Preotul, ocnasul si mantuirea

Ce deschide poarta spre mantuire, in viata unui om? Cum poate, un preot sau un credincios, sa isi apropie semenul de acel moment al iluminarii, al descoperirii, al reintregirii, al mantuirii? Ani la randul am crezut ca sfatul apasat, insistent chiar, invatatura repetata la “vreme si la nevreme” cum spuneau unii inaintasi, dojana atenta sa nu ii scape nici o alunecare a subiectului ei, regulile transformate in legi si gardurile, pana la cer, a dogmelor traditionale, acestea si altele asemenea lor pot sa aduca un om in curtile Imparatiei. Si poate ca aveam dreptate, poate ca si asta este o cale. Simpla putinatate a rezultatelor nu trebuie sa invalideze metoda, nu-i asa?  

Am descoperit apoi ca ea, mantuirea, se vede cel mai bine in viata mantuitului si nu in cuvintele sale. Ce rost are sa il crezi, in cele vesnice si importante, pe un om care nu nu vadeste incredere, prin felul de vietuire, in vorbele propovaduite?

 

Jean Valjean, un tanar sarac si flamand fura o paine pentru a-si astampara foamea. Este prins, judecat si inchis, toate sperantele spulberandu-se in haina de ocnas. Dupa mai multi ani, evadeaza si, dupa ce o multime de oameni si case refuza sa-i dea o bucata de paine, ajunge în cele din urma în casa primitoare a episcopului Bienvenu (sa nu credeti ca este  o poveste ce nu isi poate gasi similitudini in realitatea noastra – si astazi, ocnasii intampina aceeasi reactie din partea noastra, a celor liberi). Episcopul, plin de mila crestineasca, il aseaza pe ocnas la masa sa si ii cere Baptistinei (sora sa)  sa aduca mancaruri bune si sa puna tacamurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri isi mustra fratele, insa preotul insista, depasind cu mult standardul bunatatii si a dragostei ce se cuvine aratat.

Dupa felul in care era imbracat si starea lui Jean, preotul stia ca are la masa un evadat cautat de politie. Nu era naivitate si nici neatentie la detaliile din jur. Si asta nu-i atat! Episcolul isi opreste musafirul peste noapte si ii pune acestuia la dispozitie  o camera si un pat bun pentru a se odihni. Neobisnuit cu patul moale se trezeste in plina noapte, buimac, cand – potrivit apucaturilor unui ocnas si a amenintarilor din ziua de maine – pune mana pe argintaria ochita în timpul mesei si se pierde in întunerecul noptii. Curand, insa, este prins de jandarmi, adus în fata domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, il declara nevinovat, mustrandu-l pe Jean “– De ce nu ai luat si cele doua sfesnice de argint, doar ti le daruisem si pe ele?”

 

Restul e istorie! Un preot cu inima deschisa, care face din bunatate nu numai o arta dar si un instrument ce deschide usa mantuirii in viata lui JeanValjean! Un ocnas prins in capcana obiceiurilor proaste, inchis in colivia ruginita a propriei vieti. Un roman ce trebuie sa se gaseasca in biblioteca: Mizerabilii! (Sursa)

Scrisoarea lui Charlie Chaplin pentru fiica sa

“Fetita mea!... Acum este noapte. Noaptea de Craciun. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul de Craciun rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!”

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum  vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.

Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.

Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.

Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.

Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu. Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau. Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.

The Scarecrow (1973)

Proaspat iesit din inchisoare dupa o condamnare de 7 ani, Max (Gene Hackman ) se indreapta spre Pittsburgh pentru a deschide o spalatorie pentru masini de lux. Dupa 5 ani petrecuti pe mare, Lion ( Al Pacino) vrea sa ajunga la Detroit pentru a-si cunoaste copilul pe care nu l-a vazut niciodata. Visele lor sunt visele unor oameni obisnuiti. Vise care ii vor aduce si mai aproape de inimile spectatorilor. Sperietoarea (castigator al marelui premiu de la Festivalul de Film de la Cannes din 1973) ne prezinta extraordinara poveste a doi barbati pe care norocul i-a ocolit si care pornesc impreuna sa colinde America. Doi pierde-vara pe care memoria noastra nu ii va pierde prea curand. Prestatiile magistrale ale lui Hackman si Pacino sub bagheta regizorala a lui Jerry Schatzberg in decorurile si ambianta deosebita creata de directorul de imagine, Vilmos Zsigmon dau ca rezultat un film superb. Plecati la drum cu cei doi. Veti avea parte de o calatorie de neuitat. Sursa

Există filme şi filme după clasificări precise sau improvizate, după gusturi, după stare, după efecte speciale şi mai ştiu eu câte în lună şi în stele în gândurile oamenilor! Există, deci, regizori cu filmele lor, respectiv actorii din distribuţie - principali, secundari, episodici, figuranţi etc. Regizorul e un dumnezeu acolo pe platou şi, de obicei, cel al cărui nume rămâne în memoria colectivă. Nu întotdeauna se întâmplă, din fericire, aşa ceva!

