38 de ani de la ucidera miseleasca a lui Cornel Chiriac

Acum 38 de ani Cornel Chiriac a plecat brusc la cer, de unde ne incanta si astazi cu vocea sa, cu personalitatea sa si cu tot ceea ce a facut in scurta sa traiectorie pe acest pamant pentru ascultatorii de muzica buna din Romania... Te dorim astazi, aici, maestre... 





  

Cornel Chiriac, un vesnic "Sweet child in time"

Daca ani de-a randul, Cornel Chiriac a transmis ascultatorilor sai de dupa Cortina de Fier sute si sute de piese muzicale de exceptie, haideti ca astazi, cand se implinesc 38 de ani de la uciderea sa miseleasca de catre mana lunga a Securitatii, sa-i transmitem acolo, in Cer, un cadou muzical... O piesa pe care el insusi a transmis-o de nenumarate ori la emisiunea Metronom de la Radio Europa Libera, o piesa pe care sa o asculte si el de acolo de unde se afla si care stim ca ii va placea cu siguranta...

Din partea lui "Piparus Petru", a "Cioarei din varful parului", (am luat doar doua nume la intamplare), si a tuturor celor care i-au ascultat emisiunile si l-au apreciat, pentru domnul Cornel Chiriac, care se afla de data asta el insusi dupa "Cortina de Fier", (o alta cortina de fier), "Sweet child in time" cu Deep Purple... Cu mentiunea ca pentru toti cei care te-au ascultat, Cornele, ai ramas acelasi "dulce copil in timp"...

Doamnelor si domnilor, in memoria lui Cornel Chiriac, sa ne ridicam in picioare si sa ascultam impreuna aceasta excelenta piesa...

https://www.youtube.com/watch?v=PfAWReBmxEs

Taximetristul Rock

Nițu Constantin are 56 de ani, e taximetrist din ’87 și e probabil singurul taximetrist din București care abia așteaptă concertul din vară al lui Roger Waters, basistul de la Pink Floyd. E fan de la 15 ani, de când un amic din blocul de la Piața Sudului, unde a copilărit, i-a dat să asculte pentru prima dată Pink Floyd. „A fost ca o chemare”, spune Nițu. „Mi-am dat seama că muzica asta e făcută exact pentru structura mea psihică, pentru sufletul meu.”

A început apoi să caute și să asculte tot mai mult rock, în special rock progresiv: Gentle Giant, Jethro Tull, Genesis, Emerson, Lake and Palmer sau Yes. „Ce înseamnă Pink Floyd pentru mine? Din zece melodii îmi plac cel puțin nouă. După aia vine Genesis, din zece îmi plac șapte. Jethro Tull, din zece îmi plac cinci, că ăia sunt mai greu de descifrat. Cam ăsta e sistemul meu de valori.”
A ascultat multă muzică de-a lungul timpului și a tot încercat să dea o șansă și altor trupe (Def Leppard, Whitesnake), dar și-a dat seama că, deși cântă bine, nu-s pentru el. „Queen, de exemplu, e ca și cum aș mânca o ciorbă. E bună, dar nu mă satur. Nu mă atinge.”

În tinerețe a petrecut ceva timp pe lângă o trupă de rock românească, Ficus. Îi știa pe Adrian Ilie, basistul, pe bateristul Vali Neamțu („un tobar bun de tot, i se zicea Gălăgie”) și umbla cu ei pe la concerte, îi ajuta cu echipamentele și, de câteva ori, puține, a cântat alături de ei la chitară.
Lui Nițu, care e un bărbat solid, cu voce grunjoasă, păr cărunt și ochelari, nu i se întâmplă des să ia pasageri care să-i aprecieze gusturile. „Poate cinci-șapte dintr-o sută, să înțeleagă”, spune el. Are mereu în mașină CD-ul cu peste 70 de melodii, selecție proprie, unde pe lângă preferații săi a pus și melodii de la Jean-Luc Ponty („mă termină când îl aud”), Satriani, Etta James sau Kansas cu Dust in The Wind („mai mult pentru clienți”). Spune că a avut și clienți care au insistat să i-l cumpere. Unul, după ce a refuzat să i-l vândă, i-a pus 100 de lei pe bord și i-a zis „Acum mi-l dai?”. I l-a dat.
Odată, a luat în taxi un tânăr cu care a ajuns să discute despre muzică. Au ajuns și la Pink Floyd, iar tânărul i-a spus că sunt slabi. „Să-l bat, să-l dau jos?”, râde Nițu, amintindu-şi. „Ești chiar nesimțit? Cum poți să vorbești așa de o trupă cu sute de milioane de discuri vândute?”. Nițu, care și la nuntă a pus Pink Floyd („puțin, cât să nu-mi dea invitații cu sarmalele-n cap”) are acasă toată discografia, toate videoclipurile și toate concertele trupei.

Are calculator de câţiva ani, iar muzica și-o caută pe internet. Înainte, îi mai făcea CD-uri un student din Regie. Sunt melodii pe care, dacă nu le găsește, le ia de pe YouTube și le transformă în mp3, doar ca să le poată asculta în mașină. ...

N-are mulți oameni în jurul lui cu care să discute despre muzică. Are chitară, dar a uitat să cânte pentru că n-a mai folosit-o de multă vreme. „Uitarea e legea memoriei”, spune el. Chitara e acum în magazie, unde i-a dus-o soția, pentru că ocupa prea mult spațiu. Locuiesc într-o casă cu trei camere, dar două dintre ele ar trebui refăcute de la zero. Soția nu-i împărtășește pasiunea pentru muzica rock, dar el spune că nu e nevoie.
„Poți să ai comunicare pe alte planuri, nu neapărat pe ăsta.” Deși, tot el spune, zâmbind, că o simte că-i place când mai ascultă acasă. „Pentru mine, muzica asta e totul. Asta e muzica care mă satură. Uit și de foame ,și de orice pe lumea asta când o ascult. E singura modalitate de a mă descătușa de viața de zi cu zi.”(Sursa)

Când poti sa mergi pe apa, mai bine iei barca

Noi toţi am încercat să spunem acelaşi lucru de veacuri întregi. Mesajul lui Buddha a fost despre iubire. Isus a exemplificat acest lucru cel mai bine. El a predat despre iubire. Iubeşte-ţi Dumnezeul! Iubeşte-te pe tine însuţi! Mai ţii minte Regula de Aur? Iubirea este cea mai puternică forţă din Univers.

        Întreaga idee este foarte simplă. Oamenii trebuie să înveţe că sunt cu toţii camarazi pe acelaşi vas în călătoria comună a vieţii şi că nu îşi pot îneca camarazii fără a se duce şi ei la fund.

        Întreabă-l pe Gandhi de colo şi îţi va spune. Trebuie să iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb. Întreabă-l pe Dumnezeu. El ne iubeşte exact aşa cum suntem. Ar trebui să încerci iubirea uneori. Exersează iubirea, John! Nu încerca să îi înveţi pe oameni cum să iubească. Doar arată-le prin exemplu.

        Sunteţi o fiinţă cu o putere şi un potenţial infinite, limitată doar de părerile dvs. despre propria persoană şi despre lume. Haideţi să ne amintim împreună care este natura adevarată a fiinţei noastre.  Fiecare persoană există în mai multe dimensiuni şi mai multe sisteme. Fiecare cuprinde întreg universul, dar de cele mai multe ori se concentrează într-un singur locşor: aici şi acum. Însă tocmai acesta este cel mai important loc din viaţă. Din acest loc, fiecare dintre noi îşi influenţează întregul viitor şi trecut.

        Nu îţi mai faci griji când înţelegi legile universale care pun lucrurile în mişcare. Una din aceste legi spune că orice vezi cu ochiul minţii - bun sau rău - dacă tu crezi acest lucru, el va deveni realitate. Creaţia începe în mintea ta, odată cu gândurile şi imaginaţia ta. Ce semeni, aceea vei culege. După cum gândeşti şi crezi, aşa se adevereşte.

        Nu-l înţelegi pe Dumnezeu şi metodele pe care ni le-a dat pentru a găsi răspunsurile. Nu trebuie să cerşim sau să implorăm. E de ajuns să ne relaxăm, să fim tăcuţi şi să credem în noi înşine şi în abilităţile inerente din noi. Apoi începem să primim răspunsuri sub formă de idei. Dumnezeu nu ne opreşte binecuvântările…

        Dumnezeu nu este într-un loc sau timp anume. Dumnezeu este aici şi acum. Dumnezeu este în fiecare persoană, în fiecare formă de viaţă, în absolut fiecare părticică din creaţie. Iar Dumnezeu aude şi Îi pasă…

Teoria jucatorului de poker

În psihologia sociala se numește Teoria jucătorului de poker: la o partida de poker, dacă un jucător nu trișează, el se așteaptă ca nici ceilalți să nu trișeze; sau invers. În prietenie asta înseamnă că dacă tu esti empatic cu un prieten, te gândești la el și ești dispus să il ajuți necondiționat, te aștepti să facă același lucru pentru tine. Și nu ca un schimb, un troc. Ci pur și simplu, așa cum vine din tine să vrei să te comporți astfel, așa să vină și din el. În dragoste, te aștepță că dacă tu ții cont de dramele celuilalt, de problemele ei, de stările ei etc, să primești la nevoie același credit.

Teoria jucătorului de poker, însă, afrimă (într-un mod mai științific) faptul că aceasta este una dintre cele mai comune țepe pe care le iau oamenii. Pentru că oamenii sunt diferiți, pentru că destinul îi schimbă și pentru că neîncrederea și scepticismul au devenit virtuți în societatea modernă.

