Emisiunea "Praf de stele" realizata de Liviu Zamora la Radio Romania Actualitati va fi desfiintata

Aflam cu ingrijorare si cu tristete de la prietenul nostru Liviu Zamora, ca excelenta sa emisiune muzicala de la Radio Romania Actualitati, intitulata "Praf de stele", va fi eliminata de pe noua grila a radioului public din România. In aceasta noapte se va desfasura ultima editie a acestei emisiuni.

Se pare ca la radioul national nu mai este nevoie de emisiuni muzicale facute cu profesionalism si cu suflet... Probabil se va trece la fadele play-listuri din care muzica va curge non stop, fara sa mai fie acea voce calda din spatele microfonului, care sa ne prezinte cu pasiune si pricepere mesajul din spatele textelor muzicii...

Am postat acest articol si  pe pagina de aducere aminte a emisiunilor "Metronom" ale inegalabilului Cornel Chiriac, deoarece  in inflexiunile vocii lui Liviu Zamora, distingem din cand in cand influentele si amprenta lui Cornel Chiriac, care a fost pentru el un model profesional, un mentor de departe si un profesor de muzica de calitate...

Pacat ca mai marii postului de Radio Romania Actualitati nu inteleg, sau poate nu vor sa inteleaga, ca desfiintarea unor emisiuni care chiar aveau ceva de spus ascultatorilor celui mai vechi Radio de la noi, precum si eliminarea unor oameni care s-au dovedit a fi adevarati profesionisti de-a lungul timpului, nu va duce decat la scaderea numarului si calitatii ascultatorilor...

Toate aceste desfiintari de emisiuni seamana cu desfiintarea emisiunilor de pe timpul radioului comunist, asa cum s-a intamplat si cu emisiunile lui Cornel Chiriac.

Am totusi speranta ca emisiunile lui Liviu Zamora vor putea fi ascultate in continuare, in cadrul radioului public, ar fi o greseala si un mare pas inapoi desfiintarea unei emisiuni apreciate sde foarte multi ascultatori, la fel cum ar fi si o mare greseala a celor din conducerea postului de radio, indepartarea unor profesionisti din cadrul Radio Romania Actualitati.

Pianul mut

A fost singurul muzician roman caruia i se poate aplica fara nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor si un exceptional profesor de muzica, Enescu e azi pentru lumea intreaga o personalitate uriasa. Numele lui rostit cu veneratie in Occident ne-a redat mandria de a fi romani. Din pacate, Enescu a parasit Romania in 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vietii sale, marcati de boala si de un dureros exil sufletesc, raman, astazi, pentru cei mai multi romani, un mister. Unde, cum, cand si de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, in viata si opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din tara? Stia ca nu se va mai intoarce?

- Enescu a parasit Romania in toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie sa plece, era foarte legat de locurile lui. Daca a facut-o, a facut-o pentru ca se instaurase regimul comunist si incepuse sa anticipeze dezastrul care va urma. Calatorise mult, statuse de vorba cu prieteni din Occident, care l-au pus in garda. Si Maruca Cantacuzino (sotia lui) fusese sfatuita discret sa se retraga, ca aristocratia nu e deloc bine vazuta de noii veniti la putere. Decizia sa emigreze au luat-o in 1946, in urma unei discutii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul sau, care i-a intermediat azilul politic in Statele Unite. Plecarea din tara a fost pregatita in detaliu, dupa intoarcerea lui Enescu din turneul tinut in URSS. Inca din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casa, impreuna cu alte bunuri de valoare, semn ca stia ca nu se mai intoarce. A plecat cu o viza de Statele Unite, acordata de Petru Groza, si cu pasaport diplomatic, cu drept de prelungire automata, imbarcandu-se intr-un vapor la Constanta. Trebuie sa fac aici o paranteza si sa spun ca Enescu a respins cu indarjire toata viata lui ideea de a se urca in avion, preferand obositoarele calatorii prin Europa cu trenul. In fine, la plecare, toata lumea a crezut ca Enescu si Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo sa ajunga la Paris, unde el locuia deja de mai multa vreme. Totusi, Enescu s-a dus pana in Statele Unite, unde a si ramas trei luni de zile. Dar, fiindca nu a reusit deloc sa se adapteze, si-a facut iar bagajele si s-a intors definitiv in capitala Frantei.

- Ciudat este ca in vara acelui an, Enescu semneaza un testament in care cere, nici mai mult, nici mai putin, sa fie ingropat la Tescani, impreuna cu sotia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supozitiile plecarii definitive. Si totusi, actul acesta, in care Enescu isi exprima dorinta de a fi inmormantat la Tescani, a fost de fapt redactat la cerinta avocatului Romeo Draghici, bun prieten de-al sau, care a vrut sa-l scuteasca pe muzician de o posibila confiscare de catre comunisti a casei si pamanturilor Marucai Cantacuzino. Din pacate pentru romani, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

- Ce s-a intamplat cu averile lor dupa plecare?

- Dupa casatoria lor din 1938, Maruca si Enescu au locuit in cladirea din spatele Palatului Cantacuzino, care ii ramasese Marucai dupa moartea sotului ei, Misu Cantacuzino. Enescu a preferat odaile mai linistite si mai modeste din spate. Il deranja monumentalitatea palatului, unde sotia sa tinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera sa calatoreasca cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Draghici, sotii Enescu au donat resedinta aceasta luxoasa Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor. Erau constienti ca, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Draghici s-a luptat insa foarte mult ca, imediat dupa donatie, s-o transforme in Muzeul Enescu, pentru a o proteja in felul acesta.

Maruca Cantacuzino. Urata, dar adorata

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totusi un exil, un loc in care s-a dus fortat de niste imprejurari. Timpul i s-a scurs dand lectii de vioara si compozitie, tinand conferinte, concertand. Sigur ca s-a adaptat la viata frantuzeasca, pentru ca era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate in cercurile inalte ale Parisului, avea maniere, era placut la vorba. Dar pot banui ca, pe undeva, l-a ros sentimentul izolarii si al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca in Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase si o vila, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o data pe an, isi invita prietenii. Era o casa mare, cu un pian in sala de muzica, cu peretii incarcati de tablouri. Avea un Grigorescu, dar si un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese in limba germana, cu cerneala aurie: "Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cantat astazi Bach, atat de divin, asa cum ii doresc sa fie cantat el, peste o suta de ani". Avea si o intendenta frantuzoaica, o femeie extrem de devotata, care ii pastrase in timpul celui de-al doilea razboi mondial o buna parte din manuscrisele autografe. Din marturiile care au ramas despre aceste intalniri, iese la iveala un Enescu jovial si primitor, un om care nu discuta politica niciodata, care spunea bancuri si anecdote, care nu amintea niciodata despre muzica lui, insa vorbea cu o bucurie enorma de muzica romaneasca, in care avea o incredere nestramutata. Vorbea si despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, il critica usor pe Mozart, pe care nu-l gasea destul de consistent, dar se pleca in fata capodoperei sale, "Don Giovanni". Si vorbea foarte mult despre Moldova lui natala, despre satul romanesc, despre "Amintirile din copilarie" ale lui Creanga. A fost un patriot adevarat. Daca nu ar fi fost atat de bolnav, s-ar fi intors, cu siguranta, in tara.

- Credeti ca ceva din radacinile lui romanesti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut si in muzica lui?

- Fara indoiala! Suita "Amintiri din copilarie", Suita a III-a simfonica, Sonata in caracter popular romanesc, Sonata pentru pian si violoncel sunt doar cateva din piesele inspirate de tinuturile lui natale. Se spune ca moldovenii sunt molcomi, blanzi, sentimentali si foarte afectuosi. Ei bine, exact asa era si Enescu. Avea modestia si bunatatea omului din popor, dar avea si hazul si umorul sanatos al unui Creanga. Era un foarte bun cunoscator al poeziei romanesti, el s-a format in ambianta culturala a Moldovei de odinioara. Si toate aceste daruri erau strabatute de un fior de spiritualitate adevarata. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunostea sarbatorile religioase si insemnatatea lor si care mergea la biserica. Suficient sa amintesc ca in familia lui toti inaintasii barbati fusesera preoti. Mostenirea aceasta spirituala a tasnit insa la el intr-un mod inegalabil de a face muzica.