Al Pacino şi Gene Hackman reuşesc în The Scarecrow să "şteargă" din credits un regizor anonim - precizez doar pentru mine - pe nume Jerry Schatzberg, aducând forţă şi emoţie în interpretarea personajelor. Chiar dacă vine după succesul de la Naşul, Al Pacino nu pierde mai nimic în a fi credibil şi...incredibil alături de Gene Hackman, mai "vârstnicul" său partener din The Scarecrow.

Prin ce este impresionant acest film faţă de altele? Aparent prin puţine elemente, dacă ar fi să amintesc de alte producţii post '69 care propun aceeaşi temă a alienării dezolante, printre care de amintit sunt Midnight Cowboy, Easy Rider, Stranger Than Paradise sau chiar The Conversation. Aducând cu personajele lui Steinbeck din Of Mice and Men şi anunţând un alt cuplu cu "opozabilitati" evidente, că în cazul lui Jack şi Parry din The Fisher King, Max (Gene Hackman) şi Francis (Al Pacino) se întâlnesc în decorul arid al vieţii lor, de unde vor începe un drum spre propriile vise, lăsate undeva în aşteptare din cauza lipsei de orizont şi maturitate, în definitiv o laşitate de care sunt poate prea conştienţi încă de la începutul filmului.

Amândoi se îndreaptă către o libertate pe care nu o merită decât abia în final, o libertate "după faptă şi răsplată". Sună dur, în film se întâmplă să fie poate prea tragic! Scarecrow pare o poveste, o închipuire în mintea rătăcită a lui Francis. Cine este de fapt Scarecrow şi ce poate însemna o astfel de identificare? Povestea "sperietorii de ciori" trădează o astfel de luciditate a personajelor, când de fapt acestea încă nu o dobândiseră. Max nu râde, o face Francis în locul lui.

La un moment dat, dacă nu ar fi şi cromatică prea caldă pentru trama dramatică a filmului, trădând în mod clar "background"-ul de fotograf al regizorului, aş zice că acestea sunt simple scăpări de început pentru Schatzberg. Mă îndoiesc pentru simplul motiv că el mizează pe aceste elemente în mod excesiv, la care se adaugă soluţia regizorală de "ieşire" (exit din viaţă) a lui Francis. Intenţia, recunosc, este bună, însă s-ar fi putut întâmpla mai devreme, nu neapărat pe fondul instalării schizofreniei şi a veştii din final care pregătesc "eliberarea" lui Francis.

Renunţ cu uşurinţă la viziunea critică pentru că importantă şi revelatorie pentru mine nu au fost regia şi imaginea, după cum am spus mai devreme, ci disponibilitatea actorilor de a juca şi de a se juca în faţă pânzei, reuşind să treacă şi dincolo de acest obstacol fizic. Actorii sunt personaje, în acest caz reuşind să fie şi oameni cu slăbiciuni şi idealuri. Din acest motiv recomand să vedeţi Scarecrow, un zâmbet cu faţa spre noi când realitatea este prea serioasă şi pragmatică. Atenţie însă la excese! - Sursa: cinefan

A letter to Dad: The lost years

A Letter to Dad began it’s life way back in the early ’90’s when Dan Donavan, a devoted Christian, was seeking a partner to produce his story. Dan had written a 27 page letter to his dad attempting to express his feelings over growing up without a father. Dan’s mother had met Johnny’s mother who recommended Dan talk to her son Johnny who was in the film business.

When Johnny read Dan’s letter to his dad, he knew he had to make this picture, he too had come from a broken home and could relate 100% to Dan’s story. So a partnership was born and Johnny set out to convert Dan’s letter into a feature-length screenplay.

Casting Dan’s father was a critical element in the film. The script was submitted to John Ashton, the perfect actor for the role. While he loved the script, he declined the role because he too was from a broken home and felt the role was just too close to his own life. After meeting with Johnny, who told Ashton “who better than you to play your own father?” he agreed to take the role.

While the budget was a then paltry $280,000.00 Ashton agreed to work on the cheap saying “there are things you do in Hollywood for money and there are things you do in

Hollywood for love and art and this is a love and art piece.” With an incredible crew and a cast of veteran actors unheard of at the time for such a low-budget feature, production went without a hitch!

The original film was completed in 1994, shot on 35mm film and released internationally as “In the Living Years”. Although it was made a decade before there was a “faith-based” film market, it quickly made back its original budget and even played theatrically in certain foreign countries.

In the midst of distribution, the films biggest blow occurred when it’s co-creator, Dan Donavan, unknowingly to those around him suffering from deep depression, took his own life. The film was abruptly shelved and never seen by anyone in the North American market.

