă amîndoi. Şi n-are nici o importanţă.

Mihai adaugă. “A mai fost ceva. Nu puteam să dorm, nu neapărat de dureri, dar nu aveam o stare bună. Au încercat cu somnifere, dar nu mă ajutau şi nici medicii, nici eu nu le doream în exces”.

Se uită în tavan. Unul dintre puţinele răgazuri pe care le cere, -tacit, ritmului impus de el pentru discuţie. Doar cîteva secunde de pauză. Apoi reia. “Vezi, acum cînd mă uit în tavan ştiu să-mi stăpînesc mintea şi mă simt bine. Atunci însă, mintea mea fugea la fel şi fel de gînduri”. Şi, în acea noapte, de el s-a apropiat o asistentă, “una dintre cele două care mă supravegheau în acea tură”.

“O zis că, decît să iau pastile, mai bine stăm de vorbă. Şi a stat cu mine de vorbă o noapte întreagă”. Plînge.

Ca orice suferind, imaginaţia lui Mihai explorează vecinătăţile umane şi cazurile asemănătoare. “La un moment dat, cei de la club ne-au anunţat că vom juca un meci pentru un poliţist care a avut un accident la datorie”, îşi aminteşte fotbalistul. “Am jucat partida de caritate. După accidentul meu, am aflat că omul avea ca mine, o leziune la nivelul vertebrei C3!”.

S-a interesat şi povesteşte. “Poliţistul era pe stradă, la serviciu. Un om a vrut să se sinucidă, el a intervenit, a reieşit o busculadă şi cineva, nu mi-a clar cum şi de ce, i-a băgat un cuţit în gît poliţistului exact la vertebra C3. A paralizat! A vrut să ajute pe cineva şi a paralizat”.

N-a abandonat însă şi s-a refăcut parţial. “Acum lucrează tot la poliţie, în birou, desigur, în cărucior. Cei de la clinica de aici mi-au spus că mă vor duce să mă întîlnesc cu el. Vă daţi seama ce legătură ciudată s-a creat! Amîndoi ne-am accidentat în timpul meseriei noastre, în acelaşi loc, şi, fără să ştiu ce va urma, eu am jucat pentru el”.

Mihai a întîlnit un caz care descrie raportul dintre statul olandez şi cetăţenii săi. “Nimeni nu este externat din centrele de recuperare pînă cînd nu are condiţii potrivite de locuit”, spune Neşu. Statul are un număr de case special amenajate pe care le dă celor fără posibilităţi. “Mi-o povestit o fată care şi-o făcut-o cu mîna ei. Nu e nici o legătură cu poliţistul, alt caz. Fata a vrut să se sinucidă, a sărit de la etajul 6. Dar uite că Dumnezeu -i-a mai dat o şansă. Trei luni a stat în comă cum se numeşte?”. “Indusă…”. “Aşa. O stat cinci luni în spital şi, cînd am ajuns eu aici, am întîlnit-o. Trecuseră 10 luni de cînd se aruncase şi putea să-şi mişte şi picioarele puţin. Sus era aproape normală, jos îşi ridica gamba, nu ca să umble, dar oricît”.

Povestea fetei nu s-a oprit aici. “Pentru că n-avea unde să se ducă i-or oferit o casă chiar frumoasă, am văzut că a arătat ceva poze pe facebook. I-au schimbat baia şi altele în funcţie de ce avea nevoie. Cam asta fac ei pentru tineri”.

