Beatriz Pineda Revilla an urban designer, took this photo last autumn in Amsterdam when people in the neighbourhood started to prepare trees for the cold winter. Thank you for sharing this wonderful example of human creative spirit. We’re always on the look for new inspiring examples of human behavior. Read more here. (Sursa)
Arhitectul Jan Gehl a transformat medii urbane din întreaga lume, bazându-se pe cercetarea directă a modului în care oamenii folosesc spaţiile şi discutând cu ei despre ce şi-ar dori. Fie că a fost vorba de Copenhaga, oraşul în care locuieşte şi astăzi, de New York sau de Guangzhou, motto-ul său a rămas tot timpul acelaşi: „doar arhitectura care ia în calcul scara umană şi interacţiunile care se produc la nivelul ei este o arhitectură de succes”. La invitaţia igloo media, Jan Gehl a susţinut pe 8 iunie 2011, la sala ARCUB, o conferinţă prilejuită de lansarea traducerii în limba română a cunoscutei cărţi „Life between buildings. Using public space”. În continuare, ne va povesti despre cum pot fi astăzi redate oraşele oamenilor, despre potenţialul bicicletelor şi despre proiectele recente ale biroului Gehl Architects.
Interviu realizat pentru numărul 114 al revistei igloo de Viorica Buică
După 40 de ani de activitate şi numeroase proiecte în ţări diferite, aţi putea realiza o scurtă descriere a dezvoltării contemporane a oraşelor? Simţiţi că aţi contribuit la imaginea lor actuală?
Jan Gehl: Oraşele contemporane sunt definite, în primul rând, de proliferarea lipsită de sens a clădirilor înalte, care nu îmbogăţesc cu nimic contextul şi nu oferă experienţe urbane. Densitatea clădirilor ar trebui să fie una „de bun simţ”, iar înălţimea lor – în jur de 5 etaje, cum este cazul zonelor rezidenţiale foarte plăcute din Barcelona şi Paris. Am avut privilegiul de a cerceta şi studia acest subiect extrem de complex începând de acum mai mult de 40 de ani şi concluziile la care am ajuns sunt prezentate în cea mai recentă carte a mea – „Cities for People”.
Cum a apărut şi s-a dezvoltat interesul dvs. pentru „viaţa între clădiri”? Care sunt satisfacţiile pe care vi le-a adus activitatea de cercetare şi proiectare urbană de-a lungul anilor?
J.G.: Soţia mea, care este psiholog, m-a întrebat odată, pe când eram la începutul carierei: de ce nu le pasă arhitecţilor de oameni? Încercând să găsesc un răspuns, am devenit interesat de cercetarea modului în care suntem afectaţi de mediul fizic, mai bine zis, de felul în care acesta ne modelează vieţile şi de principiile-cheie care ar sta la baza creării unor medii în care cel mai important element să fie omul. Este, într-adevăr, şi părerea mea că prea puţini arhitecţi sunt interesaţi şi de oameni, marea majoritatea preferând să ridice „monumente” impunătoare. Cea mai mare bucurie a mea a fost aceea de a fi martor la schimbarea vieţilor celor ce locuiesc în oraşele în care am lucrat.
Copenhaga este în prezent unul dintre cele mai apreciate oraşe în termeni de calitate a vieţii; prezenţa pe scară largă a bicicletelor este surprinzătoare, tonusul locuitorilor este reconfortant. Care au fost etapele transformării sale?
J.G.: Transformarea oraşului Copenhaga a fost un proces extrem de lent, desfăşurat în mai multe etape, timp de 40 de ani. Mai întâi, actuala stradă pietonală Strøget le-a fost redată oamenilor, iar, în 1962, au urmat şi celelalte spaţii publice din centrul oraşului, deoarece, între timp, locuitorii au recunoscut calitatea şi potenţialul unui centru urban amenajat la scară umană. În acelaşi timp, au fost desfiinţate parcările de suprafaţă din toate cele 19 spaţii publice din centru, pentru ca locuitorii să aibă mai multe opţiuni şi oportunităţi de a se bucura de timpul petrecut în oraş. Profitul centrelor de închiriat biciclete a crescut cu 38% în Copenhaga, iar obiectivul – destul de ambiţios – pentru 2015 este ca 50% dintre locuitorii oraşului să meargă cu bicicleta la muncă în fiecare zi. Am urmărit şi înregistrat aceste schimbări de paradigmă urbană în cercetarea mea, de-a lungul anilor, şi am descoperit că ele au constituit o importantă sursă de inspiraţie pentru alte oraşe din întreaga lume.