Resurrecting the Past

Fast-forward to 2008... the faith-based market has exploded thanks to Mel Gibson’s Passion of The Christ. While the Hollywood machine can’t seem to get a handle on the market, filmmakers like the Kendrick brothers (Fireproof, Facing the Giants) the LaLonde’s (Left Behind) and David A.R. White (Hidden Secrets, The Moment After) among others are proving that not only is the market viable, but

movies with a message can actually have life-changing effects.

Johnny Remo was editing his latest feature with editor Lance Bachelder and mentioned his early faith-based film A Letter to Dad. While Lance, a Christian of 30 years, was less than optimistic based on the condition of the original, Johnny decided to send it off to Phil Botana, another devoted Christian and film distributor to get a second opinion.

Phil saw potential in the film and recommended that Johnny send it to the Dove Foundation to get their opinion. The initial review came back favorable! But there was a laundry list of changes that would have to be made before they could recommend the film. Johnny finally had Lance’s attention, maybe there was some hope, maybe this was meant to be?

Lance had radical suggestions to get the film into shape for todays market - re-transer the 35mm original to 1080p HD master, replace the score, attempt to get some top Christian bands to contribute songs to the movie (could this be possible?) and re-edit the show for the family market. Johnny was on board 1000% (inside joke) and A Letter to Dadwas reborn!

While in a late-night edit session, Lance asked Johnny

“Are any of these actors still around?” “Why?” asked Johnny. “Wouldn’t it be crazy to get some of the original cast members back after all these years to shoot a reunion?”. That was all it took for Johnny - a lot of prayers and phones calls later it was done! In an unprecedented move, a new ending was shot 14 years after the original film was completed!

It’s been a long road for this film, but it is obvious to everyone involved that this is meant to be. This is a movie with a powerful message for fathers, that must be seen and must be heeded! Train up a child in the way they should go and when they are older, they will not turn from it. Proverbs 22:6

http://www.alettertodad.com/altd/History.html

The Terminal (2004)

A îmbătrânit şi Tom Hanks. Nu mai are frăgezimea din "Big". Dar oricât de adânci i-ar fi pungile de sub ochi, e un actor de care te îndrăgosteşti din prima secvenţă.

N-ar fi atât faptul că merge nu ştiu cum (am înţeles că a fost ideea lui, nu a lui Spielberg). Nu contează cât de bun îi e accentul rusesc în acest film în care trebuie să vorbească prost engleza. Hanks are o calitate care îi merge pe sub orice marcă exterioară de profesionalism, tehnică ş.a.m.d. E uman. Te poţi regăsi în el. Nimic din infatuarea, fie şi inconştientă a vedetei, nimic din inaccesibilitatea ei. E un om normal care îşi face magistral meseria.

Poţi să susţii că nu eşti fan Tom Hanks şi de fiecare dată să îl adori. Mai mult de atât, el are o înclinaţie pentru roluri umane. E bolnav de SIDA, deci e dat la o parte, e naufragiat, deci e dat la o parte, e mic într-un corp de adult, deci e un outsider. Nici Victor Navorski, personajul său din "Terminalul", nu-şi găseşte locul. Plecat din imaginarul stat Krakozhia (deprins, se pare, din fosta URSS), el ajunge pe aeroportul Kennedy din New York. Între timp, în ţara lui a avut loc o lovitură de stat. Statutul lui devine incert. Paşaportul nu mai e valabil. Pentru că nu-l pot lăsa în SUA, dar nici nu-l pot expulza, oamenii de la securitate, conduşi de alunecosul, dar rigidul Dixon (Stanley Tucci) decid să-l ţină în aeroport.

Spielberg a refăcut un terminal întreg. Nimic nu e original. La fel cum nici aeroporturile nu sunt o lume, deşi sunt o lume în mic. Au magazine, capele, restaurante, toalete şi telefoane. Marele merit al lui Spielberg este că, deşi face un film de peste două ore, într-un aeroport, filmul nu iese claustrofobic. E respirabil. Încet-încet, spaţiile luminoase şi elegante, dar reci se umanizează şi la final eroul lasă în urmă un univers colorat mai cu seamă de oamenii lui - un indian care lucrează la negru, un spaniol îndrăgostit în secret de o dură funcţionară de la ghişeu, un poliţist cu suflet, vânzători fără figură, dar simpatici, o stewardesă (Catherine Zeta-Jones) singură, labilă şi sinceră. În stilul său inconfundabil, Spielberg umanizează tot ce atinge şi nu se fereşte de kitsch - vezi secvenţa când indianul opreşte cu mătura un avion. Nu se fereşte nici să se citeze. "I am going home", spune eroul la final, pentru că şi el este un ET, căruia îi e dor de casă, chiar dacă acolo e greu, dar mai ales care face bine oricărui lucru sau om pe care pune mâna. Că sunt pereţii din terminal, pe care îi amenajează (şi construieşte chiar o ireală fântână, de dragul stewardesei), fie că e rusul cu medicamente pentru tatăl bolnav, pe care îl ajută.