“Sincer, nu mă mai gîndesc că voi juca fotbal vreodată! Iubesc fotbalul, sînt fericit că am făcut-o timp de zece ani, dar şi dacă m-aş reface, nu aş mai juca. Aşteptările mele sînt altele”

“Normal că sper să mă fac bine ca înainte, dar şi jumătate dacă mă fac bine, tot voi fi fericit. Măcar să nu mai am nevoie de asistenţă ca să mă dau jos din pat. Deja ar fi un pas mare să-mi folosesc braţele”

“Realitatea e că am văzut cu ochii mei ceea ce din afară părea incredibil. Oamenii de aici care-şi pot folosi braţele, chiar şi fără să meargă, fac aproape orice făceau şi înainte de accidente”

“Visez noaptea, mereu am visat. Acum visez că merg. Mă visez normal, nu m-am visat deloc lunile astea aşa cum sînt acum. Știu că oamenii visează că zboară, dar subconştientul meu s-o adaptat. Visez că merg”

«De cînd am citit ce a scris Gazeta despre Mihăiţă Neşu, mă plimb prin casă şi mă minunez cum ne ciondănim zilnic pentru tot felul de tîmpenii, fără să realizăm că, lîngă noi, sînt oameni care chiar luptă pentru lucruri cu adevărat importante »
Viorel Moldovan, fost internaţional

«Am rămas înmărmurit cînd am citit ce simte şi ce spune Mihăiţă. Nu-şi mai simte corpul, dar e la fel de tare cum îl ştiu de cînd jucam împreună. Nu cred că dintr-o sută de oameni sînt doi la fel de puternici ca el. -S-a bătut el mereu cu noi, pe teren, vă daţi seama cum o să se bată pentru viaţă! »
Eugen Trică, fost coleg

«M-am cutremurat de ce am citit în Gazetă. M-am convins că e la fel de puternic cum era şi pe teren. E o lecţie pentru noi. Din drama acestui băiat curajos învăţăm o lecţie de viaţă »
Ilie Dumitrescu, fost internaţional

«Noi, fotbaliştii, sîntem norocoşi că avem asigurări de sănătate. La judo, primeai o medalie şi rămîneai aşa, paralizat. Pe Neşu îl ştiu, nu s-a dat niciodată la o parte de la nimic. După cum gîndeşte, nici acum n-o s-o facă »
Marius Niculae, atacant Dinamo

«De acum încolo, cînd fac duş, o să conştientizez că simt temperatura apei pe corpul meu »
Bogdan Miu, realizator Europa FM

«A fost cea mai frumoasă ştire a zilei de luni cînd am văzut că Mihăiţă a vorbit cu atîta emoţie şi luciditate despre viaţa lui de acum. Îl ştiu de cînd jucam împreună la Steaua. E un caracter tare şi asta îl va ajuta »
Dorinel Munteanu, antrenor Oţelul

«N-a putut să citesc tot, mi s-a făcut rău. Îl cunosc de cînd era mic. E dureros, dar ştiindu-l, sînt convins că Mihăiţă va trece peste asta. Refuz să cred că va rămîne aşa »
Cristi Balaj, arbitru internaţional

«Sută la sută îşi va reveni. Cum eşti în teren, aşa eşti şi în viaţă. Mihai Neşu e un luptător, nu are cum să nu reuşească. E un moment greu pentru el, dar sînt sigur că îl va depăşi »
Ricardo Cadu, căpitan CFR Cluj

«Mihai e un luptător. E important că luptă şi că nu se dă bătut. Îşi va reveni, e un superbăiat. Trebuie încurajat, pînă la urmă e mai important să se poată bucura de viaţa şi de familia lui »
Gabi Mureşan, mijlocaş CFR Cluj

«Am citit interviul cu Neşu. E incredibil, săracul copil luptă să se facă bine. Îl apreciez enorm pentru tăria lui şi îi doresc tot binele din lume! »
Jean Pădureanu, preşedinte Gloria Bistriţa

«Mă doare sufletul cînd citesc despre Mihăiţă. E foarte bine că are psihicul tare. L-am întîlnit de multe ori pe teren şi ştiu că e un adevărat războinic. Astea sînt armele lui, voinţa şi faptul că n-a renunţat niciodată la luptă »
Claudiu Niculescu, atacant “U” Cluj