- I-au adus anii petrecuti in capitala Frantei recunoasterea occidentala pe care o merita?

- Din pacate, Enescu n-a avut parte de recunoasterea totala pe care o merita ca mare compozitor, decat dupa moarte. Pana la aparitia operei sale, Oedipe, in 1936, trecea in Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist si un exceptional pianist. Era, de asemenea, recunoscut si ca unul din cei mai buni profesori de vioara din lume. Mari violonisti ai lumii s-au zbatut sa lucreze cu el. Avea recunoasterea acestor talente, dar se plangea, adesea, ca toata lumea il socoteste doar un simplu violonist. Il durea lipsa confirmarii ca mare compozitor. Si totusi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

- Cand a izbucnit boala lui? Intr-o fotografie facuta in Gara din Londra, in 1950, il vedem deja cocosat de chinurile spondilozei.
- Inca de la plecarea din tara il supara grav coloana vertebrala. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla incovoiat ca un echer, iar cand iesea in oras, se sprijinea adesea de prietenii sai. In 1950, la Londra, in timpul unui concert, a facut un accident cerebral si a cazut de pe podium. Cei prezenti i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a inchiriat rapid un avion ca sa-l duca la Paris. E singura oara cand a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca sa-i faca pe ceilalti sa inteleaga ca are inca mintea intreaga, a fluierat temele lucrarii lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, intr-o clinica unde a fost reanimat. De atunci, sanatatea lui s-a degradat vizibil, luna de luna, pana in iulie 1954, cand, in timpul unei lectii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumatate. Se afla in apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a parasit insa nici in ultima clipa. Vrand sa comunice cu prietenul sau devotat care venise in vizita, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucatica de hartie: "Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii".

- Il incercau, probabil, si gandurile sumbre ale sfarsitului. Nu a fost tentat sa se intoarca sa-si revada tara?

- S-ar fi intors, cu siguranta, daca ar fi putut. In 1951, Statul roman a dorit sa-l aduca la Saptamana Muzicii Romanesti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat sa patroneze sarbatoarea, dar a solicitat ca Academia Romana sa reprimeasca printre membrii inaltului for pe "epuratii" Dimitrie Gusti si Constantin Radulescu Motru, iar Ministerul de Interne sa o elibereze din inchisoare pe sotia compozitorului Mihail Jora. Bineinteles ca aceste lucruri nu s-au intamplat. Sa nu uitam ca erau anii 50, anii cumpliti ai sovietizarii. Prin urmare, Enescu le-a raspuns intr-o depesa foarte politicoasa ca, intrucat starea de sanatate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o alta activitate in afara celor pur mentale si ca, intrucat e nevoit sa petreaca zile intregi nemiscat in pat, ii este absolut imposibil sa calatoreasca spre Romania. Apoi, nu e de neglijat nici influenta Marucai, care nu a dorit sub nici o forma intoarcerea in Romania comunista. Mai tarziu, chiar inainte de moarte, prin 1954, a primit in vizita o delegatie romaneasca. Printre membrii ei se aflau prof.

Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea si dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei avand chiar misiunea de a-l convinge sa se intoarca in tara. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de Romania sau mai tinea legatura cu tara?

- Tinea o stransa corespondenta cu maestrul Jora, cu care se si inrudea, de altfel, si cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Draghici, avocatul lui, devenit intre timp si muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Romania si pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era in foarte stransa legatura si cu romanii stabiliti in capitala Frantei. De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o stransa prietenie. In ultima faza a bolii, cand ii tremura mana prea tare si nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta sa transcrie unele nuante in partituri si chiar sa termine lucrarile, cand el nu va mai fi. Foarte apropiat ii era si pianistul roman Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratica din Moldova, cel care i-a inchis, ultima data, capacul la pian.


Pianul mut

- Enescu n-a murit acasa, ci intr-o camera de hotel, un amanunt putin cunoscut, chiar de specialisti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

- Chiar inaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindca starea de sanatate i se inrautatise considerabil, Marcel Mihalovici si cu Yehudi Menuhin au complotat sa-l instaleze la Valee aux Loups, in fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin si-a asumat toate cheltuielile si s-a ocupat pana si de instalarea unui pian. Numai ca Enescu a refuzat delicat, caci ar fi insemnat sa plece acolo fara sotia sa. Mai tarziu, tot Menuhin a vrut sa-i instituie un fel de pensie viagera, stiindu-se faptul ca nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari castiguri. Dar si pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totusi, fiindca sanatatea i se agrava tot mai mult, ca sa se poata bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmiera, mancare gratuita si altele, Enescu a fost mutat din locuinta personala din Rue de Clichy 26 (care nu avea decat doua camere mici si o baie pe care o foloseau si ca bucatarie), intr-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei romani, care il luasera in proprietate, aducandu-l la categoria de 4 stele.

Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la strada, in apartamentul cu nr. 40, care avea doua camere mari, hol si sala de baie. Impresionat de suferinta lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispozitie gratuit, i-a asigurat si personal auxiliar, ba, fara stirea lui Enescu, i-a platit si consultatiile medicului cardiolog. Se spune ca infirmiera - romanca - era platita de insasi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fara stirea lui. In camera, prietenii i-au adus un pian cu coada, la care insa Enescu n-a putut niciodata sa cante. Ii cantau insa aproape toti cei care il vizitau, ca sa-i mai aline suferintele.

- Cum va explicati fascinatia extraordinara pe care a exercitat-o toata viata maestrul asupra mai tanarului Yehudi Menuhin?

- In 1926, la Paris, micul Menuhin, in varsta de zece ani, i-a fost prezentat mestrului Enescu pentru lectii. Dupa ce l-a ascultat cantand Simfonia spaniola de Lalo, Enescu a exclamat: "Ce naiba vreti sa-l mai invat?" Si s-a intors in tara. Familia Menuhin, sosita de peste ocean, isi dorea insa atat de mult aceste lectii, incat si-a luat casa la Paris pentru a-l astepta pe Enescu sa revina din Romania. Curand, au inceput lectiile la Bellevue. Lectii pentru care Enescu nu a luat niciodata bani. Nu gresesc daca as spune ca intre ei se infiripase o relatie de-a dreptul parinteasca. Menuhin a fost "copilul" lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porti muzicale, ci i-a si dezvaluit o lume fabuloasa, mustind de spiritualitate: l-a chemat in Romania, de care Menuhin a ramas definitiv fascinat. 40 de ani mai tarziu, Menuhin a scris o carte despre experienta lui romaneasca. Dar ca sa intelegem mai bine ce a insemnat Enescu pentru el, iata propriile cuvinte: "Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota. Chipul sau, atitudinea sa, parul negru, intreaga faptura, afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o incandescenta care depasea tot ceea ce intalnisem pana atunci." I-a purtat o netarmurita dragoste si l-a sprijinit enorm in ultimii ani ai vietii. Nu cred sa existe un exemplu mai puternic de devotament si daruire in relatia maestru-discipol in toata istoria muzicii.

Sobita cu petrol

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Stia ca nu mai are mult de trait?

- Cu 36 de ani inaintea mortii, Enescu a avut o stranie premonitie, pe care o povesteste Zoe Camarasescu in "Amintirile" sale. Venise obosit si infometat sa supeze la tante Olga Duca, era cam frig in salon si se aprinsese o sobita cu petrol. Intinzandu-si mana sa se incalzeasca si parca avand o viziune, a spus: "Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux". "Voi sfarsi si eu la fel, batran, paralizat, senil". Si totusi, a ramas lucid pana in ultima clipa. In seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a intrebat, in soapta, in camera de alaturi: "Est-ce qu'il est encore lucide?". "Mai e lucid?". Enescu a auzit si a facut imediat un calambur, raspunzand "Luci..de Lammermour", adica "Lucia de Lammermoor" (opera de Donizetti). Putin dupa aceea, in dimineata zilei de 4 mai, a inchis ochii.

- Cine l-a vegheat pana in clipa mortii?

- In clipa in care a murit, inauntru nu era decat infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, ca in ajunul mortii, a trecut sa-l vada si Regina Belgiei. A murit noaptea si nu a avut lumanare aprinsa la capatai.