În stilul lui ET-ian, Spielberg face politica ultrafiltrată. El opune rigorilor legislaţiei legea umană, cea a respectului şi iubirii faţă de celălalt. Terminalul său e o Americă în mic, în care trăiesc toate naţiile pământului. Către sfârşitul filmului, într-un cadru american (iată) vedem că şi grupul poliţiştilor e multirasial. E o Americă ce se îmbogăţeşte în continuu. "Când ai venit în America?", îl întreabă Navorski pe taximetristul albanez. "Joi", îi raspunde acesta în, poate, cea mai bună poantă a filmului.

Spaimei unei naţiuni faţă de tot ce înseamnă azi avioane, aeroporturi ş.a.m.d. Spielberg îi oferă o mică pilulă, o mică tehnică de desensibilizare. Nu face nici o referire la terorişti, arabi ş.a.m.d. Nici n-ar fi nevoie. Mesajul îşi găseşte drumul fără să fie obturat de reperele angoasei. Şi e cu atât mai bine accesat cu cât nu pare să vrea cu tot dinadinsul să se constituie într-o metaforă (inevitabilă altfel), ci să rămână un basm în maniera lui Spielberg. Prin urmare, are mai puţină importanţă verosimilitatea situaţiilor, atât din punct de vedere legislativ, cât şi dramaturgic. "Terminalul" e un ET de după 11 septembrie. O poveste frumoasă, pentru unii, poate dulceagă, despre un om care aterizează o vreme printre alţi oameni şi le schimbă viaţa, după care se întoarce la casa lui. Scris de Iulia Blaga

The last Mimzy

Deşi este definit ca un "film science-fiction pentru copii", este mai de folos părinţilor, ajutându-i să îşi regăsească candoarea, credinţa în minuni, speranţa într-un viitor mai luminos pentru planetă, clădit pe fundamente spirituale. O peliculă bine realizată şi cu un mesaj optimist.

Detalii tehnice despre film pe IMDB.com

Vizionare online

Download

titlul românesc: Ultimul Mimzy - Subtitrare în limba română
Durata totală: 1h:36min

When the Wind Blows

“When the Wind Blows” is a British animated film, directed by Jimmy Murakami and based upon Raymond Briggs’ graphic novel of the same name. The Film was released in 1986, and with musical score composed by Roger Waters of Pink Floyd fame.

The plot synopsis from The International Movie Database page for the film is as follows…

With the help of government-issued pamphlets, an elderly British couple build a shelter and prepare for an impending nuclear attack, unaware that times and the nature of war have changed from their romantic memories of World War II.

The film starts out on an optimistic note, and some time is spent establishing the characters, the elderly Briggs couple, and the setting; a Britain that is coming ever closer to a nuclear conflict. With this looming over their heads, the Briggs attempt to secure themselves from harm by following governmental instructions, only to find that when nuclear war does break out that they are woefully unprepared. Ending on a sombre and grim note, the film has a powerful message on the futility of war.

In the depths of rural England Jim and HIlda Bloggs happily live out retirement. They are the typical English couple, eating sausages and chips for lunch, and drinking endless cups of tea. Deeply patriotic, believing in a government which brought its people victoriously through two world wars, their life seems simple and trouble free. Then comes the bomb!

"When The Wind Blows" is a motion picture based on Raymond Brigg's best-selling novel. It is a powerful, unforgettable story about the consequence of nuclear war and it makes a horrific point! Released in October 1986 and featuring music and songs by Roger Waters, David Bowie, Genesis,and Squeeze, this animated masterpiece was created and produced by the makers of The Beatles motion picture, "Yellow Submarine". "When the Wind Blows" not only touches the heart but comes close to being the most disturbing animated feature since "Animal Farm".

The film features Peggy Ashcroft as the voice of Hilda, and John Mills as the voice of Jim. Produced by Roger Waters, and film score by Roger Waters, the album soundtrack for "When The Wind Blows" was released in England in December 1986, and in the US over a year later. Roger Waters composed and performed the entire second half of the album. The first half is a compilation of songs by David Bowie, Hugh Cornwell, Genesis, Squeeze, and Paul Hardcastle. David Bowie does the title track of the album and is also the first track in the film. It is a rousing emotionally charged peice which ranks in my opinion with his all time greatest!

Roger Waters plays his vocal and instrumental soundtrack compositions with his bleeding heart band who consisted at the time of: Roger Waters (Bass and Vocals), Matt Irving (keyboards), Nick Glenny Smith (keyboards), Jay Stapley (Guitar), John Linwood (Linn Programming), Freddie KRC (Drums), Mel Collins (Saxaphone), John Gordon (Bass), Claire Torry (Vocals), and with special guest Paul Carrack (vocals on 'Folded Flags').