După înfiinţarea biroului Gehl Architects, aţi lucrat în oraşe din întreaga lume – Londra, Mexico City, New York, Christchurch, Guangzhou, Muscat etc. Pot fi aceleaşi principii de proiectare aplicate în contexte atât de diferite? Câtă atenţie acordaţi specificului local în elaborarea unui proiect?
J.G.: Fiecare proiect trebuie să ţină cont de provocările şi oportunităţile existente pe plan local, dar toate au în comun două considerente: în cadrul
procesului de planificare urbană, locuitorii trebuie să fie puşi pe primul loc şi toate soluţiile oferite să fie sustenabile. Deşi fiecare cultură are particularităţile sale, marea parte a aspectelor legate de planificarea urbană ţin seama de corpul uman şi de dezvoltarea biologică a lui Homo Sapiens. Aceste aspecte au un caracter global.
Care ar fi ingredientele unei transformări veritabile pentru un oraş contemporan, într-o direcţie sustenabilă, fără ca acesta să-şi piardă din autenticitate?
J.G.: Unul dintre elementele-cheie ce trebuie luate în considerare este echilibrul dintre numărul de maşini, reţeaua de transport în comun şi numărul pietonilor şi bicicletelor. În prea multe oraşe, balanţa înclină în favoarea maşinilor şi, în consecinţă, acolo iau naştere spaţii urâte şi nesigure, unde oamenilor nu le place să îşi petreacă timpul. Există două soluţii posibile pentru această problemă: prima este reducerea consumului de energie prin suplimentarea şi folosirea mai frecventă a mijloacelor de transport în comun, iar a doua, folosirea energiei din surse regenerabile. Ar trebui să urmăm exemplul oferit de oraşe inovatoare precum Sydney sau Copenhaga, unde se lucrează constant pentru a reduce nivelul de poluare a aerului prin tehnologie verde. De exemplu, 20% din energia electrică ce alimentează Copenhaga este produsă în cadrul centralelor eoliene, iar cauza sustenabilităţii este sprijinită prin încurajarea mersului pe jos sau pe bicicletă.
New Yorkul este un oraş iconic, copleşitor, de tipul „love and/or hate”; schimbările majore, vizibile, în astfel de oraşe devin evenimente, care pot genera direcţii de dezvoltare/trenduri. Care este istoria proiectului World Class Streets?
J.G.: În 2007, biroul Gehl Architects a fost invitat de către primarul New York-ului, Michael Bloomberg, şi de comisarul pentru transport public, Jeanette Sadik Kahn, să realizeze un studiu numit Public Space Public Life. În urma analizei datelor, am întocmit un raport în care am examinat provocările şi oportunităţile existente în oraş şi am identificat punctual o serie de strategii de dezvoltare pentru străzile din New York. De atunci, autorităţile locale au interzis traficul auto pe porţiuni importante din bulevardul Broadway, creând noi spaţii publice, cu o suprafaţă însumată de peste 40 000 mp, în puncte-cheie precum Times Square şi Herald Square. De asemenea, au fost amenajate noi piste pentru biciclişti, cu o lungime totală de peste 340 km. Rezultatul direct al acestor două măsuri a fost că traficul bicicletelor a crescut cu peste 150%.
Afirmaţi adeseori că oamenii atrag alţi oamenii şi este clar că prezenţa pietonalelor animă viaţa urbană. Se poate ajunge însă şi la supra-aglomerare, la efectul invers? Străzile prea aglomerate sunt simptomul unei alte disfuncţii a oraşului?
J.G.: Faptul că mulţi oameni îşi petrec timpul într-un anumit spaţiu nu este neapărat o dovadă a calităţii spaţiului respectiv; în ţările în curs de dezvoltare, numeroşi oameni stau în stradă pentru că sunt obligaţi şi nu au alte opţiuni. Spaţiile publice din oraşele europene au, în general, o „limită” de ocupare, o capacitate maximă care garantează confortul vieţii urbane. Câteodată, de exemplu în cadrul evenimentelor excepţionale, această limită este depăşită, însă străzile şi spaţiile publice de calitate beneficiază de spaţiul şi designul necesar pentru a răspunde nevoilor unei vieţi active. Cazul pietonalelor supra-aglomerate este un semn clar că acel oraş are nevoie de mai multe spaţii publice.