- Cum se explica absenta celei pe care a iubit-o atat: sotia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a ingrijit de el niciodata, pretextand ca ea nu se pricepe la ingrijiri medicale si nici la gatit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cat a iubit-o Enescu pe ea. Sa nu uitam ca, inca de cand se iubeau fatis, in ciuda casatoriei sale cu Misu Cantacuzino, ea s-a incurcat cu Nae Ionescu, ranind grav sentimentele lui Enescu.

Ultimii ani

Iar de casatorit cu el s-a casatorit doar dupa ce sotul ei a murit intr-un accident de automobil. Avea o fire mondena, materialista, dornica de patrundere in cercurile inalte. Enescu a iubit-o, insa, fara margini.

- In incheiere, sa mai elucidam un mister. Se spune ca trupul neinsufletit al lui Enescu era cat pe ce sa fie rapit de comunistii romani, de la Hotel Atala. E adevarat?

- E adevarat. Situatia a fost insa limpezita de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineata, ca Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, facut la rugamintea ei, prin care o instituia ca legatara universala, anuland orice document anterior. Mai tarziu, doi membri ai Ambasadei Romaniei la Paris s-au prezentat la hotel, cerand proprietarului sa li se predea corpul lui Enescu, argumentand ca face parte din patrimoniul Romaniei. Maruca i-a lamurit ca Enescu plecase definitiv din tara din cauza regimului totalitar si ca nici prin gand nu-i trecea sa se intoarca in patrie. Numai ca, nesatisfacuti, trimisii Ambasadei au ramas la hotel si au inceput sa dea tarcoale. Marucai i-a fost teama sa transporte cosciugul la Biserica Romana, ca sa nu fie rapit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat politia ca sa stea de paza. Intr-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost inhumat, cu slujba religioasa, la cimitirul "Pere Lachaise", pe aceeasi "stradela" cu Georges Bizet. Initial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut Commandeur De La Legion D'Honneur 1881-1955. Din pacate, nici o mentiune ca a fost roman! (Sursa)

Storm Thorgerson

 "Este dragut dar este o idee simpla. Reflectarea luminii printr-o prisma este un lucru comun in natura, ca un curcubeu. Mi-ar placea sa-mi asum ideea, dar din pacate nu este a mea!"

Designer and film-maker Storm Thorgerson grew up in Cambridge and was an early friend of Syd Barrett, Roger Waters and David Gilmour, all from Pink Floyd, for whom he designed many album covers, including the iconic sleeve for The Dark Side Of The Moon. The graphic art group Hipgnosis (co-founded by Storm with Aubrey 'Po' Powell) became one of the most famed design and photographic teams in music, with covers for many other internationally successful artists, including Led Zeppelin, Genesis, Wishbone Ash, 10cc, Black Sabbath, Wings, Peter Gabriel, and Yes. After the team went their separate ways, Storm spent some time creating films and documentaries, but always maintained his design work, most recently as founder of StormStudios, which has created memorable images for Muse, Biffy Clyro, and The Steve Miller Band, as well as the graphics for the recent Why Pink Floyd? campaign.

Storm Elvin Thorgerson was born in Potters Bar, Middlesex (now in Hertfordshire) on February 28th 1944. Of Norwegian heritage, he was schooled at Summerhill free school and then Brunswick Primary School in Cambridge. His secondary education was at local grammar school, the Cambridgeshire High School for Boys, alongside Syd Barrett and Roger Waters, who went on to form Pink Floyd.
He studied for a degree at Leicester University from 1963 to 1966, initially in Psychology, but he switched courses, gaining more satisfaction from attaining a BA Honours degree in English and Philosophy. However, his primary interest had always been film, so he progressed to a Masters' Degree course in Film and TV at London's Royal College of Art (1966-69). He had a variety of jobs, including being a temporary porter for British Rail, before founding Hipgnosis with fellow college student 'Po' Powell.
Po, originally from Sussex, had attended school in Ely, Cambridgeshire, and had met Storm in Cambridge, striking up a friendship that led to them sharing a flat in London. The Thorgerson/Powell design company was named Hipgnosis (by juxtaposing 'hip' with the Greek 'gnosis' – to know) and their first commission was for a series of book jackets. In 1968, wanting to break into the world of album covers, which had become much more flamboyant and art-oriented since the psychedelic explosion of 1967, Storm asked his friend David Gilmour, who had recently replaced Syd Barrett as guitarist/singer in Pink Floyd, to help persuade the other members of Pink Floyd that they should use him to do the artwork for their latest album.
The resulting cover for A Saucerful of Secrets still stands as one of the best examples of British psychedelic cover art. As Q magazine stated, the designers attempted to mirror three "altered states of consciousness" – religion, drugs, and Pink Floyd music. A studio was acquired at 6 Denmark Street in Soho and until 1982 Hipgnosis thrived as one of the best known photography and design companies.
The Pink Floyd connection continued with the covers for the band's subsequent albums, including More, the double album Ummagumma (shot at the house of Storm's then-girlfriend Libby January) and Atom Heart Mother, but Hipgnosis worked with many other artists, including The Pretty Things, Syd Barrett, The Nice, T. Rex, Marvin, Welch & Farrar, The Electric Light Orchestra, Wishbone Ash, the Climax Blues Band, and Renaissance, before the huge success of 1973's The Dark Side Of The Moon and its stark graphic sleeve brought their work to a global audience.
Larger budgets allowed Storm and Po more free rein, and suitably cinematic sleeves were created for clients such as Led Zeppelin (Houses Of The Holy), Genesis (The Lamb Lies Down On Broadway) and 10cc (Deceptive Bends), among many others.
By Storm's own admission, he was never a draughtsman, preferring to work with ideas and concepts, and many of his designs are notable for their surreal elements, placing objects out of their traditional contexts, especially with vast spaces around them, to give them an awkward appearance while highlighting their beauty. Storm has said: "I like photography because it is a reality medium, unlike drawing which is unreal. I like to mess with reality...to bend reality. Some of my works beg the question of is it real or not?"