Rogers work on this album, though mostly instumental, contains some of the best work he's ever done solo or not. One of the few vocal tracks, "The Towers of Faith" is my favorite all time Roger Waters song, and it does not even appear in the movie. The lyrics of When The Wind Blows are typical Waters; extremely emotional, cynical, satirical and biting!

The movie however is a great story, though a little gloomy. And it's a great piece of animation, done with special 3D animation effects it is truly a work of art. The 3-D effects are really fantastic. Sursa

Midnight in Paris

Cel mai recent film al lui Woody Allen (al 41-lea) nu e doar o declaratie de dragoste pentru Orasul Luminilor, ci mai ales o declaratie de dragoste pentru arta cinematografului si pentru capacitatea sa extraordinara de a construi lumi paralele. Interpretarile remarcabile sunt baza acestei comedii despre evadarea in fictiune si despre relatia pe care fiecare epoca o are cu trecutul.

In "Midnigh in Paris" Woody Allen a avut o inspiratie de zile mari - ai toate sansele sa gandesti asa inca de la primul cadru de dupa momentul introductiv, cel de peste trei minute in care ai vazut Parisul in diferite momente ale zilei, pe soare ori pe ploaie. Cine iubeste Parisul intelege. (La o adica, acest montaj ar putea fi foarte bine un soi de rezumat in avans al filmului.).

Cand auzi pe urma vocile din off ale lui Owen Wilson si Rachel McAdams, in fata ochilor iti apare un cadru cu un lac cu nuferi si un pod, si fireste ca nu poti sa nu pufnesti vazand cat de mult seamana cu o pictura de Monet. Ai din acest moment senzatia ca filmul va pune in lumina ciocnirea dintre "trecutul mare" si vremurile de azi cu superficialitatea, snobeala si veleitatile multora dintre contemporanii nostri. Nu te inseli. Cu verva renascuta si ridicata la cub, cineastul american ne antreneaza intr-o poveste pe cat de extraordinara pe atat de credibila (chiar asa!). Blondul american Gil Pender (interpretat de un Owen Wilson la cel mai bun rol de pana acum, caruia i se exploateaza perfect candoarea innascuta) petrece o scurta perioada in capitala Frantei alaturi de logodnica sa, Inez (Rachel McAdams) si de viitorii socri.

Gil incearca sa treaca de la statutul de scenarist hollywoodian mai mult sau mai putin mediocru la cel de scriitor. Pentru el Parisul nu e doar un loc incarcat de inspiratie (atmosfera de aici i se pare ideala scrisului), dar si incarcat de istorie (el suspinand dupa anii 20, cand viata culturala pariziana era animata de un Hemingway, un Picasso ori un Dali, si cand viata era in general mult mai interesanta). Melancolia sa e, la o adica, justificata. Inez e snoaba si lipsita de subtilitate, preferand sa-l admire pe pseudo-intelectualul Paul Bates (Michael Sheen), un pretins profesor universitar care turuie informatii retinute prost din cartile altora.

Intre aparenta si esenta distanta e, paradoxal, la fel de scurta cum e cea dintre frumusete si uratenie. Cu inocenta de care eroii lui Woody Allen (alter-ego-uri ale sale) dau mereu dovada, Gil nu rastoarna masa la nervi ci intra discret in alta dimensiune. Felul in care filmul intersecteaza realitatea cu fictiunea aminteste de "Trandafirul rosu din Cairo", unde eroinei interpretate de Mia Farrow, care avea o viata trista si un sot abuziv, i se parea (si nu i se parea, chiar asa se intampla!) ca personajele filmului preferat, pe care il vedea zilnic, i se adreseaza ei si chiar trec la un moment dat ecranul. Cine iubeste cinematograful intelege perfect unde bate Woody Allen. Fictiunea e de multe ori mai reala decat realitatea sau, in orice caz, preferabila ei. Pentru un artist granita dintre cele doua zone e oricum destul de friabila. "Midnight in Paris" nu-si pierde, insa, vremea cu filosofari. Gil patrunde intr-o lume de altadata populata de mari nume care nu doar ca il baga in seama, dar il si iau in serios, incurajandu-i scrisul. Aceasta baie de trecut il va face sa-si dea in sfarsit seama de deciziile pe care trebuie sa le ia in lumea reala. I se deschid, in sfarsit, ochii.