«Cred că Mihăiţă are lîngă el nişte oameni puternici, care-l ajută să meargă mai departe. E un lucru mare şi o spun din proprie experienţă. Cînd mi-au tăiat primul picior, nu mai aveam putere să mă uit la el. Clacasem. Dar familia m-a făcut să redevin un luptător! Aşa trebuie să facă şi Neşu! »
Viorel Turcu, fost internaţional, cu ambele picioare amputate

«După ce am citit articolul am înţeles că Neşu are un caracter fantastic dacă nu s-a prăbuşit după aşa ceva. Olandezii îl pot recupera, noi nu avem habar să facem aşa ceva »
Dumitru Dragomir, preşedintele LPF

«Mihai a transmis exact ceea ce simţea. A fost mulţumit că Tolontan a scris realitatea, nimic altceva. Citeşte toate mesajele de pe MySport şi de pe site-ul Gazetei şi aşa cum a spus şi în interviu, plînge cînd simte că lumea îi transmite dragostea ei »
George Ogăraru, fotbalist FC Sion (Radio GSP)

«E impresionant să-l «aud» pe Mihăiţă vorbind. Are un moral fantastic, un psihic foarte puternic. Aceste lucruri îl vor ajuta să lupte, aşa cum o făcea şi pe gazon, pînă la capăt »
Emeric Ienei, fost antrenor

«Sper să-şi revină cu ajutorul lui Dumnezeu! E un băiat prea bun, nu merita să i se întîmple asta. Acum are nevoie de linişte şi de susţinerea tuturor »
Ionuţ Rada, fundaş CFR Cluj

http://www.tolo.ro/2011/09/13/noaptea-visez-ca-merg-din-nou-ii/#more-9027

Thank you, Africa!

Pentru modul in care ai stiut sa te organizezi, pentru implicarea totala, pentru ca ai aratat lumii ca se poate, pentru tot ce ai facut pentru bunul mers al lucrurilor, pentru ca ne-ai oferit o luna de fotbal si pentru tot ceea ce inseamna Africa, cu traditiile ei si cu modul ei de a fi, in multumesc, Africa!

Respect, Nederland!

La presse fête la "gloire rouge"

La Une d'El Pais, jeudi.(EQ)

Photo du buteur pleine page, pages spéciales en pagaille, et grands titres pour l'histoire... La presse s'est mise au diapason de l'exhaltation qui s'est emparée de l'Espagne après sa première qualification pour une finale de Coupe du monde, mercredi soir aux dépens de l'Allemagne (0-1).


«La meilleure Espagne en finale», titre en Une le premier quotidien espagnol, El Pais (en photo, le site Internet du journal). Le journal ajoute sous une photo du buteur Carles Puyol que la seleccion a gagné face à l'Allemagne au terme d'une partie «spectaculaire» - un adjectif peut-être surdimensionné après le match peu rythmé offert par les duettistes à Durban - mais l'air des sommets peut ennivrer... Les journaux sportifs multiplient les points d'exclamations et les superlatifs. Au point que Marca voit déjà les Espagnols «dimanche, champions du monde !». Plus sobre, AS titre simplemenbt en Une : «Espagne !».

LE «MATCH MÉMORABLE» DE PUYOL.

El Mundo s'est penché sur la «folie» qui s'est emparée de Madrid avec «des dizaines de milliers d'aficionados qui ont inondé le centre de la capitale». «L'Espagne touche la gloire», écrit en Une le quotidien conservateur ABC sous une photo géante de Puyol, dont le coup de tête sonne comme une «récompense» pour la «classe ouvrière» du foot qu'est selon ABC la défense centrale. Les journaux de Barcelone où évolue le Catalan ne sont pas en reste. «Gloire rouge», exulte El Periodico, qui célèbre le «match mémorable» de Puyol, tandis que La Vanguardia celèbre la «furia» du défenseur aux cheveux longs. (Avec AFP) (Sursa)