Şi în domeniul proiectării urbane, pluri-disciplinaritatea, deschiderea au devenit termeni-cheie. Care sunt provocările cu care trebuie să se confrunte astăzi urbaniştii pentru a-şi pune în practică convingerile şi ideile?
J.G.: Eu consider că rolul urbanistului este cel de mediator între profesionişti din mai multe domenii. În cadrul unui proiect de amenajare urbană sunt implicaţi planificatori de trafic, arhitecţi, peisagişti şi specialişti în energie, dar, de multe ori, aceştia lucrează fiecare în „cutia” lui şi nu există o reţea care să-i pună în legătură. Prin urmare, urbanistului îi revine şi sarcina relaţionării, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să fie un bun comunicator şi să aibă o abordare holistică asupra mediului construit. Eu mă văd ca un „arhitect al oamenilor” sau un „urbanist al oamenilor”, elementul uman fiind cel mai important în cadrul unui oraş, deşi, timp de mulţi ani, a fost aproape complet ignorat în cadrul procesului urbanistic. Acum este timpul ca această stare de fapt să se schimbe.
Cum alegeţi oamenii cu care lucraţi? Prezentaţi-ne, vă rugăm, echipa dvs.
J.G.: Am înfiinţat Gehl Architects acum 11 ani, împreună cu o fostă studentă a mea, Helle Søholt. În prezent, avem o echipă interdisciplinară formată din 35 de arhitecţi, urbanişti, antropologi şi alţi specialişti, proveniţi din aproximativ 10 ţări diferite. Mulţi dintre oamenii care lucrează alături de mine sunt foşti studenţi din vremea când predam la Facultatea de Arhitectură din Copenhaga. Acest aspect reprezintă un beneficiu, pentru că sunt oameni la a căror formare am contribuit şi pe care îi cunosc bine. De asemenea, colaborăm cu senior advisors din ţările în care lucrăm, care ne ajută să obţinem cunoştinţe importante referitoare la cultura locală şi noi contacte.
La final, v-am ruga să ne dezvăluiţi proiectele la care lucraţi în acest moment. Vă doriţi pentru următorii ani să puteţi lucra într-un anumit oraş, într-o anumită zonă?
J.G.: În prezent, lucrăm la un proiect în Sydney, pentru dezvoltarea unei zone portuare, şi în Olanda, la o cercetare pentru identificarea calităţilor şi cerinţelor pieţei imobiliare aflate în dezvoltare. De asemenea, suntem implicaţi în reconstruirea oraşului Christchurch din Noua Zeelandă după tragicul cutremur care l-a distrus, în mare parte, în februarie 2011. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai solicitante, dar şi dintre cele mai satisfăcătoare proiecte la care am lucrat. Scopul primăriei din Christchurch este de a reconstrui oraşul şi de a-l transforma într-unul perfect adaptat secolului 21. Cred că cele mai importante şi ambiţioase proiecte din deceniul viitor vor fi cele din ţări în curs de dezvoltare, precum India şi China, unde biroul Gehl Architects a fost prezent, în ultimii ani, ocupându-se de amenajarea de cartiere orientate spre reţele de transport public.
Foto: © GEHL ARCHITECTS (Sursa)
Atunci când a primit proiectul unui restaurant la parterul unui imobil de pe strada Franceză, în centrul istoric al Bucureştiului, arhitectul s-a văzut în faţa unei dileme mai vechi pe care o numeşte „gâlceava designului cu confortul”. Cum s-ar traduce aceasta: în timp ce spaţiile minimalist-contemporane, cu obiecte de design de top, îşi trăiesc adesea clipa de glorie atunci când sunt fotografiate pentru a fi publicate, cele mai longevive şi atractive pentru public localuri se dovedesc cele simple, care transmit o anumită căldură şi atmosferă, fără a se califica neapărat pentru site-urile şi revistele de design. Hotărâţi să dea viaţă micului restaurant, proprietarii (numiţi co-autori pentru aportul lor creativ) şi arhitectul au decis să găsească un echilibru între design şi atmosferă şi au reuşit acest lucru urmărind în detaliu conceptul stabilit: bistro franţuzesc clasic cu o nuanţă contemporană.