Acknowledging the influence of Belgian surrealist Rene Magritte, Storm said: "I probably first came across Magritte via my mother, and I think my mother rather indirectly encouraged my interest in art, particularly in painting. Magritte was probably an early interest, I think because he dealt not with technique so much as with ideas, and some of them are quite funny. I like to look, because it makes me smile.
"I think I took away from Magritte a sort of love of oddity, or oddness, or rather, juxtaposition or contrariness. He used to play with the reality, you know, so in a sense I have to set it up as a real thing which has been slightly twisted – that's the contrariness, the oddness. We often stage these things for real and don't do them in a computer because the reality has its own attributes. What you see is what you get."
Another element that set Hipgnosis apart from their contemporaries was their use of English puns to create a pictorial counterpart to an album's title: Wishbone Ash's Live Dates recreated the imagery of an ornately illustrated box of dates; There's The Rub by Wishbone Ash depicted a cricketer, showing evidence of him having shined the cricket ball against his trousers to add spin when bowling; 10cc's Sheet Music showed the four band members holding a giant bedsheet that engulfed the lens; UFO's Force It utilised bathroom imagery, as a pun on the US use of 'faucet' rather than the English 'tap' – and so on.
Hipgnosis weren't afraid to use multiple visual techniques to effect their designs; over the years their sleeves used hyperreal photography, pencil illustration, airbrushing, photo montage, Polaroid manipulation and colour photocopying, while their design for The Dark Side Of The Moon was entirely graphic (with Hipgnosis associate George Hardie). In spite of that, their most celebrated images are still probably the ones using Storm's favoured method of grotesquely oversizing everyday objects like balls of wool, lightbulbs and sculpted heads and then placing them in an otherworldly landscape.
By the early 1980s the studio had diversified into advertising, designing and shooting campaigns for Peugeot, Kronenbourg 1664, Levi Jeans, Volvo, Gillette, Stella Artois, Rank Xerox, and The Beatles. Moving from photo design into moving pictures, Powell, Thorgerson and Peter Christopherson started Green Back Films in 1982, shooting many music videos including Big Log for Robert Plant, Wherever I Lay My Hat for Paul Young, Owner of A Lonely Heart for Yes, and Blue Light for David Gilmour. The trio wrote, produced and directed three feature films: Incident at Channel Q starring Al Corley (Sony), Train of Thought with Yumi Matsutoya (Toshiba EMI), and Now Voyager starring Sir Michael Hordern and Barry Gibb (Universal). Green Back Films closed in 1984, with Storm and Po each striking out on their own, Storm forming successively STd (Storm Thorgerson Design), then StormStudios.
StormStudios' loose group of freelancers currently includes Peter Curzon, Rupert Truman, Daniel Abbott, Lee Baker, Jerry Sweet, Laura Truman, Silvia Ruga, and Charlotte Barnes, some combinations of whom have been working with several newer artists, including Muse. In the foreword to 'Taken By Storm' (2007), a book dedicated to Storm's album art, Muse's Matt Bellamy said: "When we first met it occurred to me that he is one of the most bloody minded and stubborn grumpy sods I have ever met! He speaks his mind and has a stoic disposition, which is bold and a rarity in this fickle industry, but one which garners respect. The pursuit of his own vision, which on occasion bypasses all external input can be difficult for some to handle. However his reasoning, delivered with a mordant, even waspish, wit and a dogged attitude, ensures you come round to his point of view."
Storm explained his approach: "I'm very interested in intentional ambiguity. You know what it is, but not why it is. You might know what it is, but not how it is. There was one particular cover that was very consciously about Magritte. It was a sort of homage. It was Wish You Were Here for Pink Floyd, and we did four pictures, including a man on fire, a man diving into a lake, a veil floating in the air in Norfolk, and the man in a desert who had no features. The one that was on the back cover, which was the man in the desert, is very obviously, and was supposed to be, a Magritte thing. So I think there is a certain Magritte feeling to the cover. It does confound you a bit, because you look at it and think, well, is this real?
"I mean, I am predominantly an image-maker, so I try and come up with images that will suit the music. In the contemporary world, rather than in a gallery, I'm trying to persuade the viewer to look again, to give the album cover a second look, as they will give them in a gallery, so partly you look at it and say, 'Well, that's pretty silly, or strange, or weird – what does it mean?'"
In 2010, the UK's Royal Mail paid tribute to several classic album covers by issuing them on First Class postage stamps. Included in the release was Storm's striking image for Pink Floyd's 1994 album The Division Bell, which featured two massive 9-feet high heads (drawn by Keith Breedon and sculpted by John Robertson) sited in a corn field in front of a distant Ely Cathedral.
Several books have been devoted to surveying Storm Thorgerson's work, spanning the more than four decades that he had been creatively active. He famously never stopped working, and at the time of his death was pursuing various projects, including a documentary on the life and work of Pink Floyd co-founder Syd Barrett.
Speaking of his work in 2012, Storm said: "I think it's always a very difficult thing for commercial artists and designers to pursue, against either circumstance or financial restrictions, that which you believe. So I've been very lucky, really. I was working for the [Pink] Floyd, who couldn't think of anything better to do than to hire me, and fortunately what we did worked, quite early on.
"I always thought, and I still think, that Ummagumma is a great design. I probably shouldn't, as an artist, like my own work (heavens, us artists are supposed to suffer dreadfully), but I quite like it.
"Film school definitely had an effect on my love of landscape. The humour, which I hope is there occasionally, like the cow [on the sleeve of Atom Heart Mother] I think just comes from the background I emerged from."
He died on 18th April, 2013. His family said: "Yes, Storm has died. He passed away, on Thursday 18th April in the afternoon. His ending was peaceful and he was surrounded by family and friends. He had been ill for some time with cancer though he had made a remarkable recovery from his stroke in 2003. He was in his 70th year."
David Gilmour said: "We first met in our early teens. We would gather at Sheep's Green, a spot by the river in Cambridge and Storm would always be there holding forth, making the most noise, bursting with ideas and enthusiasm. Nothing has ever really changed."He has been a constant force in my life, both at work and in private, a shoulder to cry on and a great friend. "The artworks that he created for Pink Floyd from 1968 to the present day have been an inseparable part of our work. "I will miss him."
Nick Mason said: "Scourge of management, record companies and album sleeve printers; champion of bands, music, great ideas and high, sometimes infuriatingly high, standards.
"Defender of art over commerce at all times, and tireless worker right up to the end. Two days before he passed away, and by then completely exhausted he was still demanding approval for art work and haranguing his loyal assistants. "Dear friend to all of us, our children, our wives (and the exes), endlessly intellectual and questioning. Breathtakingly late for appointments and meetings, but once there, invaluable for his ideas, humour, and friendship. "Irreplaceable and unforgettable, but leaving a wonderful legacy of ideas, film, writings and art work, Hipgnosis and Storm have contributed to so many musicians to engineer sums immeasurably greater than their parts."
He is survived by his mother Vanji, his son Bill, his wife Barbie Antonis and her two children Adam and Georgia. Sursa: http://davidgilmour.com/

Interviu cu Bogdan Alin Ota

„În Norvegia am primit absolut toate dovezile că Dumnezeu există cu adevărat."

După ce au ascultat piesa „Repentance" („Căinţă"), compusă şi interpretată de Bogdan, membrii juriului i-au spus că este genial. De vorbă cu Bogdan în exclusivitate, am aflat povestea vieții tânărului compozitor care, în semifinală, a spus că prima lui sursă de inspiraţie în muzică este Dumnezeu.

Bogdan Alin Ota își amintește cum, atunci când și-a prezentat compozițiile caselor de discuri din România, a fost refuzat de fiecare dată. Și-a luat însă revanșa, ajungând într-adevăr departe – tocmai în Norvegia, unde a intrat în finala concursului "Norvegienii au talent".

Unul din membrii juriului a zis că viaţa ta este demnă de un film. Care e povestea ta, Bogdan?

B.A.O.: M-am născut în Botoşani, acolo am copilărit. Tot acolo am început să studiez pianul, după ce, la o serbare şcolară, o fostă elevă a învăţătoarei mele a cântat la pian tema lui Kirculescu, de la Teleenciclopedia. Mi-a plăcut atât de mult, încât de cum am ajuns acasă le-am zis părinţilor că vreau să ne luăm şi noi un pian. Am insistat foarte mult să avem un pian în casă. Părinţii mei au cumpărat pianul, considerând că voi fi un doctor strălucit şi cult.

Deci ei voiau să devii doctor, nicidecum pianist...

B.A.O.: Da... am primit foarte multe „şuturi" din cauza dorinţei mele de a deveni pianist. Pentru că am dat la Conservator şi nu la Medicină sau la Drept sau la ştiu eu ce altă facultate mai cu fiţe... Asta s-a întâmplat mai ales în primul an de facultate (1997-1998), când mă întâlneam pe stradă cu părinţii foştilor colegi de liceu şi mă întrebau la ce facultate am dat.

Am susţinut examen la stat, am dat admitere şi eram cam patru-cinci pe un loc... Era o concurenţă acerbă, fiindcă erau numai cinci locuri la dispoziţie. Bine, pe atunci oamenii dădeau la facultate pentru că îşi doreau cu adevărat o carieră în domeniul respectiv. Nu pentru că asta am auzit că se caută în Canada, cealaltă se caută în Germania, hai să studiem Calculatoare că e un domeniu bine plătit... Pe nimeni nu interesa asta atunci şi eu se pare că trăiesc în trecut. Nu sunt un om adaptat vremurilor noastre.

Spune-ne ceva despre familia ta. Mai ai fraţi/surori? Cântă şi ei?

B.A.O.: Da, mai am o soră. Ea este doctor în muzică. Este mai mică decât mine. Este profesoară de pian. E membră în tot felul de comisii naţionale la concursurile de pian (în jurii). Este un pedagog extraordinar. Eu nu am moştenit acesată răbdare de a explica unor oameni aşa cum face ea. Nu pot să mă mândresc cu niciun fel de elev...

Ştiu că în 2009 aveai planuri cu formaţia Neuroleptika. Ce s-a întâmplat cu planurile acelea?