Partea cea mai delicata a filmului sta probabil in felul cum portretizeaza personalitatile din trecut. Daca lui Woody Allen nu i-ar fi reuşit marii artisti, pariul ar fi fost aproape pierdut. Dar Zelda si Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Gertrude Stein, Salvador Dali, Man Ray sau Luis Bunuel - interpretati de actori cunoscuti sau mai putin cunoscuti - sunt copii aproape perfecte ale originalelor, atat dupa vorba cat si dupa port. Felul in care sunt concepute e si mai interesant. Ele arata asa cum le stim din fotografii (asemanarea e extraordinara), dar se exprima prin filtrul orizontului nostru de asteptare. In ultima instanta, sunt niste proiectii ale personajului principal, niste produse ale imaginatiei lui/noastre. Rar un film in care interpretarile sa fie - toate - atat de bune. Pana si prima doamna a Frantei, Carla Bruni, care e neprofesionista, pica foarte bine pe personajul sau, cel de ghid al Muzeului Rodin.

"Midnight in Paris" e, probabil, unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, realizate intr-o cariera impresionanta (a recunoscut ca ritmul de un film pe an il impiedica sa se gandeasca la moarte). Filmul are un umor nebun, replici minunat taiate si interpretari perfecte. E o placere sa-l urmaresti. Materia lui are consistenta sampaniei care te pisca pe limba si iti face inima sa tresalte. Faci ochii mari si exclami "Reallyyyyy?!" impreuna cu Owen Wilson, bucuros ca Dali sta in fata ta si strecoara rinoceri in fiecare fraza sau ca frumosul Hemingway te invata, cu privirea otelita, ca unui barbat adevarat nu-i e frica de moarte. "Midnight in Paris" e, de fapt - asa cum o spune si titlul -, un vis. In vise nu se aplica regula lui unde, cand, cum, de ce si asa mai departe, iar Woody Allen pare s-o stie foarte bine. Filmul sau ne duce de fapt direct la esenta uitata a celei de-a saptea arte. Sursa

Joyeux No‘l

Filmul „Joyeux No‘l” povesteste o intamplare adevarata din primul razboi mondial, cand inamicii au fraternizat pe front, in seara de Ajun.

Ca intr-un soi de pact tacit, nemtii, francezii si englezii au omis sa introduca in manuale o intamplare unica in istorie: in frigul iernii din 1914, in plin razboi, inamicii au lasat jos garda. Un astfel de scenariu i-a suras francezului Christian Carion, care a regizat, in 2004, „Joyeux No‘l”/”Craciun fericit!”.

Era seara de Ajun si brazii rasareau unul cate unul pe marginea transeelor germane, scotienii cantau la cimpoi, iar francezii ciocneau un pahar in liniste, cu arma in mana. Sovaitor, un tenor neamt incartiruit se indreapta cantand spre transeele britanicilor, acompaniat incet de cimpoaie. Soldatii ies uimiti si tematori din santuri si isi dau mana intr-una dintre cele mai incredibile povesti de Craciun. In ziua aceea memorabila au jucat fotbal, au cantat si au baut ca-ntr-o zi de vacanta in vremuri pasnice.

Incredibila noapte din 1914

Pare o istorie romantica, cu mesaj umanist, fabricata in „uzinele” Hollywood, insa e cat se poate de reala. Pana acum doi ani, niciun regizor n-a exploatat filmic o istorie cu atata potential cinematografic. „In 1993, dintr-o intamplare, am descoperit o carte: „Batailles de Flandres et d’Artois 1914-1918”, de Yves Buffetaut, care m-a bulversat”, povestea regizorul Carion.

Fraternizarea dintre dusmani a fost consemnata in mai multe volume de istorie, insa nu si in manuale. Dovada a noptii miraculoase in care dragostea de oameni a invins razboiul stau zecile de scrisori trimise ulterior de pe front de soldati si interceptate de superiori.
Generalii celor trei tabere s-au „infiorat” de gravitatea unui asemenea pact nerazboinic, fie el si pentru o noapte, asa ca masurile au fost drastice. In convoaie „disciplinare”, soldatii si capitanii lor au fost trimisi in primele linii, pe post de „carne de tun”.

Si totusi, istoria adevarata are mai mult romantism decat si-ar fi putut permite sa insereze un senarist: kaiserul Wilhelm al II-lea insusi trimisese brazi de Craciun pe frontul german cu mesajul: „Nici pe timp de razboi nu trebuie sa pierdem aceste valori”.

Nominalizat la Oscar si Globul de Aur

Cand s-a apucat de regizat „Craciun fericit” - o coproductie europeana cu actori francezi, germani, scotieni si sute de figuranti care cerea o „mana sigura” pe platou - regizorul Christian Carion (44 de ani) mai facuse un singur film, „Cu o randunica nu se face primavara”, in 2001. „Joyeux No‘l” i-a adus cineastului notorietatea: filmul a fost proiectat in Festivalul de la Cannes din 2005, a fost nominalizat la Globurile de Aur in 2006, apoi la Oscarurile pentru cel mai bun film strain, din partea Frantei.