Ce-ți rămâne de făcut? Un pas în spate să vezi mai clar faptele așa cum sunt, nu cum alegi tu să le vezi sub presiunea unor întâmplări sau a unor momente. Poți, de asemenea, să alegi să dai mai mult credit celor din jur, asumându-ți cumva că poți pierde. Sau poți încerca să te protejezi, neavând încredere în nimeni. Ironia este că, indiferent de ce alegi, decizia este a ta și nu vei putea da vina pe nimeni pentru ea. (Sursa)

Iosif Viehmann, ultimul discipol al lui Emil Racoviţă

Povestea vieţii şi activităţii profesorului Iosif Viehmann este exemplul existenţei oamenilor care se nasc cuceritori, care depăşesc limite şi care trăiesc pentru evoluţia ştiinţei. Speolog şi profesor, laureat al Academiei Române 1961, Iosif Viehmann are 87 de ani, îşi desfăşoară activitatea academică în Cluj, şi a reuşit în anul 2012 să coboare încă o dată pe tiroliana la peste 10 metri adâncime în peştera Pojar, din Munţii Apuseni, pe care a explorat-o în anii `50. „Această performanţă îl face cu siguranţă cel mai vârstnic cercetător speolog activ în viaţă”, preciza anul trecut preşedintele Asociaţiei Speologice Sfinx Gîrda, Christian Ciubotărescu. Astăzi, Iosif Viehmann nu concepe viaţa fără mediul universitar în care încă îşi desfăşoară activitatea şi aşteaptă cu nerăbdare începerea cursurilor după vacanţa de Sărbători pentru a-i privi de la fereastră pe viitorii tineri cercetători. “De luni toată curtea va fi vie. Este o plăcere pentru care mă invidiază absolut toată lumea. Vai domnule profesor când urcaţi Clinicilor sus până la statuia lui Racoviţa, câţi tineri frumoşi şi sănătoşi, câte fete îmbujorate vedeţi! Asta aud cel mai des din partea celor care mă înconjoară.  

Spre sfârşitul anilor de facultate, student la Ştiinţe Naturale la Cluj, Iosif Viehmann a devenit asistent universitar în institutul în care mai trăia savantul Emil Racoviţă. “Mă dau peste cap şi încurajat de doi colegi de an, Ştefan  şi Ileana, urcăm treptele Institutului de Speologie, primul din lume şi ne oprim în faţa unei uşi care încadra două ferestre mari de sticlă mată. Am fost învăţaţi  de un laborant s-o căutăm pe doamna Clara, secretara savantului, şi să-I cerem două lămpi de carbid ş doi pumni de carbid. Sunăm la uşă şi prin geamul ranslucid al uşii descoperim silueta unui om mare de statură. Se deschide uşa şi în uşă apare Moşu. Studenţii în ştiinţe naturale , ştiau că toată lumea îi spune Moşu şi că a fost cu o expediţie spre Polul Sud. Moşu pune o mână pe umărul meu, se uită după cei doi care coboară în grabă scările, după care mă trageîn antreul institutului şi îmi spune “Ce vrei băiete?””, povesteşte Iosif Viehmann, prima sa întâlnire cu renumitul savant. 

„O tonă de amintiri mă leagă de Emil Racoviţă. Tot ce am făcut eu bun în această viaţă am învăţat de la Racoviţă. Mai întâi am descoperit în anul doi că toată lumea îl cunoştea aici: birjarii, portarii. Nu ştiam cine este. Este Cardinal? Episcop?De ce avea atâta importanţă? Când se ştia că Racoviţă ţinea joia un curs era coadă la uşă. Stăteau în picioare nemişcaţi.Atunci am aflat că era un savant la primul etaj care a fost la Polul Sud. În ziua în care am terminat facultatea ne-am prezentat în faţa unei comisii guvernamentale de repartizare în câmpul muncii. Am aflat că aveam un dosar, cine l-a făcut nu ştiu. Eu gândesc că Racoviţă înainte de a muri a ridicat o mână în favoarea numirii studentului Viehmann în Institut”, îşi aminteşte speologul.  Chiar şi astăzi, la vârsta sa înaintată, Iosif Viehmann respectă unul dintre sfaturile pe care le-a primit de la Emil Racoviţă, acela de a măsura timpul cu balanţa analitică şi de a nu merge acasă la prânz, „doar pentru o zeamă”.

În privinţa personalităţii savantului Emil Racoviţă, discipolul său îşi aminteşte că era un om liniştit, calculat ca un robot, însă în sens pozitiv. „Chiar eşti german?Eu i-am spus că numai după tată. Că nu te văd niciodată în pantaloni scurţi cu raniţa în spate şi cu un briceag în buzunar. Foarte puţin glumea, tot timpul era preocupa de un lucru capital şi lucrul capital se referă la una dintre afirmaţiile cunoscutelor cluburi Rotary: Înainte de a te servi pe tine însuţi, serveşti aproapele sau comunitatea. Dacă era ceva necaz cu Institutul, se ridica imediat. Dacă avea el un necaz, căuta singur să îşi rezovle problemele”, povesteşte Iosif Viehmann.

 “Pot sa va spun ce am inteles inca o data despre masinaria complicata care este omul: ca totul e in creierul lui! Si viata si moartea ii sint in creier. Dar mai mult decit atit, pot sa va spun, ca si creierul lui sta in palma Cuiva!”

Iosif Viehmann s-a nascut in 1925, la Cluj, din tata german si mama romanca. In studentie, imediat dupa razboi, formeaza, impreuna cu alti colegi, un Big Band de jazz, cu 19 membri, care canta swing-ul anilor ’30. A participat, alaturi de viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, la greva studenteasca din 1946, soldata cu devastarea caminului Avram Iancu. Timp de doi ani si jumatate, a fost asistentul savantului Emil Racovita. Viehmann este speolog din pasiune si preda la Institutul de Speologie din Cluj. De asemenea, tine cursuri de istoria jazz-ului la Conservatorul clujean si de ecologie la Universitatea Bogdan Voda.(Sursa)

Psihologia minciunii

O carte tulburătoare, fascinantă, ce redeschide vechea discuţie despre esenţa răului uman. Deşi de-a lungul timpului această problematică a fost dezbătută mai degrabă de filozofie şi religie, avem acum o altă abordare – din perspectiva unui psihiatru cu o remarcabilă deschidere interdisciplinară. Un tur de orizont asupra naturii umane, un dialog deschis între psihologie şi religie. Cazurile clinice prezentate aici, manifestări ale răului în viaţa cotidiană, deşi la prima vedere pot fi catalogate drept maladii psihice, la o analiză psihiatrică atentă refuză să se înscrie în categoriile standard ale psihologiei sau psihiatriei. Minciuna este trăsătura cea mai relevantă a răului ce sălăşluieşte în oameni, ea fiind atât un simptom, cât şi o cauză a răului. 

 “Psihologia minciunii sau Speranţa de a vindeca răul uman” (Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2012, ediţia a 2-a) este o carte dedicată în întregime psihologiei umane şi psihiatriei, psihiatrilor, psihoterapeuţilor şi terapeuţilor spirituali. Volumul, într-o primă ediţie, a apărut în America de Nord în 1983, iar prima traducere la noi a aparut abia în 2002, tot la Curtea veche. Fac aceste precizări deoarece acest studiu elaborat şi profund mi se pare foarte important, mai cu seamă că astfel de studii, după cum se observă, ajung târziu în faţa cititorului român. În paginile lui este tratată problema răului şi din punct de vedere ştiinţific, psihologic, şi din punct de vedere teologic. Dacă după cazul Galileo Galiei, ştiinţa şi religia s-au despărţit ireconciliabil, abia în secolul XX s-au făcut paşi importanţi în împăcarea lor, bineînţeles, cu acceptul părţilor. Aceşti paşi sunt reconsideraţi în această carte şi evaluaţi din foarte multe puncte de vedere. Bătălia tainică dintre forţele răului şi ale binelui nu se relevă oricând şi oricui, şi doar din punctul de vedere că răul uman este prea important pentru a putea fi înţeles unilateral.

“Această carte a fost extrem de dificil de scris - notează autorul - din mai multe motive. Cel mai important dintre ele a fost acela că ea a fost mereu în transformare. Eu nu am învăţat la un moment dat despre răul uman, ci învăţ mereu. De fapt, abia încep să învăţ. Unul dintre capitole este intitulat «Către o psihologie a răului», tocmai pentru că nu avem un corp de cunoştinţe ştiinţifice despre rău suficient de mare pentru a putea fi onorat cu numele de psihologie. Aşa că vreau să mai adaug o notă de avertizare: Nu consideraţi nimic din aceea ce am scris aici drept ultimul cuvânt în materie. Scopul acestei cărţi este de a ne face să fim nemulţumiţi de ignoranţa în care ne aflăm acum în privinţa acestui subiect.

M-am referit (…) la Isus Cristos ca fiind Domnul meu. După mai mulţi ani în care am fost adeptul misticismului budist şi islamist, în cele din urmă mi-am luat un ferm angajament creştin / 1980… /, mult după aceea începusem să scriu la această carte. Într-un manuscris pe care l-am primit odată, autorul acestuia se scuza pentru influenţa creştină pe care o imprimase scrierii. Eu nu o să mă scuz pentru acest lucru. Nu mi-aş putea lua angajamentul faţă de o aşa-numită influenţă. Nu doresc să-mi ascund creştinismul. De fapt, nu pot…”
(Sursa)

Despre echilibrul interior

”In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca in toate imprejurarile, ma aflam la locul potrivit, in momentul potrivit. Si atunci, am putut sa ma linistesc. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Stima de sine.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am realizat ca nelinistea si suferinta mea emotionala, nu erau nimic altceva decat semnalul ca merg impotriva convingerilor mele. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Autenticitate.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa doresc o viata diferita si am inceput sa inteleg ca tot ceea ce mi se intampla, contribuie la dezvoltarea mea personala. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Maturitate.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa realizez ca este o greseala sa fortez o situatie sau o persoana, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine ca nici acea persoana, nici eu insumi nu suntem pregatiti si ca nu este momentul … Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Respect.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inceput sa ma eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce imi consuma energia. La inceput, ratiunea mea numea asta egoism. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Amor propriu.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa-mi mai fie teama de timpul liber si am renuntat sa mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astazi fac ceea ce este corect, ceea ce imi place, cand imi place si in ritmul meu. Astazi, stiu ca aceasta se numeste … Simplitate.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa mai caut sa am intotdeauna dreptate si mi-am dat seama de cat de multe ori m-am inselat. Astazi, am descoperit … Modestia.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am incetat sa retraiesc trecutul si sa ma preocup de viitor. Astazi, traiesc prezentul, acolo unde se petrece intreaga viata. Astazi traiesc clipa fiecarei zile. Si aceasta se numeste … Plenitudine.

In ziua in care m-am iubit cu adevarat, am inteles ca ratiunea ma poate insela si dezamagi. Dar daca o pun in slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios.Si toate acestea inseamna … Sa stii sa traiesti cu adevarat.”