B.A.O.: Nu s-au realizat... a fost o experienţă plăcută pentru că în momentul în care am început proiectul de rock simfonic mi-am exersat în plus mâna în scriitura simfonică şi cam cu atât m-am ales din experienţa asta şi cu câţiva prieteni. Am făcut nişte înregistrări în Germania. Echipamentele noastre erau foarte scumpe, împrumutasem foarte mulţi bani din bănci, pentru că am mers pe ideea că ne trebuie bani şi scule pentru ca reţeta să fie completă. Altfel nu atingi succesul. Şi am împrumutat şi mai mulţi bani şi am făcut înregistrări în Germania, în Hamburg, într-un studio în care obişnuia să înregistreze şi Rammstein, un studio foarte mare, cu un inginer de sunet celebru, inginerul de sunet de la trupa Halloween. Am lucrat cu producătorul britanic, Peter Moss, la materialul demo pentru Neuroleptika. M-am întors în România cu acest CD înregistrat impecabil şi am fost cu el la case de discuri. Aici am primit mesajul: „Pa pa! Nu ne interesează."

După care m-am dus cu piese de genul celor cu care m-am prezentat în Norvegia, la care mi s-a spus: „Auzi, dar eşti chiar insistent!". „Da sunt insistent, deoarece aş dori să fac ceva..." Cu 7 milioane salariu de profesor în Bacău nu pot să trăiesc, nu pot să compun... e greu. Şi am tot fost refuzat. Sportul ăsta îl fac de prin 2003, de când am terminat Conservatorul... Ca să fac bani am lucrat în farmacii, am lucrat în pizzerii, am livrat medicamente, am făcut absolut orice pentru salarii, şi în august 2010, i-am spus soţiei că eu plec. Prefer să trăiesc într-o ţară şi să fiu un anonim, să fac orice altceva decât să trăiesc în România şi să mă privesc în oglindă.

Și așa ai plecat în Norvegia...

B.A.O.: Vă spun sincer. În momentul în care am găsit jobul ăsta de cărat copiatoare, mi-am zis că măcar aici nu mă ştie nimeni. Pot să car şi gunoi. În România eram o ruşine şi pentru familie şi pentru foştii colegi de Conservator, pentru cei care m-au cunoscut şi care ştiau că sunt cât de cât bun la pian şi la compoziţie şi făceam tot felul de joburi pentru un salariu. Şi am zis că prefer să trăiesc în oricare altă parte şi să fac orice job. Chit că montez roţi. Asta e, o să fiu un anonim între anonimi. Şi se pare că am avut noroc aici.

Cum ţi-a venit ideea să te înscrii la "Norvegienii au talent"?

B.A.O.: Nu am fost eu cu iniţiativa. Şefului meu i-a venit ideea, pe la sfârşitul lui decembrie, în timp ce căram o imprimantă în TV2 (un post de televiziune din Norvegia). Mulţumesc lui Dumnezeu că era un lift în clădirea aia... De obicei, prindem numai clădirile cu scări. O altă echipă e mai norocoasă şi are clădirile cu lifturi. Şi în lift era un afiş care anunţa că mai sunt doar câteva zile pentru înscrierea la emisiune şi că mai sunt câteva locuri.

Şeful meu, care ştia deja de la mine că atunci când eram în România mă ocupam de muzică, mi-a zis: „Aici ar trebui să te duci şi tu." Eu i-am zis: „Turarne (aşa îl cheamă), aş prefera să nu fac asta pentru că m-am otrăvit suficient cu tot felul de speranţe, timp de opt ani, după ce am terminat facultatea în România şi am crezut că dacă am echipamentele, producătorul din Londra, înregistrările perfecte, nu va mai avea nimeni nimic de reproşat..." Şi mă decisesem, gata. Nu mai depinde de mine. Tot talentul pe care l-am avut în mine l-am dat. Toţi banii pe care i-am avut i-am dat. Chit că şi acum mai am o grămadă de datorii la bancă. Dar se pare că nu e asta reţeta. Cel puţin asta am înţeles când am ajuns în Norvegia şi am văzut că Dumnezeu nu lucrează astfel. Că planurile Lui sunt cu totul şi cu totul altele.

Ai spus în emisiune că prima ta sursă de inspiraţie este Dumnezeu. De ce? Eşti o persoană credincioasă? Părinţii tăi sunt religioşi?

B.A.O.: Da, sunt o persoană credincioasă şi consider că aici, în Norvegia, am primit absolut toate dovezile că Dumnezeu există cu adevărat. Dar în afară de asta am fost pasionat în a studia tot felul de religii şi mistică religioasă. Aici în Norvegia am înţeles ce înseamnă „cere şi ţi se va da" sau „bate şi ţi se va deschide". Am înţeles asta pentru că mi-am dat seama că nu trebuie să-i ceri unui Dumnezeu desenat, ca în Capela Sixtină: cu barba albă şi cu mâna întinsă către nu ştiu ce fel de îngeri: „Doamne, dă-mi şi mie nu ştiu ce maşină cu roţile de nu ştiu ce dimensiuni", ci important este să ceri ce îţi doreşti cu adevărat de la viaţă. Şi, în momentul în care Iisus ne-a spus „să aveţi credinţă", la asta s-a referit. Cred că abia aici am înţeles cu adevărat lucrurile astea. Să crezi cu adevărat în ce vrei tu.

În atâţia ani de când studiez lucrurile astea, mi-am dat seama că Biblia este scrisă pentru ca toată lumea să o înţeleagă. Şi am înţeles că atâta timp cât izgoneşti negativismul din tine, asta înseamnă că îţi păstrezi credinţa în ceea ce ştii să faci şi în ceea ce eşti, şi automat primeşti ceea ce ceri. Şi atunci da, am înţeles definiţia pentru „cere şi ţi se va da" sau „bate şi ţi se va deschide". Nu este obligatoriu ca norocul unui om sau felul în care el cere anumite lucruri de la viaţă, de la divinitate, de la Dumnezeu să fie legate doar de un loc. Dacă nu e în România, atunci îmi iau zilele... că foarte mulţi au făcut prostia asta. Se pare însă că Dumnezeu lucrează cu totul şi cu totul altfel.

Şi tu L-ai văzut lucrând în viaţa ta în Norvegia...

B.A.O.: Eu cred că L-a văzut toată lumea. Sunt dovada vie că funcţionează... Personal, nu mă consider un geniu, deşi cei din juriu mi-au zis asta. În seara semifinalei, când au anunţat locurile 2 şi 3 eram ferm convins că altcineva va fi câştigătorul direct ales de public pentru finală. M-am rugat la Dumnezeu să nu pic din picioare. Vă spun sincer.

Ce ne poţi spune despre piesa din semifinală?

B.A.O.: Piesa din semifinală se numeşte „Repentance", care înseamnă „Căinţă" – a-ţi părea rău de păcatele făcute. Iar mesajul este unul de apropiere de Dumnezeu. Pentru că după ce te căieşti, ce faci? Îţi schimbi comportamentul, se schimbă totul, devii mai bun.

Ce legătură găseşti tu între muzică şi Dumnezeu/religie?

B.A.O.: Din punctul meu de vedere, Dumnezeu este în muzică. În momentul când spui ceva, dacă ai melodicitate în glas, e posibil să îţi atingi, într-un fel sau altul, interlocutorul. Atunci când cânt ce vreau să spun, se poate înţelege mult mai profund ce am de spus. Dacă Dumnezeu ne-a dat muzica, ne-a dat-o cu un scop. Eu consider că muzica ne ţine pe toţi uniţi. Este limbajul universal.

Cu ce gânduri aştepţi finala? Cum te pregăteşti? Mai compui vreo piesă?

B.A.O.: Eu o să continui să compun, cu sau fără acest concurs. Şi o să aleg din ce există. Acum e o piesă în proiect. Deocamdată este gata în proporţie de 90%, dar va fi gata până la finală. Din nefericire, timpul de emisie nu-mi permite să cânt mai mult de 2 minute sau 2 minute și jumătate. Fiind o emisiune televizată, au şi timpii de publicitate, timpii de pauză între reprezentaţii, în care trebuie să aranjeze decorul pentru fiecare participant, cu diverse accesorii. De aceea, trebuie să prelucrez piesa pentru a o adapta la program.

Ce vei face dacă vei câştiga?

B.A.O.: Am să continui în industria muzicală. Pe mine asta mă interesează. Este prematur să vorbesc acum despre dacă voi câştiga sau voi pierde, dar la varianta a doua prefer să nu mă gândesc.

Unde te vezi peste zece ani?

B.A.O.: Făcând aceeaşi treabă. Tot în muzică. Îmi doresc foarte mult să fac muzică de film.

Povesteşte-ne ceva ce ar trebui să ştim despre tine, şi nu te-am întrebat până acum.