A facut figura buna si la editia de anul trecut a Premiilor Cesar, unde a avut sase nominalizari, insa niciun premiu. Nici englezii n-au ignorat filmul cu potential educativ (s-a discutat despre difuzarea lui in scoli, ca o lectie despre razboi si umanism) si l-au propus la un Premiu BAFTA.

http://www.evz.ro/article.php?artid=335004

The Competition

Competitia, un film care iti deschide gustul pentru muzica. In acest film se pot vedea si asculta largi fragmente din "Imperialul" lui Beethoven, intr-o desfasurare a naratiunii care te captiveaza (cu Richard Dreyfuss si Amy Irving in rolurile principale) si te face ca la final sa ramii cu amintirea unor acorduri pe care numai Beethoven a stiut cum sa le creeze.




http://www.imdb.com/title/tt0080556/

Lost Boys Calling

Lost Boys Calling - by Roger Waters

"Lost Boys Calling" este prima compozitie cinematografica a lui Roger Waters, compusa pentru coloana sonora a dramei din 1998 - "The Legend of the Pianist on the Ocean" ("Legend of 1900").


Piesa poate fi ascultata si pe youtube:

http://www.youtube.com/watch?v=7-ufYvXeEKs


Come hold me now
I am not gone
I would not leave you here alone
In this dead calm beneath the waves
I can still hear those lost boys calling

You could not speak
You were afraid
To take the risk of being left again
And so you tipped your hat and waved and then
You turned back up the gangway of that steel tomb again

And in Mott street in July
When I hear those seabirds cry
I hold the child
The child in the man
The clild that we leave behind

The spotlight fades
The boys disband
The final notes lie mute upon the sand
And in the silence of the grave
I can still hear those lost boys calling

We left them there
When they were young
The men were gone until the west was won
And now there's nothing left but time to kill
You never took us fishin' dad and now you never will

And in Mott street in July
When I hear the seabirds cry
I hold the child
The child in the man
The child that we leave behind

The Point

Unul din filmele care merita vazute si revazute, la orice virsta. Copilul Oblio, respins de societate fiindca era altfel decit majoritatea. Intr-o lume in care nu si-a gasit locul, micul Oblio incearca sa-si gaseasca drumul, insotit de ciinele lui, simpaticul Arrow. Intreaga naratiune este depanata din fundal de Ringo Starr, iar muzica lui Harry Nilsson intregeste si desavirseste tabloul-poveste al lui Oblio, copilul neinteles de nimeni...

The Legend of 1900

V-ati intrebat vreodata de ce va uitati la filme? Poate ca vreti povesti diferite sau asemanatoare cu cele pe care le traiti zilnic, poate ca vreti sa va amintiti de copilarie, poate ca vreti sa trageti o sperietura buna sau sa va destindeti prin ras. Cu alte cuvinte, arta cinematografica inseamna a transporta privitorul intr-un alt loc si timp, credibil si perfect palpabil timp de doua ore, a crea povesti.
Naratiunea acestei fabule cinematografice este un exemplu clasic de povestire in rama. La scurt timp dupa Al Doilea Razboi Mondial, Max Tooney (Pruitt Taylor Vince) viziteaza un magazin englezesc de amanet pentru a-si vinde trompeta. Cand acesta gaseste aici singura copie a unei melodii interpretate de un vechi prieten, Max incepe sa-si spuna povestea. Desi deziluzionat de experienta razboiului, Max era odata un talentat si entuziast interpret de jazz, care avusese cel mai lung angajament la bordul unui luxos vas de croaziera � "SS Virginian". Aici s-a imprietenit cu alt tanar, pianist in aceeasi formatie, al carui lung (si putin probabil) nume era Danny Boodman T.D. Lemons 1900 (Tim Roth) si care era numit de toti 1900 � anul nasterii sale. Abandonat de parinti dupa nastere, a fost crescut de un masinist, la bordul vasului "SS Virginian". Desi plin de talente, 1900 nu a parasit niciodata nava, iar Max decide sa-l gaseasca pe 1900 si nava care urmeaza sa fie distrusa si sa afle de ce a refuzat mereu sa plece.
In film, care are la baza un popular monolog italian "Novecento" de Alessandro Baricco, personalitatea lui 1900 devine un simbol pentru pierderea de identitate a secolului XX. Unii critici au apreciat aceasta pelicula drept genul de film in fata caruia simti nevoia sa-ti extinzi brusc vocabularul pentru a articula mai bine virtutile unei asemenea productii: muzica (pelicula a obtinut un Glob de Aur pentru coloana sonora originala, semnata Ennio Morricone), jocul actoricesc, modul in care este filmat. Pentru a nu da prea multe detalii, este de ajuns sa spunem ca aceasta este tipul de film care place enorm sau deloc. In ce categorie va incadrati, decide fiecare, dupa vizionare.