                                 ("In ziua in care m-am iubit cu adevarat"- poem scris de Charlie Chaplin)

Cele patru legaminte

“Există patru legăminte foarte puternice care ne vor ajuta să eliminăm din viaţa noastră compromisurile şi condiţionările născute din frică si care ne golesc de energie!” -  Don Miguel Ruiz

Ceea ce numeste autorul “legamant” putem numi  la fel de bine “principiu de educatie pentru viata”! Autorul, de profesie doctor chirurg, s-a nascut in comunitatea urmasilor Toltecilor, din sudul Mexicului. In traducere, Toltec inseamna “Cei care construiesc maiestria”!  Toltecii sunt cunoscuti si ca “Oamenii trestie”. La inceput , si-a dorit o educatie clasica. In urma unui accident de masina s-a intors la educatia ancestrala a parintilor sai. Ani buni i-a dedicat intelegerii si promovarii intelepciunii tribului din care facea parte. Ideile atat de simple din cartea “Cele 4 legaminte”  iti ofera un cod al vietii pentru a fi traita frumos si un cadru optim pentru dezvoltarea ta personala ca om, in legatura cu tine si cu ceilalti. Cele 4 legaminte sunt:

Foloseste cuvintele impecabil - Vorbeste cu integritate.  Spune numai ce vrei sa transmiti. Impecabil vine din latinescul pecatus care inseamna pacat! Prefixul “im” inseamna “fara”. “Religiile vorbesc despre păcat şi păcătoşi, dar haideţi să înţelegem ce înseamnă cu adevărat a păcătui. Un păcat este orice faci împotriva ta. Tot ceea ce simţi sau crezi împotriva ta este un păcat. Eşti împotriva ta atunci când te judeci sau când te critici fără motiv. Când eşti impecabil, tu eşti responsabil pentru acţiunile tale, dar nu te judeci şi nu te blamezi. Ce legatura intriseca are asta cu Dumnezeu? Pai, are caci creatia lui Dumnezeu nu are voie sa urasca viata din care e creata! Păcatul începe cu respingereapropriei persoane. Autorespingerea este cel mai mare păcat pe care-l poţi comite. In termeni religioşi, autorespingerea (respingerea de sine) este un „păcat mortal”, care conduce la moarte. Impecabilitatea, pe de altă parte, conduce la viata implinita! Foloseste puterea cuvantului tau in directia adevarului si a iubirii.

Nu lua nimic personal - Ce fac si spun ceilalti este o proiectie a realitatii lor. Este propria lor perceptie. Cand esti imun la opiniile si actiunile celorlalti nu vei mai fi o victima  in fata suferintei fara rost. Nimic din ceea ce fac ceilalţi oameni nu este din cauza noastră. Este din cauza lor!!! Daca picati in aceasta capcana va hraniti din gunoiul lor emotional!

Nu face presupuneri - Gaseste curajul sa pui intrebari si sa exprimi exact ceea ce doresti. Comunica celorlalti clar si evita neintelegerile, tristetea si dramele false.

Intotdeauna fa ce poti tu mai bine in ceea ce faci - Circumstantele sunt diferite in viata, straile tale si posibilitatile tale sunt diferite. Insa fa ce poti face mai bine in circumstantele date!

Stiti care legamant il considera autorul cel mai dificil de implinit, unde ai nevoie de maxima vointa? Exact, primul: Sa iti folosesti cuvintele impecabil. Ca ceea ce spui sa fie conform cu ceea ce esti! Este cel mai dificil! Forta creatiei noastre incepe cu rostirea noastra! Cuvintele, fara sa ne dam seama sunt seminte aruncate care vor incolti in mintea noastra. Ceea ce spui unui copil il poate marca fundamental in timp. Ceea ce credem noi azi ca adulti sunt semintele cuvintelor si sensul lor plantate in noi: de catre familie,  mediu, societate, genetica si tot asa!

Am sa inchei acest scurt articol cu un exemplu scris de autor despre puterea cuvintelor unui parinte asupra copilului. “Magia neagra” cum o exprima Don Miguel Ruiz. “De pildă, am cunoscut o femeie care era inteligentă şi avea un suflet foarte bun. Ea avea o fiică pe care o iubea cu adevărat foarte mult. Intr-o noapte, ea a venit acasă după o zi de muncă foarte dificilă, obosită, plină de tensiuniemoţionale şi cu o durere de cap teribilă. Tot ce îşi dorea în acea clipă era ostare de linişte şi multă pace, dar fata ei cânta şi sărea fericită prin casă. Fiica ei nu era conştientă de modul în care se simţea mama ei; ea era în lumea ei, aşacă sărea şi cânta din ce în ce mai tare, exprimându-şi bucuria şi dragostea. Ea cânta atât de tare încât a făcut ca durerea de cap a mamei sale să se înteţească, iar la un moment dat mama ei şi-a pierdut controlul.

Supărată, ea s-a uitat la frumoasa sa fetiţă şi i-a spus: „Taci! Ai o voce urâtă. Nu poţi să taci odată din gură?”Adevărul este că la acea oră, mama sa nu ar fi suportat nici un fel de zgomot nicidecum faptul că vocea fetei era urâtă. Dar, fata a crezut ceea ce i-a spus mama ei şi în acel moment ea a luat o hotărâre faţă de ea însăşi. După aceasta nu a mai cântat niciodată, convinsă că vocea ei era urâtă şi că va deranja pe oricine o va auzi. Ea a devenit ruşinoasă la şcoală, iar dacă era rugată să cânte,refuza întotdeauna. Chiar şi discuţiile cu ceilalţi au devenit dificile pentru ea.Totul s-a schimbat pentru fetiţă din cauza acestui nou legământ pe care l-a făcut, din cauza acestei noi condiţionări: ea credea că trebuie să-şi reprime emoţiile pentru a fi acceptată şi iubită. De fiecare dată când auzim o părere pe care o acceptăm şi o credem, noi facem un nou legământ, iar acesta devine o parte a sistemului nostru de valori. Această fetiţă a crescut, şi deşi mai târziu a realizat că avea o voce frumoasă,ea nu a mai cântat niciodată. Mai mult, şi-a creat un întreg complex din cauza blestemului. Acest blestem a fost aruncat asupra ei de către una din persoanele pe care le iubea cel mai mult: mama sa. Mama sa nu a observat ceea ce a făcut prin cuvintele sale. Ea nu a observat că făcuse un act de magie neagră şi că a pus un blestem asupra propriei sale fiice. Ea nu era conştientă de forţa cuvântului său şi de aceea nu trebuie acuzată. Ea a făcut ceea ce-i făcuseră şi ei cândvamama ei, tatăl ei şi toţi ceilalţi de atâtea ori. Ea a folosit greşit cuvântul.

De câte ori nu facem şi noi aceste lucruri cu copiii noştri? Le oferim tot felul de sugestii, iar copiii noştri poartă această magie neagră asupra lor ani şi ani de zile. Oamenii care ne iubesc realizează acte de magie neagră asupra noastră, fără măcar să fie conştienţi că fac acest lucru.”
De aceea, educatia nu mai poate fin in acest inceput de mileniu ceea ce a fost pana acum! Pur si simplu este in mare parte autodistrugere! Deschiderea catre valoarea intriseca si perena a vietii este kitul de supravietuire, daca vreti, pe care il oferim copiiilor nostri pentru o maturitate implinita! (Sursa)

Despre iubirea adevarata

A iubi este însăşi Legea vieţii, este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire (cu pasiune) vom memora şi vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire. Gândurile care se clădesc prin iubire vor fi mai luminoase decât razele soarelui şi mai pătrunzătoare decât săgeţile lui Arjuna. Toate acestea şi multe altele apar atunci când iubirea este prezentă în fiinţa noastră.

A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic Îi facem loc lui Dumnezeu Însuşi. Pentru ca iubirea Sa să poată intra în noi, egoul trebuie să plece. Dacă intră egoul, iubirea pleacă. Dacă pleacă egoul, intră iubirea. Un om egoist nu va putea să iubească. Egoul şi iubirea se exclud reciproc, tot aşa cum finitul nu poate să se compare cu infinitul, tot aşa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Cei mai mulţi se plâng că nu sunt iubiţi. Mulţi spun: “L-am iubit din toată inima, iar el nu mi-a răspuns niciodată iubirii”. Dar dacă l-ai iubit cu adevărat, de ce suferi că el nu te-a iubit? Nu ştiţi oare că iubirea adevărată nu aşteaptă NICIODATĂ, dar absolut niciodată, NIMIC în schimb? Ea este fericită că se poate manifesta, că se poate dărui. Atât timp cât suferiţi din cauza iubirii înseamnă că încă nu aţi cunoscut iubirea adevărată. Dacă Dumnezeu ar condiţiona iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, ne-am prăbuşi cu toţii într-o clipă.

Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine. Şi aşa cum se întâmplă în lumea spirituală, plină de paradoxuri, abia atunci când vom uita de sine vom începe să ne reamintim de cel de lângă noi. Atât timp cât tu ceri ceva în schimbul iubirii tale, înseamnă că nu ţi-ai depăşit egoul. Cum poate să încapă nelimitatul în ceva limitat? Atât timp cât suntem egotici, iubirea noastră nu este iubire. Este altceva ce seamănă cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atracţie sexuală, poate fi milă, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decât reflexe limitate ale iubirii nelimitate.

Să învăţăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba din potrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebuneşti aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme (nici măcar în filmele de desene animate). Dar atât timp cât cineva o mai pomeneşte şi îşi doreşte din toată inima să o manifeste, mai există o speranţă ca ea să renască.  

Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau din ignoranţă. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi dacă doriţi să vă transformaţi. “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, dar cum să-ţi iubeşti aproapele când tu nu te iubeşti pe tine însuţi? Aşa cum te îngrijeşti de propria ta viaţă, îngrijeşte-te de viaţa tuturor şi atunci viaţa ta va căpăta o dimensiune sublimă.

Mulţi sunt de acord că iubirea adevărată e minunată şi se întreabă cum să ajungă la ea. Ea este deja în noi, nu există nicio reţetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugăciunea şi Graţia Divină ne vor conduce cu siguranţă acolo unde dorim, dar trebuie să dorim asta din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul nostru.

Nu aşteptaţi să vă transformaţi pentru a ajunge să vă iubiţi, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii.