B.A.O.: Asta este foarte greu. Ce cred eu că ar trebui să ştie oamenii despre mine? Cred că în România oamenii nu au avut ocazia să mă cunoască aşa cum sunt. Ce se vede în filmuleţele postate de la concurs... aşa sunt eu.

Dacă pot să le transmit oamenilor ceva legat de religie este că cei care cred cu adevărat în Dumnezeu ar trebui să închidă televizorul. Cel puţin partea cu ştirile. Dacă fac treaba asta, n-or să-şi mai spele creierul cu tot felul de tâmpenii, vor descoperi că Dumnezeu lucrează altfel pentru ei, şi vor vedea că El nu lucrează prin ştirile de la ora 5 şi că nu le va face niciun bine să vadă cum a evoluat războiul din Libia, cât le mai taie Băsescu pensiile. Nu îi ajută cu nimic. Pe mine nu m-a ajutat. Eu am refuzat de ceva timp să mă mai uit la televizor, pentru că din punct de vedere tehnologic am evoluat, dar din punct de vedere spiritual, nu. Eu cred că trăiesc undeva în secolul XIX şi mi-ar plăcea ca oamenii să se întoarcă acolo.

Bogdan, mulţumim pentru interviu.

B.A.O.: Mulţumesc şi eu şi să ştiţi că mi-a făcut mai mare plăcere să vă dau vouă, o revistă creştină, acest interviu, în cu totul alți termeni, decât să-l fi dat vreunui mare mogul de presă. (Sursa)

Alex Pattie - Alexandra Elena Cuza

De pe blogul prietenului meu Vlad Parvu, cu observatia ca am avut placerea sa cunosc si eu aceasta minunata domnisoara, cu ocazia concertului Speak Floyd din Cetatea Sucevei:

Toţi am avut eroi preferaţi şi/sau idoli când eram mici. Mulţi dintre noi încă avem. Unii l-au adoptat pe Superman, alţii pe Al Pacino, eu personaje gen Freddie Mercury, Chris Rea sau Florian Pittiş.

Fata ce urmează a fi prezentată aici şi-a ales drept "naşă" pe Pattie Boyd, fostă soţie şi mentor a doi coloşi ai muzicii: George Harrison şi Eric Clapton, aceasta fiind totodată şi "inspiraţia" celor doi pentru cântece precum "I Need You", "Something", "For You Blue" ce aparţin primului, sau "Layla", "Wonderful Tonight" şi "Bell Bottom Blues" scrise de Slowhand.

Alex Pattie, sau Alexandra Elena Cuza pe numele ei adevărat, este o suceveancă extrem de talentată şi de inteligentă, pe care am întâlnit-o pe Facebook (cum altfel?) şi care are o mare pasiune: muzica. Născută undeva la începutul lui mai '94, Alexandra respiră şi mănâncă tot ce ţine de Pink Floyd, Clapton şi muzica bună în general. Spune că la 14 ani visa să cânte "The Great Gig In The Sky", lucru ameţitor pentru unul ca mine, care a înţeles Floyd-ul undeva târziu, spre 20 de ani...

Să ne-ndreptăm spre concret, zic: Alexandra a început să cânte de aproximativ doi ani, împinsă de la spate şi încurajată de tatăl său (care este basist, apropos) şi de alţi oameni "cu ureche", precum Sandy Deac, binecunoscut compozitor şi lider al formaţiilor Desperado şi Speak Floyd. Actualmente este vocalista trupei 99 Degrees Blues Band, din care face parte alături de tatăl ei (chitară armonie). (Sursa)

Lansare site Speak Floyd

Dupa Pink Floyd Romania si Roger Waters Romania, care se vor doua site-uri romanesti ce promoveaza muzica formatiei Pink Foyd, am lansat astazi site-ul dedicat formatiei Speak Floyd, pe care doresc sa-i sustin atat cat pot in tot ceea ce fac pe plan muzical in proiectul foarte curajos pe care si l-au propus -un tribut al inegalabililor maestri progressive rock - Pink Floyd.

Pentru cei interesati:

http://speak-floyd.blogspot.ro/

July morning

There I was on a July morning looking for love

With the strength of a new day dawning and the beautiful sun

At the sound of the first bird singing I was leaving for home

With the storm and the night behind me and a road of my own

With the day came the resolution

I'll be looking for you...

La fiecare inceput de iulie, mi-aduc aminte de exceptionalul July Morning a celor de la Uriah Heep... In amintirea zilelor in care ascultam muzica asta la emisiunea Metronom de la Radio Europa Libera...

Sergiu Celibidache

La 28 iunie 1912, în orașul Roman din județul Neamț, se năștea unul dintre cei mai renumiti dirijori și compozitori ai lumii: Sergiu Celibidache.

La șase luni de la nașterea sa (1913), familia Celibidache se mută la Iași - unul dintre cele mai importante orașe culturale ale României. Precum o altă mare personalitate a culturii românești (Lucian Blaga), copilul Celibidache a stat într-o tăcere absolută, nerostind niciun cuvânt în primii săi ani de viață. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian, iar mai târziu ia și lecții, nivelul său școlar fiind unul excelent. La vârsta de 18 ani s-a produs ruptura de tatăl sau, Demostene, un influent ofițer de cavalerie si prefect al regiunii, care prevăzuse pentru fiul său, inzestrat cu o inteligență iesită din comun, o carieră politică. Însă Sergiu Celibidache vroia cu orice preț să devină muzician. În cele din urmă, Celibidache părăsește casa parintească pentru totdeauna.

A studiat matematica, filozofia și muzica în Iași, iar după despățirea de familia sa și-a continuat studiile la București, câștigându-și existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans.

De indata ce a absolvit stagiul militar (1935), Sergiu Celibidache se mută la Paris și își continuă studiile acolo. Într-una din zile, ascultă la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen și este într-atât de entuziasmat încât compune propriul cvartet de coarde și i-l trimite lui Tiessen. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, remarcă potențialul muzical deosebit al lui Celibidache si îl invită la Berlin.

Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și învață în cel mai scurt timp limba germană, urmând apoi să se înscrie, în Berlin, la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm. Printre profesorii săi se numără Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger și Nicolai Hartmann (filozofie), Arnold Schering și Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Curând, Celibidache începe să urmarească concertele și repetițiile lui Wilhelm Furtwangler în Berlin.

Un alt contact marcant pentru Celibidache în Berlin, în 1939, este întâlnirea cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun), care îl introduce în budismul-Zen și de care îl va lega o frumoasă prietenie.

Sergiu Celibidache este nevoit încă de tânăr să se întrețină singur și pentru a-și câștiga existența în 1940 lucrează, printre altele, ca pianist corepetitor al unui dansator, acompaniindu-l în turneele sale. El se dedică însă în continuare compoziției propriilor lucrări, dar începe și să dirijeze; pentru început, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai. La acel moment, el se consideră întâi de toate compozitor

Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit în anii 1941-1942 la ansamblul de amatori "Orchester Berliner Musikfreunde" ("Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii"), cu care a susținut cel puțin 7 concerte publice și căruia i-a dedicat și o compoziție de probă.

Încă de la început, Celibidache uluiește prin memoria lui extraordinară, el cunoscând toate lucrările dirijate pe dinafară. În plus, Celibidache a organizat concerte camerale sub bagheta sa cu un ansamblu de studenți ai Facultății de Muzică din Berlin - printre altele s-au interpretat atunci Concertele Brandenburgice de Bach. Realizările sale impresionează încă de timpuriu, dat fiind că profesorul său Heinz Tiessen specifica, într-un interviu al acelor timpuri, că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache!

La finalul anilor de studiu, Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre "Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres" ("Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres").

Condițiile de trai în Berlinul celui de-al Doilea Război Mondial au fost pentru Celibidache, sărac aproape dintotdeauna, deosebit de tensionate; nu avea bani aproape deloc, slăbise extrem de mult și a făcut față acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră (în cartierul Berlin Halensee, în Eisenzahnstraße 26a). Sergiu Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale în țara sa natală, România, astfel că nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta în război. Acestuia i s-a permis continuarea studiilor la Berlin pe durata celui de-al doi-lea Război Mondial. Cum profesorii au fost nevoiți să-și părăsească posturile din cauza războiului, Sergiu Celibidache a predat chiar propriilor colegi diverse discipline. În această perioadă, a dus o luptă pentru supraviețuire, fiind lipsit de hrană și făcând slalom printre bombardamente.