Primul pas a fost curăţarea spaţiului existent, aflat de altfel într-o clădire destul de degradată. Au fost înlăturate elementele neadecvate (tâmplăria din PVC alb, faianţa imitaţie de marmură şi linoleumul), dar s-au păstrat, ba chiar au fost făcute vizibile, bolţile de cărămidă, un stâlp din „piatră de Paris” şi stâlpii metalici cu nituri, amplasaţi spre stradă şi descoperiţi după ce a fost înlăturată o structură improvizată din gipscarton. Tâmplăria faţadei – cartea de vizită a restaurantului – a fost complet refăcută din lemn după modelul celor pariziene, însă într-o culoare ce aminteşte mai degrabă de sudul Franţei. De asemenea, la interior, pentru pardoseală au fost folosite plăci de ciment cu motive florale, un material tipic pentru Parisul anilor 1900.
Amenajarea mizează pe elementele clasice de bistro precum mesele cu picior de fontă, bancheta, dalele cu motive florale, rafturile cu vinuri, dar le completează creativ cu accente contemporane precum aplicele create de Tom Dixon, scaunele Navy sau lustra Taraxacum de la Flos. O mare parte din mobilier – biblioteca ce ascunde grupurile sanitare, barul de la intrare şi rafturile speciale pentru vinuri – au fost proiectate special pentru spaţiu şi executate pe comandă. Iar experienţa (deja apreciată) a arhitectului în a recupera obiecte din case vechi sau spaţii culturale/industriale părăsite şi-a spus din nou cuvântul: fereastra cu cercevele metalice dinspre bucătărie provine de la o fabrică din anii ’20 şi a fost adaptată, cu nimime modificări, la arcada din interiorul restaurantului.
Toate aceste elemente şi detalii prind viaţă printr-o utilizare inteligentă şi creativă a luminii. În primul rând, ar fi vorba de spoturi cu halogen pe care arhitectul le apreciază pentru calitatea luminii, dar cărora li se adaugă multe alte surse cu un rol mai degrabă decorativ. Spre exemplu, în camera principală există aproximativ 40 de surse de iluminat dintre care o lustră cu 60 de becuri, 22 de spoturi, 4 aplice cu câte două braţe, 3 aplice simple de porţelan, 8 lămpi care atârnă deasupra meselor şi ancadramentul luminat al oglinzii. Pot părea prea multe, dar ele funcţionează de fapt la 20% din capacitate, ceea ce produce o lumină foarte plăcută, caldă, direcţionată pe puncte şi zone de interes. Unele luminează mâncarea şi vesela, altele diverse texturi care altfel s-ar fi pierdut în umbră, iar altele sunt strict decorative şi dau lumină de umplere. În această dimensiune a spaţiului, se pot cel mai bine observa calităţile de scenograf ale arhitectului.
Fără lamentări paseiste şi fără a imita simplist un model consacrat, cu o corectă şi creativă înţelegere a necesităţii îmbinării dintre nou şi vechi, dar şi a aceleia de a crea o imagine, o marcă, arhitectul Corvin Cristian semnează un nou reper pentru zona centrului istoric, care, de altfel, poate fi revitalizat în mod real doar prin astfel de iniţiative.
La intersecţia străzilor Şepcari şi Covaci, în imediata vecinătate a Curţii Vechi, stă o clădire, despre care tradiţia urbană spune că ar fi cea mai bătrână cafenea a Micului Paris. Deşi funcţiunea originară poate fi contestată, împreună cu vechimea declarată a imobilului, cert e că, în sfârşit, centrul istoric a primit o reabilitare de înaltă calitate, în care noul şi vechiul se susţin reciproc.
Unii susţin că ar fi fost construită către sfârşitul secolului al XVIII-lea, alţii că ar fi fost zidită la mijlocul celui următor, dar majoritatea au căzut de acord că, indiferent de momentul edificării, clădirea cu numărul 16 de pe strada Covaci a fost de la bun început cafenea şi, de ce nu, chiar prima cafenea a Bucureştilor. Studiul istoric care a precedat lucrările de reabilitare de care a beneficiat în ultimii ani monumentul desfiinţează, din nefericire pentru amatorii de mituri urbane, această teorie de mult întipărită în conştiinţa locului. Semnat de prof. univ. dr. arh. Anca Brătuleanu şi bazat pe numeroase documente dintre cele mai diverse, studiul arată că monumentul a fost zidit în trei etape distincte şi „a fost gândit de la bun început ca o investiţie imobiliară”, cele trei etape corespunzând a trei prăvălii diferite, construite separat şi funcţionând separat până în anii ’60, când o intervenţie de restaurare a produs unificarea spaţiilor de la subsol şi a celor de la parter, precum şi înzestrarea cu o nouă funcţiunea, cea de cafenea.