Fragment din cartea “Arta de a trăi” de Cristian Ţurcan

Adriano Celentano revine pe scenă după 18 ani

Cunoscutul cântăreţ italian Adriano Celentano revine pe scenă după o absenţă care a durat 18 ani, cu două concerte care la Arena din Verona, numite 'RockEconomy', dedicate crizei economice din zona euro, informează mass media din Italia, scrie Agerpres.

Adriano Celentano, în vârstă de 74 de ani, cel mai faimos cântăreţ italian, nu a ascuns niciodată pasiunea sa pentru politică şi nici faptul că este un susţinător al stângii italiene. După 18 ani de absenţă de pe scenele din Italia, Celentano a decis să organizeze două concerte-eveniment la Arena din Verona, în cursul cărora va prezenta luni şi marţi 30 de piese din repertoriul său, cu intenţia de a atrage atenţia asupra crizei economice din zona euro.

23.000 de bilete au fost vândute în 127 de minute, la preţul de 165 de euro, dar multe bilete au fost puse la dispoziţia tinerilor la preţul simbolic de un euro, deoarece Celentano a dorit să dea un semnal concret împotriva crizei economice, o decizie unică în istoria 'show business'-ului mondial, subliniază mass media din Italia. Pe Internet, în ultimele ore, se oferă bilete la preţul de 35.000 de euro, dar multe persoane, din întreaga lume, se oferă să cumpere bilete şi la preţul record de 500.000 de euro, potrivit agenţiei Adnkronos. Biletele au fost cumpărate în numeroase ţări din lume, iar concertele vor fi transmise în direct de postul privat de televiziune Canale 5- Mediaset, care va filma cu 13 camere de luat vederi, printre care trei, speciale, poziţionate pe două avioane.

Celentano l-a invitat la Verona, ca oaspete de onoare, pe economistul francez Jean Paul Fitoussi, pe care îl va chema pe scenă pentru a purta o discuţie asupra crizei economice din zona euro.

 http://www.evenimentul.ro/articol/adriano-celentano-revine-pe-scena-dupa-18-ani.html

Se poate să îţi pierzi speranţa?

Nimeni nu știe când treci limita fragilă între o mică depresie sau o situaţie socială mai grea, și apoi pierderea speranţei. Şi nimeni nu știe cât de jos poţi să poţi să cobori în sentimentul de pierdere a speranţei. În plus, parcă în mod tragic, coborârea în întunericul inimii nu poate fi comparată cu ce trăiesc alţii, chiar și cei dragi de lângă tine. Adică, atunci când simţi că ţi-ai pierdut speranţa, în plus de toate astea ești atât de singur încât nu poţi ști dacă într-adevăr ai pierdut speranţa sau… doar ţi se pare. Ai intrat în “pădurea de la mijlocul drumului vieţii”, despre care vorbește Dante, și care, oricât de înfricoșătoare ar fi, e teribilă în primul rând pentru că în ea intri singur, și nu poţi explica nimănui cam pe unde ești pentru ca să vină să te scoată de acolo. Totuși, în mod normal speranţa nu se poate pierde, e definiţia speranţei și pe scurt și mesajul acestui articol. Ea se poate doar găsi, la un moment dat, ca o rază de soare care vine în inima ta fără să mai poţi nega că ea există, pentru că, pentru prima dată în viaţă, e o lumină caldă. 

Dar, să o luăm cu începutul. Poate că ai pierdut doar impresia că mai poţi avea vreo speranţă. Iar dacă simţi asta, poate că tocmai ai pierdut optimismul, și probabil că tocmai ești pe cale să găsești speranţa cu „S” mare. Există un citat care îmi place foarte mult: “Dacă cineva crede că viaţa lui e “terminată”, înseamnă că nu și-a început-o încă” – Vladimir Ghika. Citatul precizează: cineva care „crede”, are impresia, sau e convins – că viaţa lui e terminată, deși viaţa lui poate că nu e terminată cu adevărat. Dacă așa e, cum se poate re(începe) o astfel de viaţă care pare „terminată”, cel puţin la nivel emoţional?

Mai întâi prin observaţia că viaţa e complexă și are multe aspecte, la fel și inima fiecăruia, care e ca o catedrală imensă, cu mii de vitralii frumoase dar totuși greu de luminat. Deci e normal ca raza de soare care face legătura între miile de vitralii ale inimii tale și miile de rotaţii ale vieţii exterioare (cu sarcinile și întâlnirile ei) să fie foarte greu de găsit. În momentele de disperare, între interiorul inimii tale și exterior nu mai vine nici o rază din afară, mai precis razele care vin nu te mai încălzesc. Altfel spus, nu e o tragedie să ai impresia că nu mai ai speranţă, e normal: tocmai în întunericul normal pentru noi toţi apare, la un moment dat, speranţa. Iar o speranţă care nu a trecut prin întuneric sau nu a venit să lumineze întunericul nu e o adevărată speranţă, e doar o prelungire artificială a copilăriei sau o moștenire psihologică de la un părinte foarte entuziast.  

Să luăm pe moment o mică teorie. Există spectatorul și există spectacolul vieţii. Eu și restul lumii. Roland Barthes vorbește despre modul în care privim o operă de artă, o fotografie sau un film. El spune că există un “punctum”, un mic detaliu din ce vezi în film sau poză, un detaliu care e un “al treilea moment”. Adică, primul moment e ce văd eu, ce aștept eu de la film, al doilea e ce oferă filmul. Sau invers. “Punctum” e o întâlnire între cele două planuri care merge dincolo de cele două planuri, o întâlnire neplanificată și perfect subiectivă, deși e bazată pe ceva obiectiv, ceva din film care trezește în mine o trăire, o intrepretare personală. Primele două momente (mă uit la filmul vieţii sau el se derulează în faţa mea) corespund oarecum cu distincţia optimist / pesimist. Optimistul vede filmul cu plăcere, vine cu speranţă chiar dacă filmul la care se uită e prost. Pesimistul vede doar partea neplăcută a filmului, sau vine fără multă voie bună. Una peste alta, nici optimistul nici pesimistul nu au trecut dincolo de cele două momente, și sunt vulnerabili: se preocupă doar de ei, sau doar de filmul vieţii, depind fie de doza de optimism, fie de doza de pesimism, și nu au trecut la nivelul superior, care poate fi definit ca “dincolo de optimism și pessimism”. Sau “whatever it takes”.  

Apoi, tot francezii au diferenţa între “espoir”, optimism să zicem, și “esperance”, speranţa în sens mai puternic, am putea spune speranţa dincolo de optimism și pesimism. Iar scriitorul Georges Bernanos spune “c’est lorsque s’eteignent tous les espoirs que s’allumme l’esperance”. (Am putea spune “Atunci când se sting toate motivele de optimism se naște speranţa”). Altfel spus, al treilea nivel nu e dat de filmul din faţa mea, nici de doza mea de optimism, e dat de ceva mai puternic. Asta ar fi speranţa, o legătură între mine și lume pe care nu o poate rupe nimeni. Dar ca să apară speranţa trebuie să se stingă undeva luminile, și mai ales să se stingă toate: fie la mine, adică să am impresia că viaţa e prea grea pentru mine, fie la lumea din afară: să am impresia că filmul e absurd, e prea greu de văzut sau de suportat.

Iar acum să revenim la catedrală, și mai precis la catedrala din Chartres. Să ne gândim că eu, inima mea, sufletul meu, sunt ca o catedrala imensă care filtrează prin vitralii viaţa de afară. Optimistul zice “Ce frumoase sunt vitraliile”, modul în care eu văd lumina din afară. Pesimistul zice “Ce întuneric și ce frig este înăuntru”. Sau afară.  Dar toate astea sunt filtre între interior și exterior. Pe lângă alte aspecte care o fac unică, e ceva la catedrala din Chartres care o face cu adevărat unică: e construită pentru ca într-o zi din an (solstiţiul de vară), la o oră anume, o rază de soare să cadă pe o lespede anume pusă, undeva mai în margine și aparent fără mare sens și destul de ciudată. E direct o rază de soare, nu e doar o lumină prin vitralii!  Iată un alt fel de lumină, care e o întâlnire între rotirea interiorului meu, încă în întuneric, și lumea din afară. Nu contează că raza de soare nu durează mult: contează că a apărut, la un moment dat, și a căzut direct pe piatra cea rece. Acea lumină, dacă păstrăm metafora, e importantă pentru că ea e făcută să reveleze înclinaţia catedralei, arhitectura ei corectă, tot interiorul meu. Adică, momentul în care apare o rază de soare nu mai ţine de optimismul sau pesimismul meu, și luminează întreaga beznă a sufletului meu: prin acea lumină am descoperit care e orientarea spre lumină a inimii mele. Iar faptul că știu cum și pe unde vine lumina, mă duce spre acel al treilea moment, “punctum”.

La fel cu catedrala din Chartres care e construită în întregime pentru a primi lumina pe 21 iunie în fiecare an, dacă găsesc legătura corectă cu lumea, pe unde se iluminează interiorul meu, atunci știu cum e construită inima, personalitatea, și poate viaţa mea: ceea ce am numi “sens al vieţii”. Ştiu care e rostul meu, construcţia mea sufletească. Toate celelalte lumini care vin prin vitralii sunt de fapt filtrate. Nu intră lumina și căldura soarelui. Şi asta e senzaţia celor care au impresia că nu mai au speranţă: chiar dacă mă uit la lucruri, văd cu ochii mei (vitraliile mele), totuși, se știe, “oameni au ochi de văzut și nu văd”. Așa se definește cel mai bine pierderea speranţei: mă uit, în toate părţile, dar nu văd. Nu văd ceva frumos și important pentru mine. Suntem deci o imensă catedrală în așteptarea razei de lumină care nu mai vine prin geam, prin vitraliu, ci ne atinge direct. În plus, nici măcar nu știm undeva va cădea raza de lumină atunci când va apărea. Deci, e normal că la un moment dat îţi pierzi speranţa, nu mai vezi legătura corectă, bună și caldă dintre viaţa ta și ce e în afară – la două blocuri distanţă, sau în centrul orașului. Adică, atâta timp cât nu ai descoperit acea rază de soare poţi crede că nu mai e nici o speranţă pentru tine. Dar, de fapt, raza de soare nu a venit încă!  