Prima aparitie semnificativa a lui Celibidache dupa razboi ca dirijor este intr-un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Camera din Berlin. La scurt timp după, ia parte la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin (Rundfunk Sinfonieorchester Berlin) pe care îl câștigă cu brio, având pe atunci doar 33 de ani.

În acest timp, Orchestra Filarmonicii din Berlin se confrunta cu faptul că dirijorul șef Wilhelm Furtwängler fusese exilat până la terminarea procesului său de denazificare iar dirijorul interimar, Leo Borchard, decedase recent. Astfel, fiind în căutarea unui dirijor deopotrivă competent și fără implicații politice, orchestra îl remarcă pe Celibidache și îl invită la un prim concert pe 29 august 1945. Programul include Uvertura operei Barbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. Orchestra a fost convinsă de modul de lucru ambițios al tânărului român, alegandu-l in octombrie 1945 ca noul sau director musical. Din aceasta colaborare au rezultat finalmente 414 concerte atat în Berlin, cat si in turneele intreprinse in toata lumea.

În 1946, în prima stagiune cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Celibidache a dirijat nu mai puțin de 108 concerte. În același an are loc și prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler în Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi. Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.

În 1948, Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. În acel an are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. De asemenea, în acel an s-a semnat și primul (și singurul) contract de înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge. Din acel moment, dupa ce a ascultat sunetul fad , Celibidache nu a iubit niciodată înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. El considera că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității. (Continuarea, aici)

Bogdan Ota - Un pianist din Botosani

Bogdan Ota este un pianist roman care a incercat mai intii sa se remarce in propria lui tara, iar dupa ce a vazut ca in Romania nu are nicio sansa sa se faca observat si apreciat, a plecat spre alte zari sa-si incerce norocul. A participat fara voia sa la concursul „Norvegienii au talent” unde a castigat locul al doilea. Iata cateva reactii ale membrilor juriulului din Norvegia:

"Iubesc muzica ta, esti atat de talentat, cu adevarat talentat si Romania ar trebui sa fie atat de mandra de tine", a spus emotionata o membra a juriului.

Cei trei membri ai juriului l-au numit pe Bogdan Ota "un geniu al muzicii" si au declarat in fata a milioane de telespectatori ca sunt onorati ca Bogdan se afla pe scena: "Norvegia este binecuvantata pentru ca te afli aici".

"Sunt coplesit. Multumesc Norvegiei. Multumesc Norvegiei pentru ca m-a adoptat cu adevarat si m-a tratat asa, ca pe unul de al vostru... Cred ca Norvegia ma iubeste mai mult decat Romania", a declarat Bogdan.

"Este genial. Cum de Romania nu te-a vazut?", l-a intrebat pe Bogdan la o editie precedenta un membru al juriului, iar el a raspuns:"M-a vazut, dar nu a fost interesata de muzica mea". "Sper ca romanii sa te vada, sa vada cat esti de talentat", a mai spus un alt membru al juriului.

Bogdan Ota a plecat din Botosani, iar de noua luni locuieste in Norvegia si lucreaza la o firma de copiatoare. In prima etapa a concursului absolventul Conservatorului din Iasi care a reusit sa uimeasca Norvegia a ales sa interpreteze o compozitie proprie.

Bogdan recunoaşte că înscrierea sa la acest concurs a fost o întâmplare fericită. „ Căram o imprimantă la TV2 iar şeful meu a zis „ You must be there", arătându-mi cu degetul către un afiş cu „Norske Talenter". Vă daţi seama că nu am vrut sub nicio formă. Eram mai mult decât sătul să prind aripi din nou şi cineva să mi le taie. Şi evitând să mă hrănesc cu vise nepermise, am refuzat. Tor Arne, şeful meu, m-a înscris online şi, într-o vineri, m-am trezit pe scena aia. Restul îl ştiţi", a spus artistul care vrea să îi răsplătească pe norvegieni pentru încrederea acordată.

"Cu muzica am cochetat de cand am invatat sa merg si am gasit chitara din studentie a tatalui meu prin casa. M-am indragostit de pian la varsta de 7 ani, cand am auzit o studenta la conservator cantand celebrul generic de la Teleenciclopedia, compus de Kirculescu. Atunci am stiu ca asta vreau sa fac. La o cariera muzicala visez tot de mic, am incercat de nenumarate ori si in nenumarate feluri sa reusesc sa intru in lumea asta. Probabil ca nu eram suficient de bine pregatit pana acum". Bravo Bogdan, toata stima, respectul si simpatia mea!

Lecţia de ascultare - Cornel Chiriac predă "Pink Floyd"

Redau aici integral un articol despre Cornel Chiriac, care mi-a placut.

Azi mi-am adus aminte de Cornel Chiriac, inegalabilul DJ de la "Europa liberă", răsfoind site-ul postului http://www.europalibera.org/, unde am găsit un "Metronom" cu Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Down. Rebel, nonconformist, mîncînd muzică pe pîine – cam aşa a fost Cornel Chiriac, DJ-ul pătimirii noastre, cum i-au spus prietenii.

În liceu, în Piteşti, traduce reviste de jazz din străinătate, apoi dă la „Teatru”, apoi lucrează la Radio Bucureşti, unde organizează prima arhivă românească de jazz şi îşi exasperează cenzorii, difuzînd rock progresiv, promovînd trupe autohtone, primind saci de scrisori, aruncînd în eter sfidarea Beatles „Back in the USSR” taman în momentul invadării Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia. Pletos, bărbos, dă cu tifla miliţienilor... Interzis la radio, fuge în Occident, cu o invitaţie falsificată de prieteni grafologi (!), avînd drept bagaje numai nişte benzi ale formaţiei Phoenix. Îşi reia „Metronomul” la Radio Europa Liberă, unde pune în undă istoria - Led Zepellin, Pink Floyd, Santana, Simon & Garfunkel. Devine profesorul de muzică al tuturor puştanilor români, care îi ascultă vocea gravă printre fluierăturile staţiilor de bruiaj şi ţin evidenţa topurilor, în loc să înveţe marxism-leninism.

Ironiile sale la adresa regimului Ceauşescu ustură ca ardeiul iute. Revoltaţi, securiştii cu cefe groase hotărăsc contraatacul. Cornel Chiriac este înjunghiat pe 4 martie 1975, noaptea, într-o parcare din Munchen. Pe crucea sa de la Cimitirul Reînvierii din Bucureşti este scris: "Generation: Make Love Not War" - "Tineri, faceţi dragoste nu război !". Asasinul n-a fost găsit niciodată. Incă te ascultăm, Cornel!

Cornel Chiriac - 70 de ani

Au trecut sapte decenii de la nasterea lui Cornel Chiriac, cel care, mai intai de la “Radio Romania”, apoi de la “Europa Libera” a demonstrat ca muzica rock poate submina sistemul pietrificat, ca poate fi o forma de contestare a totalitarismului si de regasire a demnitatii. A fost unul dintre jurnalistii radio cei mai pretuiti de catre legendarul Noel Bernard. Nu facea doar emisiuni muzicale exceptionale, ci organiza adevarate tribune ale libertatii. A intruchipat paradigmatic ceea ce Monica Lovinescu a numit est-etica.

Cornel Chiriac in studioul de la Europa Libera. De aici a facut exceptionalele emisiuni muzicale care i-au bucurat pe milioane de romani, care fiecare in camaruta lui, ii ascultau prezentarile de albume, intr-o fascinanta calatorie in lumea muzicii acelor vremuri.

Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios “cantand Conducatorul” si slavind “libertatea comunista” (o facea inca inainte de al sau “Cenaclu”, acolo insa lucrurile au ajuns la paroxism), Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. Intr-un fel, insasi infiintarea “Cenaclului ” lui Paunescu la mijlocul anilor 70 era raspunsul nomenklaturii ideologice (PCR, UTC, UASCR) la contagioasa lectie de libertate propusa de realizatorul de la “Europa Libera”. Nu neg ca au existat si artisti onesti care au participat la circul paunescian. Au fost ori s-au lasat inselati. Manipularea grandilocvent-patriotarda a fost deopotriva perfida si grotesca. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la “Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.