http://www.tvmania.ro/arhiva/?id=2952

The Legend of 1900

Leggenda del pianista sull’oceano, (1998)

Filmat in engleza si avandu-l in rolul principal pe Tim Roth, actorul britanic ce a devenit o figura proeminenta in peisajul hollywoodian, Leggenda del pianista sull’oceano, La pastreaza din fericire acea atmosfera calda a filmelor lui Giuseppe Tornatore, cunoscut in primul rand datorita peliculelor Nuovo cinema Paradiso (1989) si Malèna (2000). Aceeasi lumina, aceeasi seninatate, aceleasi personaje infinite ce transforma tragismul in duiosie si zambet.
Exista oameni atinsi de divn pe care ii numim, conventional, genii. Uneori, printre ei, se strecoara, ilicit parca, fiinte-eter, fiinte-atingere, fiinte-revarsare care, odata descoperite, sunt alungate din tagma „academica” a geniilor si se refugiaza in legenda. La Leggenda del pianista sull’oceano este povestea unei astfel de fiinte care s-a descoperit locuita de Muzica.
Hazardul pare sa fi fost unica ursitoare care sa-si fi rostit incantatia la nasterea micultului Danny Boodmann T.D. Lemon Nineteen Hundred ‘1900′: este gasit la bordul navei Virginia de Danny Boodmann (Bill Nunn), un fochist de culoare, numele lui reprezinta un colaj de elemente care au alcatuit contextul in care el a intrat in viata lui Boodmann, iar valurile capricioase ale oceanului ii poarta destinul spre nume de porturi necunoscute, spre tarmuri visate, intre limitele carora se gaseste libertatea lui. Chiar si America inceputului de secol, taramul fagaduintei pentru sute de mii de emigranti, nu este un loc sigur pentru o persoana care practic…nu exista, nefiind inregistrata in nici un registru oficial, neavand nici un loc in care sa mearga, o tara, o casa, sau o familie care sa-l astepte si care trebuie asadar sa ramana ascuns in camera cazanelor. Acesta este motivul pentru care 1900 ramane la bordul navei, traind infinitezimal emotiile, temerile si sperantele fiecarui pasager si invatand sa-si construiasca propria lume, din fragmentele de pe „uscat”, un imperiu grandios in mijlocul oceanului imaginatiei sale.
Dupa moartea accidentala a parintelui sau adoptiv, copil fiind inca, 1900 simte chemarea magnetizanta a muzicii si, incalcand o regula a vasului, paraseste mediul umil in care crescuse si patrunde in spatiul luxos al pasagerilor de la clasa I cu un singur scop: acela de a gasi pianul si de a elibera din sine toate notele care ii clocoteau in sange. Un univers intermediat ii coordoneaza miscarile mainilor si din claviatura pianului renasc, in fiecare moment altfel, valuri lascive si furioase, orase visate, cu strazi largi si cladiri aruncate spre cer si oamenii, mai ales oamenii, fiecare cu atmosfera lui, cu muzica lui, pe care 1900 are darul de o auzi si de a o impartasi clapelor.
Anii care trec nu schimba nimic in viata lui 1900. Privirea capata melancolia scrutarii departarilor, insa nimic nu-l poate convinge sa coboare de pe acel vas, care pentru el este casa, familie, sala de concerte, refugiu, inchisoare, libertate. Singurul lui prieten adevarat este Max Tooney (Pruitt Taylor Vince), prin ochii caruia este si narata povestirea, un trompetist din orchestra angajata pe vas, care il intelege si caruia 1900 ii impartaseste teama de „uscat”, a carei claviatura este prea mare si ale carei clape nu stie sa le atinga. Uscatul nu se termina niciodata, nu-i poate vedea capatul, sunt atat de multe posibilitati pe care le ofera, atatea strazi din care ai posibilitatea sa le alegi, incat 1900 are sentimentul micimii fiintei lui, iar alegerea pe care o face este aceea de a nu trebui sa aleaga intre toate „strazile uscatului”.
Filmul contine cateva elemente ce se desprind din totul armonios pe care il creeaza si asta nu pentru a esua intr-o disonanta, ci pentru a imprima pete grele de culoare in peisajul valoric al peliculei: scena in care 1900 canta la un pian ce „danseaza” in sala enorma, pe ritmurile unei furtuni turbate, scena „duelului” muzical dintre 1900 si „regele jazz-ului” Jelly Roll Morton (Clarence Williams III), Tim Roth, devenind la randul sau legendar cu interpretarea lui spectaculoasa si muzica, mai ales muzica…
Daca un film bun este acela care iti trezeste dorinta de a-l revedea, La Leggenda del pianista sull’oceano este cu siguranta un film excelent!

http://www.cinemarx.ro/articole/leggenda-del-pianista-sull-oceano-la-1998/