Acum, e destul de sigur că nu se poate găsi speranţa stând pe o bancă în parc sau cu o bere pe canapea, deși doar de asta mai ești capabil în unele momente. Şi nici momentele de genul “ce frumoasă e clipa” (vezi The Hours, Faust și altele) nu cred că sunt tot ce poţi descoperi în lume. Mai e nevoie de ceva, și anume să te scoli de pe bancă, să mergi undeva departe: adică, să te rotești sub lumina soarelui. Pentru că o catedrală din păcate trebuie să aștepte venirea razei de soare, dar eu ca om pot să mă agit, să mă expun vieţii, ca să găsesc mai repede raza mea de soare. Şi poate din acest motiv ajungem la disperare și la impresia de pierdere a speranţei: ca să scurtăm căutarea. Ne agităm, riscăm, descoperim și întrebăm, iar raza de soare care pică peste construcţia mea proprie poate atunci să vină mai repede. După un timp, după ce ai construit destul viaţa ta ca o catedrală imensă, pe care nu o vede nimeni, trebuie să începi să cauţi înclinaţia corectă. Abaterea, unghiul bun, linia care dă sens la întreaga construcţie. După un timp, nu mai trebuie să adaugi pietre, trebuie să cauţi pe unde intră lumina. Sau pe unde ar putea ea intra. Pentru Saint Exupery, au fost avioanele. Pentru un altul, soţia lui. Pentru un altul, care a făcut PR ani de zile, a descoperit apoi într-o seară PR-ul pentru o asociaţie a copiilor bolnavi de cancer. Şi așa mai departe. De fapt, CV-ul fiecăruia e ca un plan de catedrală, sau poate o schiţă, o machetă, dar îi lipsește un singur lucru: lumina, înclinaţia corectă, locul unde cade raza de soare.

Nimeni nu îţi poate spune asta, de unde sau pe unde va cădea raza de soare. Totuși, asta explică de ce, poate, în unele momente, ai impresia că nu mai ai speranţă. Iar apoi, dacă citești puţin despre istoria catedralei din Chartres cu acea rază de soare din 21 iunie, poţi vedea – prin această metaforă – modul în care poţi ieși din starea de disperare. Nu e încă lumină, ok, dar nu uita că ești ca o catedrală construită în timp, cu greu, pentru o rază de soare anume. Altfel spus, inversezi problema: văzând proiectul catedralei mele, cei 5, 10, 20 de ani de construcţie, cam care va fi profilul luminii care poate cădea asupra mea? Cam care e înclinaţia la care eu sunt sensibil? Mai concret: ce fel de lumină poate umple modul în care, ca o catedrală, s-a construit viaţa mea? Ca să continuăm metafora, catedrala singură e mereu rece, pe când raza de lumină e caldă. Deci, e ceva personal: o persoană, o misiune, un destinatar. Pe cât de complicată e o catedrală, iar Chartres e printre cele mai complicate, pe atât de simplă e raza de soare – o singură rază de soare, dar “aceea, unica”, pentru o construcţie de ani, zeci de ani, mii de cărămizi. Reci, și care pot deveni calde. Într-un singur minut cald, după milioane de minute de lipsă de speranţă. Sau de frig. Same thing.

Şi deci ce înseamnă speranţa? Un minut cald de viaţă, care îţi oferă o perspectivă caldă asupra lumii – pentru restul vieţii. (Sursa)

Radu Vanco

Când îl intrebi pe Radu Vanco (62 de ani), CEO în Silicon Valley, investitor, antreprenor şi proprietarul unui iaht impresionant, ce urmărește în viață răspunsul vine oarecum surprinzător: „simplitatea”.

„Cu mulți ani în urmă”, explică Radu, „am fost impresionat de cuvintele lui Pablo Picasso, care își dorea să fie foarte bogat, dar să ducă viața unui om simplu. Ce este adevărat trebuie să fie simplu și elegant  – este principiul care m-a călăuzit toată viața. Asta însă nu vine ușor. De multe ori în spate este foarte mult efort și creativitate.”

Radu a ajuns în Vale în 1985, după mai mulți ani de  dificultăți create de statul român de pe atunci. Inginer fizician, șef de promoție și doctorand la Politehnică, Radu a lucrat în Institutul de pe lângă IPRS Băneasa unde, printre altele, a creat primul circuit integrat pe scară largă (LSI) din România. De aici vin și alți ingineri români din Silicon Valley – un exemplu este Radu Bârsan, CEO-ul companiei RIO (puteți citi în acest dosar și povestea lui). De altfel, „cei doi Radu”, cum îi numesc mulți prin Silicon Valley, sunt prieteni de o viață, de pe vremea când studiau împreună Shotokan karate în România. Mai au încă o pasiune comună: amândoi au colecții impresionante de vinuri. „Dețin peste 6.000 de sticle – mult mai mult decât pot consuma în viața asta”, recunoaște Radu Vanco.

În 1993, Radu avea să ajungă vicepreședinte pentru design engineering la Catalyst Semiconductor, un producător de memorii flash. „Am fost un inginer pasionat, apoi am devenit manager, dar mă consider mai mult un lider, mai ales pe timp de criză”, se autodescrie Radu Vanco, explicând diferența dintre management și leadership.  A avut ocazia să demonstreze această calitate la scurt timp după ce a venit la Catalyst. Compania devenise publică, însă nu stăpânea pe deplin tehnologia. Defecțiunile unei părţi din produse au dus  la o criză majoră, în care valoarea acțiunilor a căzut la o zecime. Radu a fost desemnat să conducă un „task force” care să rezolve problema. „A fost extrem de dificil, dar am rezolvat criza.”

O nouă criză avea să apară patru ani mai târziu. Întreaga industrie de memorii a intrat în vrie, prețurile s-au prăbușit și Catalyst a început să raporteze pierderi de milioane. Acțiunile s-au prăbușit din nou, compania nu mai avea rezerve financiare și nu era capabilă să atragă finanțare. În cele din urmă a intrat în insolvență. Acesta este momentul în care Radu Vanco a fost numit CEO. „A trebuit să opresc imediat hemoragia financiară”, își amintește el acel moment critic. „A trebuit să reduc substanțial personalul, să renegociez datoriile cu furnizorii, să prelungesc termenele de plată şi extrem de multe alte lucruri.” Măsurile luate au avut succes și acțiunile au crescut de 200 de ori la un moment dat. În paralel cu cariera profesională, Radu a avut și o activitate antreprenorială cel puțin la fel de palpitantă. De când a venit în Statele Unite în 1985 a început să investească în real estate cu banii economisiți și din împrumuturi bancare. Cât a câștigat din imobiliare? „Spre sfârșitul anilor ’90 eram deja independent financiar”, spune Radu. „A fost visul meu din adolescență, când visam să ajung inventator independent, ca Edison.”

Reușita la Catalyst i-a crescut independenţa. „Au fost perioade în care câștigam peste un milion de dolari pe an ca CEO.” Mai târziu a vândut opțiunile primite: circa 10% din companie, pentru peste zece milioane de dolari. Au continuat și investițiile: Vanco deține mai multe clădiri și terenuri atât în SUA, cât și  în România. „O parte din banii rezultaţi îi folosesc să fac ce am visat”, spune el cu referire la WebVision Inc., noua companie din domeniul internet, pornită împreună cu câțiva investitori. Găseşte timp şi pentru pasiunea pentru sailing, navigând pe ocean pe propriul iaht cu pânze. „A fost cea mai mare curiozitate pe care mi-am satisfăcut-o cu banii câștigați.“ În rest, își trăiește viața încercând să urmeze sfatul lui Picasso. „Mai am însă de lucru la asta”, admite Radu zâmbind. (Sursa)

O poveste de viata incredibila: Cristian Micle

La 20 de ani s-a îmbogăţit dintr-o joacă pe internet. Acum are 26, un cont cu multe zerouri şi un site cu 400.000 de fani pe Facebook pentru care nişte americani sunt gata în orice moment să îi vireze în cont 2 milioane de dolari. Nu trece săptămână în care siteul să nu fie menţionat în Washington Post, New York Times sau alte publicaţii tari din toată lumea.

„Facultatea te prosteşte” - Freshome.com e cel mai în vogă blog de arhitectură al momentului. În ziua precedentă interviului, avusese 127.000 de unici şi aproape 4 milioane lunar, ceea ce pentru un site de nişă e uriaş. Cristian Micle are abia 26 de ani şi îşi trăieşte visul american la Timişoara. 99% dintre vizitatorii site-ului de proiecte de arhitectură şi design interior nu-şi închipuie nicio clipă că totul este realizat întrun apartament din România, o ţară pe care nici n-ar şti s-o arate pe hartă. Conţinutul este în engleză şi include cele mai pretenţioase proiecte de case oferite de arhitecţi din toată lumea, din Cambodgia până în California şi din Finlanda până în Australia. O vilă andaluză proiectată de arhitecţii unui studio londonez, McLean Quinlan Architects, era, miercuri, cea mai nouă postare pe site. Tot angrenajul, în care s-au adunat 10.000 de articole, e lucrat la trei laptopuri, de-acasă, de Cristian Micle şi de cele două ajutoare ale sale.

Site-ul geme de publicitate, iar Micle lucrează cu patru agenţii din SUA şi are un account manager la Dublin. Sute de arhitecţi din toată lumea cumpără pe freshome. com spaţiu pe care să-şi expună proiectele în regim de advertorial, un articol costând între 200-300 şi 2.000 de dolari. Într-un cuvânt, tânărul timişorean a dat lovitura. Şi când te gândeşti că, în urmă cu 6 ani, era un student în pragul repetenţiei, debusolat, fără bani, o povară pentru propriii părinţi. Atunci şi-a deschis blogul şi primul lucru pe care l-a scris a fost acesta: „Facultatea te prosteşte”, motto pe care l-a păstrat mult timp pe freshome. com. Bineînţeles, în engleză.