Citesc pe Hotnews: “La 4 martie 1975 a fost injunghiat linga masina sa, intr-o parcare din Munchen. Vestea mortii sale a fost o lovitura uriasa pentru iubitorii de muzica din Romania. Au aparut imediat zvonuri ca fusese asasinat din ordinul regimului Ceausescu, evident deranjat de emisiunile care promovau nu doar muzica buna, ci si ideile “subversive” ale lui Cornel Chiriac despre libertate.” Politrucii regimului erau turbati cand venea vorba de muzica rock, de culturi alternative. Nu am intalnit reactionari mai batuti in cap, mai ingusti la minte, decat ideologii comunisti din acele timpuri ale nesimtirii si nerusinarii.

Ce puteau pricepe cei pe care poetul Geo Dumitrescu ii numea “tovarasul Gusa” si “tovarasul Ceafa”, ce puteau pricepe Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtica, Ion Iliescu, Petru Enache, Traian Stefanescu, Pantelimon Gavanescu, Constantin Bostina, Suzanica Gadea si Cornel Pacoste, servitorii ideologici ai dictaturii, din muzica formatiilor “Pink Floyd”, “Creedence Clearwater Revival”, “Led Zeppelin”, “Deep Purple” si “Jefferson Airplane”? Cum sa tolereze ei atractia tinerilor spre Beatles, Rolling Stones, Jimy Hendrix, Janis Joplin, Jose Feliciano? Intuiau un singur lucru: asa ceva, o asemenea debandada este de nepermis. Nu e mult mai frumos si mai “indicat” sa inganam balade revolutionare cu accente pretins patriotice? Limbajul muzicii rock este unul universal. Tocmai de aceea regimurile comuniste l-au prigonit.”Carta 77″ a pornit ca miscare de sustinere a formatiei rock “Plastic People of the Universe”. Textele le scria, intre altii, Martin Palous, filosof arendtian si voegelinian, discipolul lui Jan Patocka. Havel l-a admirat pe Frank Zappa (si viceversa).

Probabil ca arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viata acestui soldat al libertatii. Daca n-ar fi fost ucis, daca ar fi apucat caderea dictaturii, nu ma indoiesc ca vocea lui Cornel Chiriac ar fi rasunat fara ezitare in favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a detestat si care, din nenorocire, a reusit sa-l rapuna. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o constiinta libera, opusul a ceea ce regimul incerca sa impuna drept model cultural. Romania democratica ii datoreaza imens. (Sursa)

EUROPAfest 2012

EUROPAfest 2012 - un festival de muzica si nu numai, in care se vor putea asculta 4 genuri muzicale - jazz, blues, pop şi muzică clasică. Ediţia din acest va avea loc sub sloganul "It's all about live quality music!" și se va desfășura în perioada 4-19 mai. De vazut si de auzit

Sursa: http://www.infomusic.ro/agenda/europafest-2012/

Un cadou de suflet - "Pink Floyd in rosu"

Dupa cum se vede, de o vreme am prins drag de blogul prietenului meu ascultator de Pink Floyd, pe care am ajuns pur si simplu intamplator, in urma unui search pe Google in care cautam ceva informatii despre una dintre cele mai deosebite voci ale muzicii romanesti, Toni Seicarescu.

Am gasit un articol la subiect pe blogul lui, mi-a placut si l-am postat la mine pe blog, cu citarea sursei, bineinteles. Rasfoind prin scrierile sale ca sa vad ce si cum, am avut placuta surpriza sa constat ca autorul blogului, pe numele lui Vlad Parvu, are gusturi muzicale demne de luat in seama.

Mai intaii am observat ca si lui, ca si mie, ii suna foarte bine vocea lui Toni, dupa care am observat ce gusturi rafinate are in materie de muzica. Si uite-asa, am dat curs unei invitatii a prietenului Vlad de a descrie cu cuvintele mele ce melodie sau album al formatiei Pink Floyd imi place cel mai mult si de ce imi place Pink Floyd. A fost si un fel de provocare sa raspund la asemenea intrebari, pentru ca eu insumi mi le-am pus de-a lungul vremurilor in discutiile despre muzica pe care o ascultam cu prietenii mei... Si in afara de asta, Vlad a promis la schimb o carte despre care auzisem ca a aparut si in limba romana si o si vazusem undeva pe internet, mi-o doream, ceea ce mi-a venit ca o manusa. Am pus de fapt ieri pe blog articolul lui Vlad.

Ca raspuns la asa provocare, am scris pe nerasuflate un text exact asa cum l-am simtit la momentul ala si i l-am trimis pe email, dupa care, azi de dimineata, am avut marea bucurie sa constat ca ceea ce am scris i-a placut lui Vlad si in plus, o sa-mi trimita drept cadou cartea - "Pink Floyd in rosu", a lui Michele Mari. Abia astept s-o primesc, cu mare bucurie. Dar si mai mare bucurie este ca am mai castigat un prieten, pur si simplu navigand pe net in cautarea unor informatii despre o voce, dupa care, facand inca un pas, cautand sa-mi exprim parerea despre un fenomen pe care eu si prietenul meu Vlad Parvu il simtim si il respectam la fel, si ma refer aici la fenomenul reprezentat de formatia Pink Floyd si de muzica lor absolut superba.

Iata si articolul publicat astazi de Vlad pe blogul sau, ca raspuns la textul pe care i l-am trimis ieri. La citirea acestui text, nu pot sa spun decat un mare multumesc si in rest, ma-nclin... Si fiindca am inteles ca zilele astea a fost si ziua ta de nastere, iti spun din toata inima si pe aceasta cale: La multi ani, prietene!

Cadourile reprezintă ceva aparte pentru mine. Recunosc, îmi place să le primesc, dar nu exagerez cu nimic când spun că îmi place mult mai mult să le ofer. Dar să le luăm pe rând. În 27 martie am trecut la varianta 2.2 beta (vorba unei prietene). Bineînţeles, mesaje, urări, cadouri, tot tacâmul. Unul s-a remarcat, totuşi. Un mesaj, un cadou. Culmea sau nu, acesta vine "de nicăieri". La propriu. Nu-l cunosc pe destinatar, nu ştiu cum a ajuns la mine (în speţă, la blogul meu) şi, cel mai curios, nu ştiu cum de s-a priceput să-mi facă un aşa cadou frumos, chiar dacă nu ne cunoaştem.

Totul s-a petrecut din pricina concursului care este în desfăşurare în acest prea-intim spaţiu online. La numai o zi după ce am fost nevoit să schimb regulile acordării acelei cărţi din pricina motivului că doritorii sunt mulţi, dar leneşi, a venit şi răspunsul mult (ne)aşteptat. Un răspuns, care, recunosc, a fost pe cât de surprinzător, pe atât de familiar şi cunoscut mie. Pradaoxal, nu?

Domnul Doru Năstase (dar căruia îi voi adresa simplul apelativ de "prieten" de acum încolo, chiar dacă vârsta nu mi-o permite) a crezut de cuviinţă să scrie câteva rânduri despre Pink Floyd şi despre concursul meu. În urma parcurgerii lor, mi-am dat seama că există într-adevăr oameni care merită. Ce merită? Nu ştiu, dar merită. Acesta a publicat pe blogul său, Ceainăria Veche, două articole scrise de mine, plus un răspuns pe care eu îl consider nici mai mult, nici mai puţin decât perfect, aici.

Spuneţi-mi, voi prieteni de pe feisbuc şi reali, pot face altceva în afară să mă înclin şi să acord cartea prietenului Doru? Nici vorbă. Şi nu, nu o fac pentru că este singurul. Nici pentru că are copii mai mari decât mine. Nici măcar pentru că s-a chinuit. O fac pentru că a scris exact ceea ce trebuie, exact ceea ce vroiam să aud, exact ceea ce simţeam dar, fir-ar să fie!, nu reuşeam să exprim. Am reuşit să ating acest lucru într-un singur răspuns, într-un singur mail, de la un singur om.

Nu mai contează termenul limită, nu mai contează faptul că vă doriţi cartea, nici macar faptul că vă este lene. Acest om a reuşit să-mi facă cel mai frumos cadou de ziua mea, fără să ştie. A reuşit să-mi dea naştere la un zâmbet. :-)