Arhitectura de inspiraţie neogotică a faţadei se datorează probabil unei intervenţii a arhitectului Schlater, care a reparat biserica învecinată a Curţii Vechi după incendiul din 1847 sau, la fel de probabil, unor meşteri care ar fi preluat în anii 1847-1855 tipul de cornişă al bisericii şi l-ar fi transpus în clădirile alăturate. Pentru aceasta pledează fotografiile realizate de Angerer în 1856, care arată că mai multe clădiri au faţadele tratate asemănător. Printre componentele artistice ale faţadei se remarcă consolele figurative sub formă de lei, medalioanele în relief cu portrete în stilul Renaşterii situate între arcadele ferestrelor, profilul în arcadă de deasupra ferestrelor şi uşilor şi, nu în ultimul rând, caseta decorativă amplasată deasupra ferestrei de la intersecţia celor două faţade.
Analiza stării de conservare a elementelor faţadei a scos la iveală numeroase degradări ce au necesitat minuţioase intervenţii de conservare şi restaurare, coordonate de restauratorul Iulian Olteanu. Decaparea văruielilor suprapuse, îndepărtarea selectivă a intervenţiilor necorespunzătoare efectuate cu mortare pe bază de ciment, consolidarea suprafeţelor friabile, refacerea tencuielilor în zonele afectate, refacerea profilelor prin tragerea cu şablonul la faţa locului, întregirea volumetrică a ornamentelor, refacerea soclului din piatră sunt doar câteva de pe o lungă listă de operaţiuni.
Una dintre cele mai vizibile intervenţii a fost însă îndepărtarea acelor obloane care dădeau o identitate aparte cafenelei vechi. Pentru cel care cunoaşte locul, noua imagine va părea cel puţin stranie, dacă nu chiar nepotrivită, dar autorii proiectului au avut o suită de motive pentru această decizie. Cum amenajarea interioară presupunea un spaţiu cald şi luminos, prezenţa obloanelor ar fi blocat pătrunderea luminii, iar deschiderea lor ar fi creat suprapuneri deranjante din pricina diferenţelor de dimensiuni de la un gol la altul. Constatându-se că obloanele au fost de fapt un adaos al intervenţiei anilor ’60, şi nu un element original, îndepărtarea lor nu a pus probleme în faţa Comisiei Monumentelor Istorice şi poate cel mai bucurător lucru este că proprietarul, deşi era liber să o facă, a ales să nu le ducă la fier vechi. Elementele de tâmplărie au fost înlocuite cu unele noi, ferestrele primind rame din lemn masiv, executate individual pentru a respecta golurile iniţiale.
Cafeneaua Veche urma să cuprindă un restaurant cu specific mediteraneean şi o zonă de bar la parter precum şi un club la subsol, motiv pentru care amenajarea interioară era menită să susţină vizual aceste funcţiuni. Astfel, partea de restaurant este un spaţiu dominat de lumină şi culori calde, cu piese de mobilier specifice stilului şi o serie de detalii pictate ce la prima vedere par a fi resturi de picturi originale. În ceea ce priveşte subsolul, autorii proiectului au optat pentru un contrast izbitor între vechi şi nou, bolta de cărămidă cu ale sale arce dublou, atent curăţată şi consolidată acolo unde era necesar, constituind fundalul unor piese de mobilier realizate din materiale de ultimă generaţie, dintre care barul executat din Hi-Macs reprezintă punctul central.
Text: Réka Ţugui
Foto: Şerban Bonciocat, Ciprian Stoian
Proiect: Vizual Art
Arhitectură şi design interior: Sebastian şi Wanda Bârlică
Restaurator: Iulian Olteanu
Colaborator arhitectură: Daniel Petrescu
Pictură: Adrian Lulciuc, Dumitru Holban, Mircea Nechita
Articol publicat în numărul 122 al revistei igloo habitat&arhitectură.
Nu merge inaintea mea, s-ar putea sa nu te urmez. Nu merge in spatele meu, s-ar putea sa nu te conduc bine. Mergi alaturi de mine si fii prietenul meu. Albert Camus