Lucra 3 ore pe zi pe un laptop împrumutat - Tată lui e militar pensionar, iar mama contabilă la Caransebeş. Când l-au trimis la facultate, la Timişoara, în 2006, l-au rugat să se ţină de şcoală, să nu facă prostii şi, mai ales, să se încadreze într-o porţie săptămânală de 100 de lei. „Erau bani pentru naveta de week-end, cazare, masă şi xeroxuri pentru şcoală. Am ieşit cu băieţii într-un club şi am terminat porţia din prima seară. Apoi am suferit de foame o săptămână şi am spus că trebuie să fac ceva, nu puteam continua aşa”, povesteşte Micle. La Electro învăţa de pe aparatură din anii 80, pierdea vremea. A început cu publicitatea pe Google, împrumutase un laptop pe care avea voie să-l folosească trei ore pe zi, de la 17 la 20. A făcut 2,5 dolari în prima lună, apoi 50 de dolari şi după jumătate de an a primit un cec de 700 de dolari. „Mi se părea o avere, nu i-am cheltuit, am zis că o să fac ceva important cu ei”, îşi aminteşte.

I-au pus două milioane pe masă - Banii l-au făcut să se gândească la un cuib al său, o casă, l-au făcut să viseze şi aşa a apărut blogul. Cu ideea: ce casă credeţi că ar trebui să-mi construiesc? A postat câteva proiecte, apoi a uitat şi-a plecat în vacanţă. Când s-a întors, avea 15 mailuri de la oameni care îi cereau să continue să prezinte alte proiecte. Atunci s-a luminat şi-a apărut freshome. com, scris în engleză, destinat în principal pieţei americane şi pe care găseşti cele mai luxoase resort-uri din Hollywood, Africa de Sud sau Moscova. Site-ul a devenit blog magazin, pe ideea „my dream home”.
Acum primeşte 200-300 de propuneri pe zi, din care el şi cele două colege care-l ajută selectează doar 5-6, pe care le postează. Acum, fresh.com este evaluat la 6,5 milioane de dolari pe piaţa americană. A avut mai multe oferte dar nu vrea să vândă. „Încă mai poate creşte, simt asta. Nişte americani au luat un avion privat, au venit la mine în Timişoara şi mi-au pus 2 milioane pe masă. I-am refuzat”, încheie Cristian Micle.

„Motto-ul meu este învaţă, experimentează, greşeşte şi repetă până găseşti reţeta de succes.”

 De ce nu se mută în SUA: prietenii fac mai mult decât banii - Prima dată când au scris în Wahshington Post despre site-ul lui, Micle a plutit pe norişori roz de fericire. Apoi a ajuns să fie citat cel puţin o dată pe săptămână în marile publicaţii ale lumii. Acum e ceva banal să găseşti referiri la Freshome.com în NY Times sau Elle Magazine. „Când scriu ceva, automat e preluat de alte site-uri pe nişă. Vizibilitatea mea e la alţi arhitecţi, alţi designeri, pe lângă dreameri. Freshome. com are parteneriate cu Yahoo news şi Google news. Tot ce scriu e preluat şi pe ele”.
Articolele le scrie el şi încă patru fete, două din România, una din SUA şi alta din Marea Britanie. „Îmi place să lucrez mult. Freshome.com e ca şi copilul meu. Nici nu îmi vine să cred că au trecut 5 ani şi jumăate în proiectul acesta. Şi când mă culc mă gândesc la asta. E viaţa mea, nu există nicio diferenţă între proiect şi viaţa mea”, susţine tânărul. Vine întrebarea: de ce nu se mută în SUA, acolo unde se fac banii adevăraţi din on-line? „Am avut oferte să locuiesc acolo, dar nu vreau să las Timişoara. Aici am prietenii, aici fac sport, oamenii din jur valorează mai mult decât orice avere. Cum site-ul îmi ocupă foarte mult timp, dacă m-aş muta în SUA nu mi-ar rămâne timp să-mi fac alţi prieteni şi m-aş simţi singur”, explică tânărul.

Luxul mondial s-a mutat în Africa - Nu există ţară de pe glob din care să existe cel puţin un proiect de design interior prezentat pe Freshome.com. Audienţa e worldwide. De aceea a şi decis din start să scrie în engleză. Sunt proiecte din SUA, Canada, Rusia, China, Spania etc. În cei 5 ani de când a pornit proiectul, a luat pulsul pieţei imobiliare şi a ştiut întotdeauna pe unde se învârt bogaţii lumii. „În momentul de faţă predomină Africa de Sud. E ţara „top of the luxury”. Dacă vrei să vezi case în faţa cărora plângi, cu „infinity pool”, care se contopesc cu oceanul, acolo te uiţi. Şi în SUA”, povsteşte tânărul. Majoritatea cititorilor îi vin din SUA. „Americanii înţeleg cel mai bine internetul”, ne spune. Ei au fixată ideea că, dacă pui ceva pe net, te promovezi.

Destinul unui fotbalist fără noroc - Ce face cu banii? Trăieşte mai bine decât media din România, dar nu-şi arată bogăţia, ca şmecherii de Dorobanţi. Se îmbracă casual, conduce un Audi şi cea mai mare investiţie a fost un penthouse în Timişoara. Trăieşte echilibrat, dar banii se duc pe altceva: călătorii. „Am văzut cam toată Europa, plec o dată pe lună. Am mai fost în Africa de Sud, Mauritius, Madagascar, Dubai şi sunt tot mai atras de Asia”, spune Cristian Micle. Dar visul lui n-a fost niciodată IT-ul. A vrut să se facă fotbalist pentru că juca foarte bine în copilărie. Familia însă nu l-a lăsat. „Trăiesc cu gândul acesta: cum am putut să câştig atât de mulţi bani din ceva pentru care n-am fost niciodată pregătit? Când am absolvit clasa a opta, m-am dus la preselecţie la academia lui Gică Popescu. Din 1.200 de copii, am fost admişi doar 11. Acum aş fi fost fotbalist, dar mama mi-a spus că nu mai sunt copilul lor dacă plec la şcoala de fotbal. Ei mă voiau inginer. Şi n-am terminat nicio facultate, viaţa e ciudată”, încheie meditativ Cristian Micle.

Lecţiile lui Cristian Miclea, milionar la 26 de ani - "Sunt conştient că în momentul de faţă nu fac banii pe care i-aş merita. Faptul că locuiesc în România e un handicap pentru mine, pentru că dacă vreau, de exemplu, să vorbesc cu un advertiser şi sun la IKEA SUA, când se aude că sunt român automat nu am credibilitate."
"Când faci o chestie de genul acesta, nu te învaţă nimeni, trenbuie să fii autodidact. Succesul meu a fost momentul potrivit. Am început în 2007 când erau 40 milioane de bloguri în lume, acum sunt peste 1 miliard. Era o perioadă în care blogurile creşteau foarte repede. Apoi a contat mult persistenţa. Dacă te ocupi de proiect în mod constant, zilnic, nu ai cum să nu câştigi." "Prefer să spun la întrebarea cât câştig. Nu sunt Bill Gates. Pentru România sunt mai sus ca norma." (Sursa)

Opt moduri în care ne irosim viaţa

O copertă recentă a revistei The New Yorker, în care tatăl facea o fotografie familiei sale - undeva pe o insulă idilică - iar cei din fotografie sunt preocupați exclusiv de telefoanele mobile, spune câte despre epoca în care trăim. "Una dintre cele mai dificile provocări cu care ne confruntăm în viață este să trăim pur și simplu în pielea noastră - să fim acum, aici, indiferent de locul în care ne aflăm", afirmă pe blogul lor, Marc și Angela Hack, doi specialişti americani în domeniul devoltării personale.

Foto: thetyrant.deviantart.com

În vacanță suntem preocupați să facem sute de poze, fără să mai admirăm cu ochii noștri locurile pe care le vedem. Dar nu vă grabiți să priviți spre smartphone sau aparatul foto cu mânie. "Prea des ne distrag atenţia, fără să fie întotdeauna cu adevărat importante: hrana, băutura, cumpărăturile, televizorul, știrile de tip tabloid, rețelele sociale, jocurile video, telefonul mobil, iPod-ul etc. - practic, orice ne împiedică să fim pe deplin prezenți în momentul actual", crede Marc Hack. Am face orice să evităm sentimentul de solitudine. De ce? Pentru că atunci când suntem singuri ne luptăm cu adevăratele noastre sentimente: frică, anxietate, fericire, furie, bucurie, resentimente, dezamăgire, anticipare, tristețe, entuziasm, disperare etc. Nici nu prea contează dacă sentimentele noastre sunt pozitive sau negative, pentru că oricum sunt copleșitoare și obositoare, așa că tindem să atenuăm situația. Cu toții suntem dependenți de ceva, iar acel ceva este evitarea sinelui. Dacă recunoaștem această dependență înseamnă că ne putem vindeca. Cei doi autori americani au identificat opt motive pentru care cei mai mulți dintre noi nu ne bucurăm de viață cum ar trebui.

1. Frica de a pierde - dacă vă temeţi că pierdeți ceva pentru că lucrurile se întâmplă în altă parte, ei bine, cu toții ne simțim așa uneori. “Vă asigur că puteți încerca totul, puteți călători în jurul lumii, puteți sta permanent conectați, puteți face nopți albe, dar niciodată nu veți putea face totul”, afirmă Marc Hack. Mereu va lipsi ceva. Bine ar fi să ne bucurăm pur și simplu că suntem în viață, oricât de nesemnificativ ni s-ar părea. De obicei gândim așa atunci când pierdem pe cineva drag, dar nu o mai facem după ce rănile se vindecă. E mult mai simplu să observăm că suntem aici, acum. Cartea lui Eckhart Tolle, The Power of Now, ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine puterea prezentului.

2. Evitarea durerii și înfrângerii - Până la urmă totul va fi OK, dacă învățăm câteva lucruri din orice bătălie pe care o pierdem. Nu trebuie să fugim de realitate. Durerea și înfrângerea pot conține lecții de dezvoltare pe termen lung. Încercați doar să nu repetați greșelile, așa cum spune un proverb japonez. Amintiți-vă că este o diferență între a ne confrunta cu înfrângerea și a fi învins.

3. Întoarcerea la ceva ce nu mai există - mulți dintre noi trăim în trecut, rememorăm diverse amintiri care ne guvernează prezentul și viitorul. Nu vă irosiți timpul trăind într-un alt timp și spațiu. E ca și cum ați bate la o ușă unde nu e niciodată nimeni să vă deschidă. Trebuie să acceptați că ceva s-a încheiat dacă vreți să începeți ceva nou. Așa că închideți câteva uși în spate. Nu din orgoliu, din incapacitate sau egoism, ci pur și simplu pentru că acele lucruri nu vă vor duce nicăieri.

