Un cadou de suflet - "Pink Floyd in rosu"

Dupa cum se vede, de o vreme am prins drag de blogul prietenului meu ascultator de Pink Floyd, pe care am ajuns pur si simplu intamplator, in urma unui search pe Google in care cautam ceva informatii despre una dintre cele mai deosebite voci ale muzicii romanesti, Toni Seicarescu.

Am gasit un articol la subiect pe blogul lui, mi-a placut si l-am postat la mine pe blog, cu citarea sursei, bineinteles. Rasfoind prin scrierile sale ca sa vad ce si cum, am avut placuta surpriza sa constat ca autorul blogului, pe numele lui Vlad Parvu, are gusturi muzicale demne de luat in seama.

Mai intaii am observat ca si lui, ca si mie, ii suna foarte bine vocea lui Toni, dupa care am observat ce gusturi rafinate are in materie de muzica. Si uite-asa, am dat curs unei invitatii a prietenului Vlad de a descrie cu cuvintele mele ce melodie sau album al formatiei Pink Floyd imi place cel mai mult si de ce imi place Pink Floyd. A fost si un fel de provocare sa raspund la asemenea intrebari, pentru ca eu insumi mi le-am pus de-a lungul vremurilor in discutiile despre muzica pe care o ascultam cu prietenii mei... Si in afara de asta, Vlad a promis la schimb o carte despre care auzisem ca a aparut si in limba romana si o si vazusem undeva pe internet, mi-o doream, ceea ce mi-a venit ca o manusa. Am pus de fapt ieri pe blog articolul lui Vlad.

Ca raspuns la asa provocare, am scris pe nerasuflate un text exact asa cum l-am simtit la momentul ala si i l-am trimis pe email, dupa care, azi de dimineata, am avut marea bucurie sa constat ca ceea ce am scris i-a placut lui Vlad si in plus, o sa-mi trimita drept cadou cartea - "Pink Floyd in rosu", a lui Michele Mari. Abia astept s-o primesc, cu mare bucurie. Dar si mai mare bucurie este ca am mai castigat un prieten, pur si simplu navigand pe net in cautarea unor informatii despre o voce, dupa care, facand inca un pas, cautand sa-mi exprim parerea despre un fenomen pe care eu si prietenul meu Vlad Parvu il simtim si il respectam la fel, si ma refer aici la fenomenul reprezentat de formatia Pink Floyd si de muzica lor absolut superba.

Iata si articolul publicat astazi de Vlad pe blogul sau, ca raspuns la textul pe care i l-am trimis ieri. La citirea acestui text, nu pot sa spun decat un mare multumesc si in rest, ma-nclin... Si fiindca am inteles ca zilele astea a fost si ziua ta de nastere, iti spun din toata inima si pe aceasta cale: La multi ani, prietene!

Cadourile reprezintă ceva aparte pentru mine. Recunosc, îmi place să le primesc, dar nu exagerez cu nimic când spun că îmi place mult mai mult să le ofer. Dar să le luăm pe rând. În 27 martie am trecut la varianta 2.2 beta (vorba unei prietene). Bineînţeles, mesaje, urări, cadouri, tot tacâmul. Unul s-a remarcat, totuşi. Un mesaj, un cadou. Culmea sau nu, acesta vine "de nicăieri". La propriu. Nu-l cunosc pe destinatar, nu ştiu cum a ajuns la mine (în speţă, la blogul meu) şi, cel mai curios, nu ştiu cum de s-a priceput să-mi facă un aşa cadou frumos, chiar dacă nu ne cunoaştem.

Totul s-a petrecut din pricina concursului care este în desfăşurare în acest prea-intim spaţiu online. La numai o zi după ce am fost nevoit să schimb regulile acordării acelei cărţi din pricina motivului că doritorii sunt mulţi, dar leneşi, a venit şi răspunsul mult (ne)aşteptat. Un răspuns, care, recunosc, a fost pe cât de surprinzător, pe atât de familiar şi cunoscut mie. Pradaoxal, nu?

Domnul Doru Năstase (dar căruia îi voi adresa simplul apelativ de "prieten" de acum încolo, chiar dacă vârsta nu mi-o permite) a crezut de cuviinţă să scrie câteva rânduri despre Pink Floyd şi despre concursul meu. În urma parcurgerii lor, mi-am dat seama că există într-adevăr oameni care merită. Ce merită? Nu ştiu, dar merită. Acesta a publicat pe blogul său, Ceainăria Veche, două articole scrise de mine, plus un răspuns pe care eu îl consider nici mai mult, nici mai puţin decât perfect, aici.

Spuneţi-mi, voi prieteni de pe feisbuc şi reali, pot face altceva în afară să mă înclin şi să acord cartea prietenului Doru? Nici vorbă. Şi nu, nu o fac pentru că este singurul. Nici pentru că are copii mai mari decât mine. Nici măcar pentru că s-a chinuit. O fac pentru că a scris exact ceea ce trebuie, exact ceea ce vroiam să aud, exact ceea ce simţeam dar, fir-ar să fie!, nu reuşeam să exprim. Am reuşit să ating acest lucru într-un singur răspuns, într-un singur mail, de la un singur om.

Nu mai contează termenul limită, nu mai contează faptul că vă doriţi cartea, nici macar faptul că vă este lene. Acest om a reuşit să-mi facă cel mai frumos cadou de ziua mea, fără să ştie. A reuşit să-mi dea naştere la un zâmbet. :-)