4. Revenirea la o înfrângere suferită cândva. Dacă vom continua să ne repetăm acea poveste în cap, vom începe să o îmbrățișăm. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: povestea asta ne face mai puternici, ne ajută? E păcat să ne preocupe greșelile și să revenim mereu la ele, pentru că asta ne afectează potențialul prezent. Amintiți-vă că toate sunt dificile înainte să devină ușoare. Important este ce veți face de acum încolo.

5. Încercarea de integrare într-un loc care nu vi se potrivește. E dificil să fim noi înșine, exact cum suntem în acest moment. Nu ne putem găsi sinele atâta timp cât încercăm mereu să fim altcineva. Ne place să spunem că suntem originali, că avem personalitate puternică și că suntem permanent noi înșine, dar nu e mereu așa.

6. Impunerea unei imagini pe care ne-o dorim. E o problemă când imaginea pe care o avem noi în cap despre ceva anume este foarte diferită de realitate. Uneori putem avea și surprize placute, dar alteori nu. Deși fiecare lucru bun are și un sfârșit, nu uitați că întotdeauna urmează altul. Viața merge mai departe, cu toate că nu mereu așa cum ne-am imaginat noi, ci așa cum este. Gândiți-vă că nu întotdeauna ne putem alege muzica, dar mereu putem alege felul în care dansăm.

7. Reproșul că nu suntem perfecți. Poate că ar trebui să nu mai fim așa duri cu noi înșine. Faceți ce trebuie și nu vă mai gândiți la restul. “Spuneți-vă, mă străduiesc să fiu cât mai bun cu ceea ce am în acest moment. Și asta e tot ceea ce trebuie să aștept de la ceilalți, inclusiv de la mine însumi.”

8. Veșnica așteptare - Încetați să mai lăsați totul pe mâine. Niciodată nu vom primi înapoi ziua de astăzi. Nu contează cum am procedat în trecut. Nu contează că ne simțim mici și insignifianți. Simplul fapt că suntem aici ar trebui să fie suficient. Viața e prea scurtă pentru scuze. Renunțați la procrastinare și faceți un prim pas. Dacă nu știți exact în care direcție, ascultați-vă inima.
 
http://www.cariereonline.ro/articol/opt-moduri-care-ne-irosim-viata

10 alegeri pentru care iti vei multumi mai tarziu

1. Alege sa fii TU
Mastile pe care le purtam au tendinta sa ne stoarca de puteri. Lipsa autenticitatii te extenueaza. Oricat de diferit ai fi de ceilalti, alege sa fii TU. Alege sa fii TU chiar daca nimeni altcineva nu este de acord cu tine.

2. Apreciaza ceea ce ai
Uneori, cand esti recunoscator pentru ceea ce ai, ajungi sa fii mai fericit decat ti-ai imaginat vreodata. Cand te trezesti dimineata, gandeste-te cat esti de noroc ca esti in viata si ca esti sanatos. Atunci cand vei vedea viata ca pe o binecuvantare, vei incepe sa simti ca este cu adevarat asa. Fiecare moment trait merita a fi apreciat.

3. Increde-te in tine si in visele tale
Cea mai dificila etapa a vietii nu are loc atunci cand te simti neinteles de ceilalti, ci atunci cand nu te intelegi pe tine insuti. Increde-te in tine. Increde-te in instinct. Recunoaste-ti punctele forte. Indrazneste sa visezi. Fa lucrurile de care te temi. Crede ca totul este posibil.

4. Fii pozitiv
Nu poti trai o viata fericita daca ai o gandire negativista. Viata este prea scurta pentru a fi orice altceva decat pozitiv.

5. Actioneaza
Oamenii cei mai fericiti sunt cei care iubesc ceea ce fac. Acestia sunt plini de pasiune, pofta de viata si sunt extrem de productivi. Succesul in viata se bazeaza pe actiune.

6. Renunta la trecut
Daca vrei sa schimbi lumea care te inconjoara, trebuie sa iti schimbi lumea interioara. Nu regreta trectului, acesta nu mai poate fi reparat. Nu te ingrijora cu privire la viitor, acesta nu a sosit inca. Pur si simplu traieste in prezent, concentreaza-te asupra lucrurilor pe care le poti controla si fa pasi mici, dar siguri spre succes.

7. Ignora oamenii negativisti
Multi oameni vor incerca sa te calce in picioare, insa asta nu inseamna ca tu trebuie sa accepti. Exista 7 miliarde de oameni pe Pamant. Nu-ti irosi timpul cu unul care nu te face fericit. Fiecare este suficient de bun, inteligent si puternic. Si undeva, cineva cauta exact ce ai tu de oferit.

8. Tine legatura cu prietenii si familia
Fiecare avem un „acasa”. Avem o persoana iubita, o persoana care ne iubeste la randul sau, persoane care fac parte din familie. Atat prietenii apropiati, cat si familia, sunt o binecuvantare. Nu iti uita niciodata prietenii adevarati, oamenii care ti-au fost alaturi la greu.

9. Imprastie dragoste si bunatate
Tu alegi cum vrei sa iti traiesti viata, cum esti afectat de situatiile placute sau mai putin placute, si cum ii influentezi tu pe ceilalti. Fericirea ta este determinata de alegerile pe care le faci in fiecare zi. Alege sa imparti dragoste si bunatate zilnic. Imagineaza-ti cata fericire ai crea daca ai face acest lucru in fiecare zi.

10. Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume
Nu le spune altora cum sa-si traiasca viata, traieste-ti viata si arata-le cum se face. Oamenii te vor aprecia si respecta daca faci ceea ce spui. (Sursa)

Începe cu ce nu-ţi place

E destul de complicat să faci recenzie la o carte de dezvoltare personală. Asta pentru că pe lângă a vă spune cum mi s-a părut, ce mi-a plăcut şi ce nu, ar trebui să vă povestesc şi despre ce puteţi găsi între paginile ei. Uşor de spus, greu de făcut, pentru că în general genul ăsta de cărţi (cele bune, de fapt) sunt pline de sfaturi preţioase. Cum alegi deci pe care să le menţionezi? Încă n-am găsit o strategie, aşa că deocamdată m-am bazat pe instinct.

Începe cu ce nu-ţi place este, la modul general, o carte de management personal, aşa cum o numeşte autorul, însă mai degrabă de time-management, aşa cum mi s-a părut mie. Da, adică exact despre unul din lucrurile esenţiale, după părerea mea, atunci când cauţi să devii un om de succes, orice ar însemna asta pentru fiecare dintre noi. Şi mai la obiect, este despre aşa-numita procrastinare sau, pentru că suntem români, despre tărăgănare sau tergiversare.

Primul lucru pe care oamenii ar trebui să îl accepte atunci când vine vorba despre organizarea timpului este faptul că niciodată nu va exista timpul fizic necesar pentru a face tot ceea ce îşi doresc. Poţi să devii un model de eficienţă, poţi să devii un expert în time-management- întotdeauna va exista ceva rămas pe dinafară. Fie că este vorba de responsabilităţi de serviciu, familiale, despre întâlniri cu prietenii sau pur şi simplu despre lucruri pentru tine, ziua va avea întotdeauna 24 de ore- asta dacă nu cumva a descoperit vreun geniu o modalitate de a dilata timpul fără să încurce legile universului.

Aşa că iată ce aş propune: luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi absolut toate lucrurile pe care vreţi să le faceţi. De la cele mai mărunte până la cele mai importante, de la obligaţii până la datorii şi dorinţe, tot ce vă face să exclamaţi plini de frustrare: "Daca aş avea timp probabil că aş putea face şi asta." Şi atunci când capodopera va fi gata faceţi următorul lucru dureros: începeţi să tăiaţi. Dacă vreunul din lucrurile alea se încadrează la "nu e chiar atât de important", "e, pot trăi şi fără asta până la urmă", "n-aş renunţa la serialul preferat pentru a face asta" şi variaţii pe aceleaşi teme, atunci înseamnă că trebuie să dispară de pe listă.

Acum vă pot povesti despre metafora broaştei, aşa cum o utilizează Brian Tracy. El face referire la o vorbă încetăţenită pe la el pe acolo, cum că dacă mănânci dimineaţă o broască mare, verde, urât mirositoare şi vie pe deasupra, măcar te poţi bucura pentru că sigur nu o să ai parte de ceva mai rău tot restul zilei.

Prin analogie, fiecare are o broască- sarcina aceea atât de grea/ plictisitoare/ de lungă durată de care amânăm mereu să ne apucăm. Dacă însă vă aşteptaţi de la Tracy la o metodă prin care să faceţi acea sarcină să dispară sau prin care să vă treacă tendinţa de a tărăgăna, cel puţin în cartea de faţă nu o veţi găsi. Ce se va întâmpla este că autorul vă va convinge de avantajele pe care le aduce finalizarea sarcinii respective şi vă va învăţa cum să faceţi pentru a nu mai părea atât de "înspăimântătoare".

Pentru ca, asa cum spuneam la inceput, nu pot face aici un rezumat al cartii, o sa va spun ca lucrul cel mai important este claritatea cu care iti stabilesti lucrurile pe care le ai de facut- nu te vei apuca niciodata de nimic daca nu stii exact de ce trebuie sa te apuci. Drept pentru care este imperativ sa iti iei o foaie de hartie, un pix (neaparat trebuie sa scrii!) si sa incepi sa scrii ce inseamna de fapt sarcinile tale.

Iar asta în virtutea unei vorbe de duh pe care am (re?)auzit-o de la o domnişoară drăguţă la una din întâlnirile bookblog, reluată într-o altă formă şi în cartea despre care vă povestesc: "Cum se mănâncă un elefant? Bucată cu bucată." Prin urmare, dacă scrii pe larg ce anume este nevoie să faci pentru a putea mânca broasca cea nesuferită, ea se va transforma în nişte broscuţe mai mici, mult mai uşor de înghiţit.

Ce trebuie făcut cu broscuţele astea care însumate dau o broască mai mare? Trebuie mâncate primele. De aici porneşte de fapt Brian Tracy, şi la asta se referă şi titlul. Atunci când ai ceva mai neplăcut de făcut împarte-l pe bucăţele şi pune-l în capul listei de priorităţi. Începe cu acel lucru care nu îţi place- în primul rând pentru că ţi se va lua o mare povară de pe umeri.

Unii ar putea spune că dimpotrivă, dacă faci lucrul cel mai greu la început rămâi fără energie pentru restul lucrurilor. Adevărul însă, aşa cum subliniază Tracy, este că faptul că ai terminat o sarcină atât de dificilă şi de importantă te va umple de entuziasm, de energie, şi în general va determina eliberarea în corpul tău a tot felul de substanţe benefice atât pentru restul "orarului" cât şi pentru încrederea în sine.

Găsiţi în Incepe cu ce nu-ţi place 21 de reguli folositoare pentru gestionarea sarcinilor pe care le aveţi. Pas cu pas, exact ce aveţi nevoie să faceţi. Ar fi deci păcat să rataţi cartea asta. Este atât de scurtă şi conţine exact principiile de bază din time management, încât este perfectă pentru cine s-a hotărât că vrea să înceapă să citească dezvoltare personală. (Sursa)

Og Madino - „O viaţă mai bună – 17 reguli după care să-ţi ghidezi viaţa”

Regula nr.1: Socoteşte-ţi binecuvântările. După ce-ţi dai seama cât de valoros eşti şi cât de multe ai realizat, zâmbetul se întoarce, soarele apare pe cer, muzica răsună, iar în cele din urmă vei putea ajunge la viaţa pe care Dumnezeu ţi-a hărăzit-o… cu har, putere, curaj şi încredere.

Regula nr. 2: Astăzi, şi în fiecare zi, fă mai mult decât eşti plătit. Victoria va fi pejumătate câştigată atunci când vei învăţa secretul de a depune, în tot ce faci, mai mult efort decât se aşteaptă de la tine. Fii atât de valoros în munca ta, încât, în cele din urmă, să devii de neînlocuit. Exercită-ţi privilegiul de a mai merge încă un kilometru şi bucură-te de toate recompensele pe care le primeşti. Le meriţi!

Regula nr. 3: Ori de câte ori faci o greşeală, sau eşti doborât de viaţă, nu privi înapoi multă vreme. Greşelile sunt o modalitate a vieţii de a te învăţa. Capacitatea de a greşi este inseparabilă de aceea de a-ţi atinge scopurile. Nimeni nu le atinge pe toate, iar eşecurile, atunci când apar, reprezintă o parte a evoluţiei tale. Descotoroseşte-te de greşeli. Cum îţi vei cunoaşte limitele fără un eşec ocazional? Nu renunţa niciodată. Va veni şi rândul tău.

Regula nr. 4: Răsplăteşte-ţi orele îndelungate de efort şi muncă înconjurându-te cu familie. Cultivă dragostea cu atenţie, aducându-ţi aminte că nevoia cea mai mare a copiilor tăi nu e reprezentată de critici, ci de modele, iar progresul tău se va accelera dacă te străduieşti continuu să le arăţi latura ta cea mai bună. Chiar dacă ai dat greş în ochii lumii întregi, dacă ai o familie iubitoare, ai obţinut succesul.

Regula nr. 5: Clădeşte ziua aceasta pe temelia unor gânduri plăcute. Nu te îngrijora de faptul că imperfecţiunile ar putea să-ţi împiedice progresul. Adu-ţi aminte, ori de câte ori este necesar, că eşti o creatură a lui Dumnezeu şi că ai puterea de a împlini orice vis cultivând gânduri înalte. Poţi zbura atunci când hotărăşti că poţi s-o faci. Nu te considera niciodată înfrânt. Viziunea inimii să fie proiectul vieţii tale. Zâmbeşte!

Regula nr. 6: Faptele tale să vorbească întotdeauna în locul tău, dar fii pregătit pentru capcanele falsei mândrii şi-ale vanităţii, care pot să-ţi stopeze progresul. Data viitoare când esti tentat să te împăunezi, introdu pumnul într-o găleată plină cu apă, iar când îl scoţi, golul care rămâne îţi va da o măsură corectă cu privire la importanţa ta.

Regula nr. 7: Fiecare zi este un dar special de la Dumnezeu şi, chiar dacă viaţa nu e întotdeauna dreaptă, nu trebuie să îngădui niciodată ca durerile, obstacolele şi handicapurile de o clipă să-ţi otrăvească atitudinea şi planurile pentru viitor. Nu poţi învinge, dacă porţi mantia urâtă a autocompătimirii, iar ceasul amar al lamentărilor va alunga orice ocazie de a avea succes. Nu te mai plange niciodată. Există o cale mai bună.

Regula nr. 8: Nu-ţi mai pierde zilele şi nopţile cu atâtea lucruri lipsite de valoare pentru că n-o să ai timp să accepţi o provocare reală atunci când apare. Regula aceasta se aplică atunci când te joci şi când lucrezi. O zi în care nu ai făcut decât să supravieţuişti nu este un motiv de sărbătoare. Nu eşti aici pentru a-ţi irosi orele preţioase, când ai capacitatea de a realiza atât de multe, făcând doar o mică schimbare în rutina ta. Renunţă la acest program aglomerat. Încetează să te ascunzi de succes. Lasă timp, lasă spaţiu pentru a progresa. Acum. Acum! Nu mâine.

Regula nr. 9: Trăieşte astăzi ca şi când asta ar fi ultima ta zi. Adu-ţi aminte că termenul „mâine” îl găseşti numai în calendarul proştilor. Uită înfrângerile de ieri şi ignoră problemele de mâine. Asta e tot. Ziua de apoi. Este tot ce ai. Fă din ea ziua cea mai bună din an. Cele mai amare cuvinte pe care ai putea să le rosteşti sunt: „Oh! Dacă aş putea să iau viaţa de la început…”. Preia ştafeta acum! Aleargă! Asta e ziua pe care o ai la dispoziţie!

Regula nr. 10: Începând de azi, tratează foecare persoană pe care o întâlneşti, prieten sau duşman, iubit sau străin, caşi când ar urma să muriţi până la miezul nopţii. Arată-i fiecărei persoane, indiferent cât de neînsemnat ar fi contactul cu ea, toată grija, bunătatea, înţelegerea şi dragostea de care eşti în stare, şi fă lucrul acesta fără să te gândeşti la răsplată. Viaţa ta se va schimba total.

Regula nr. 11: Râzi de tine şi de viaţă. Nu în batjocură sau văitându-te şi plângându-ţi de milă, ci ca un remediu, un medicament miraculos care îţi va uşura durerea, îţi va vindeca depresia şi te va ajuta să pui în perspectivă acea aparentă înfrângere momentană. Alungă tensiunea, îngrijorarea, râzând de situaţia ta penibilă şi în felul acesta îţi vei elibera mintea şi vei gândi clar, găsind soluţia. Nu te lua prea în serios niciodată.

Regula nr. 12: Nu neglija niciodată amănuntele. Nu te zgârci niciodată cu privire la un efort în plus, la câteva minute suplimentare, la un cuvânt delicat de laudă sau de mulţumire, la străduinţa de a face lucrurile cât mai bine cu putinţă. Nu cntează ce cred alţii, ci doar ce crezi tu despre tine. Nu vei putea să obţii performanţa, dacă faci lucrurile de mântuială şi eviţi asumarea responsabilităţilor. Esti special. Acţionează în consecinţă. Nu neglija niciodată amănuntele!

Regula nr. 13: Întâmpină fiecare dimineaţă cu un zâmbet. Priveşte ziua cea nouă ca pe un alt dar de la Creatorul tâu, ca pe încă o ocazie de a termina ceea ce nu ai fost în stare să faci ieri. Porneşte la drum. Stabileşte la prima oră tema succesului şi acţiunea pozitivă al căror ecou se va repeta cu siguranţă de-a lungul întregii zile. Ziua de azi nu se va întoarce niciodată. N-o irosi printr-un start fals sau fără niciunul. Nu te-ai născut ca să dai greş.

Regula nr. 14: Îţi vei împlini visul măreţ, aşa că stabileşte-ţi obiective pentru fiecare zi – nu proiecte lungi şi dificile, ci sarcini mărunte, care te vor purta, pas cu pas, spre curcubeu. Scrie-le dacă trebuie, dar limitează-ţi lista, astfel încât să nu fii nevoit să amâni pe mâine treburile nefăcute astăzi. Nu uita că nu poţi construi o piramidă în 24 ore. Fii răbdător. Nu îngădui ca programul tău zilnic să ajungă atât de dezorganizat, încât să-ţi neglijezi obiectivele importante – fă totul cât poţi mai bine, bucură-te de ziua aceasta şi odihneşte-te mulţumit de ce ai realizat.

Regula nr. 15: Nu-i îngădui nimănui să-ţi strice buna dispoziţie şi să arunce un giulgiu de tristeţe asupra întregii zile. Nu uita că pentru a contabiliza greşelile nu este nevoie de talent, de renunţare la sine, de inteligenţă sau de caracter. Exteriorul nu are nici o putere asupra ta dacă nu-i dai voie. Timpul tău este prea preţios pentru a fi sacrificat luptând contra forţelor josnice ale urii, geloziei şi invidiei. Păzeşte-ţi cu atenţie viaţa fragilă. Numai Dumnezeu poate să modeleze o flaore, dar orice copil nesăbuit e în stare să o rupă în bucăţi.

Regula nr. 16: Caută o fărâmă de bine în orice eşec. Dacă stăpâneşti acest principiu vei avea un scut preţios care te va păzi prin toate văile întunecate pe care va trebui să le traversezi. Stelele pot fi văzute de pe fundul unei fântâni adânci, deşi nu le poţi observa din vârful muntelui. Tot aşa şi tu vei învăţa din situaţiile dificile în care te aflii lucruri pe care nu le-ai fi descoperit dacă nu ai fi avut parte de un necaz. Întotdeauna există o fărâmă de bine. Găseşte-o şi prosperă.

Regula nr. 17: Adevărata fericire o găseşti în interiorul tău. Nu irosi timpul şi efortul pentru a căuta pacea, mulţumirea şi bucuria în lumea din afară. Nu uita că în avea şi a obţine nu se află nici o fericire, ci numai în a dărui. Ieşi în întâmpinarea oamenilor. Împărtăşeşte. Zâmbeşte. Îmbrăţişează. Fericirea este un parfum pe care nu-l poţi turna pe altii fără să cadă şi peste tine câţiva stropi.