Uriah Heep din nou in Romania

În urmă cu câteva zile, faimoasa trupă rock Uriah Heep anunţa cu tristeţe despărţirea de bunul lor prieten Trevor Bolder, celebrul basist care s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani după o luptă grea cu cancerul. Agravarea stării de sănătate de la finalul anului trecut l-a determinat pe artist să se retragă, predând cu încredere ştafeta actualului basist, Dave Rimmer. Această pierdere uriaşă nu i-a împiedicat însă pe membrii grupului Uriah Heep să îşi desfăşoare programul turneului deja stabilit. Artiştii vor susţine în continuare seria concertelor programate pentru acest an.
În urmă cu câteva zile, faimoasa trupă rock Uriah Heep anunţa cu tristeţe despărţirea de bunul lor prieten Trevor Bolder,

Începând cu 1 iunie, ei vor concerta pe marile scene din Germania, Austria şi Ungaria, urmând ca pe 11 iunie legendara trupă să se reîntâlnească cu fanii din România în cadrul unui eveniment exploziv care se va desfăşura pe scena Arenelor Romane din Bucureşti începând cu orele 20:00. Cele două ore de concert din Bucureşti vor fi dedicate exclusiv basistului Trevor Bolder, un prieten foarte apropiat şi în acelaşi timp un coleg desăvârşit care le-a fost alături 37 de ani. Sursa

Storm Thorgerson

 "Este dragut dar este o idee simpla. Reflectarea luminii printr-o prisma este un lucru comun in natura, ca un curcubeu. Mi-ar placea sa-mi asum ideea, dar din pacate nu este a mea!"

Designer and film-maker Storm Thorgerson grew up in Cambridge and was an early friend of Syd Barrett, Roger Waters and David Gilmour, all from Pink Floyd, for whom he designed many album covers, including the iconic sleeve for The Dark Side Of The Moon. The graphic art group Hipgnosis (co-founded by Storm with Aubrey 'Po' Powell) became one of the most famed design and photographic teams in music, with covers for many other internationally successful artists, including Led Zeppelin, Genesis, Wishbone Ash, 10cc, Black Sabbath, Wings, Peter Gabriel, and Yes. After the team went their separate ways, Storm spent some time creating films and documentaries, but always maintained his design work, most recently as founder of StormStudios, which has created memorable images for Muse, Biffy Clyro, and The Steve Miller Band, as well as the graphics for the recent Why Pink Floyd? campaign.

Storm Elvin Thorgerson was born in Potters Bar, Middlesex (now in Hertfordshire) on February 28th 1944. Of Norwegian heritage, he was schooled at Summerhill free school and then Brunswick Primary School in Cambridge. His secondary education was at local grammar school, the Cambridgeshire High School for Boys, alongside Syd Barrett and Roger Waters, who went on to form Pink Floyd.
He studied for a degree at Leicester University from 1963 to 1966, initially in Psychology, but he switched courses, gaining more satisfaction from attaining a BA Honours degree in English and Philosophy. However, his primary interest had always been film, so he progressed to a Masters' Degree course in Film and TV at London's Royal College of Art (1966-69). He had a variety of jobs, including being a temporary porter for British Rail, before founding Hipgnosis with fellow college student 'Po' Powell.
Po, originally from Sussex, had attended school in Ely, Cambridgeshire, and had met Storm in Cambridge, striking up a friendship that led to them sharing a flat in London. The Thorgerson/Powell design company was named Hipgnosis (by juxtaposing 'hip' with the Greek 'gnosis' – to know) and their first commission was for a series of book jackets. In 1968, wanting to break into the world of album covers, which had become much more flamboyant and art-oriented since the psychedelic explosion of 1967, Storm asked his friend David Gilmour, who had recently replaced Syd Barrett as guitarist/singer in Pink Floyd, to help persuade the other members of Pink Floyd that they should use him to do the artwork for their latest album.
The resulting cover for A Saucerful of Secrets still stands as one of the best examples of British psychedelic cover art. As Q magazine stated, the designers attempted to mirror three "altered states of consciousness" – religion, drugs, and Pink Floyd music. A studio was acquired at 6 Denmark Street in Soho and until 1982 Hipgnosis thrived as one of the best known photography and design companies.
The Pink Floyd connection continued with the covers for the band's subsequent albums, including More, the double album Ummagumma (shot at the house of Storm's then-girlfriend Libby January) and Atom Heart Mother, but Hipgnosis worked with many other artists, including The Pretty Things, Syd Barrett, The Nice, T. Rex, Marvin, Welch & Farrar, The Electric Light Orchestra, Wishbone Ash, the Climax Blues Band, and Renaissance, before the huge success of 1973's The Dark Side Of The Moon and its stark graphic sleeve brought their work to a global audience.
Larger budgets allowed Storm and Po more free rein, and suitably cinematic sleeves were created for clients such as Led Zeppelin (Houses Of The Holy), Genesis (The Lamb Lies Down On Broadway) and 10cc (Deceptive Bends), among many others.
By Storm's own admission, he was never a draughtsman, preferring to work with ideas and concepts, and many of his designs are notable for their surreal elements, placing objects out of their traditional contexts, especially with vast spaces around them, to give them an awkward appearance while highlighting their beauty. Storm has said: "I like photography because it is a reality medium, unlike drawing which is unreal. I like to mess with reality...to bend reality. Some of my works beg the question of is it real or not?"

Acknowledging the influence of Belgian surrealist Rene Magritte, Storm said: "I probably first came across Magritte via my mother, and I think my mother rather indirectly encouraged my interest in art, particularly in painting. Magritte was probably an early interest, I think because he dealt not with technique so much as with ideas, and some of them are quite funny. I like to look, because it makes me smile.
"I think I took away from Magritte a sort of love of oddity, or oddness, or rather, juxtaposition or contrariness. He used to play with the reality, you know, so in a sense I have to set it up as a real thing which has been slightly twisted – that's the contrariness, the oddness. We often stage these things for real and don't do them in a computer because the reality has its own attributes. What you see is what you get."
Another element that set Hipgnosis apart from their contemporaries was their use of English puns to create a pictorial counterpart to an album's title: Wishbone Ash's Live Dates recreated the imagery of an ornately illustrated box of dates; There's The Rub by Wishbone Ash depicted a cricketer, showing evidence of him having shined the cricket ball against his trousers to add spin when bowling; 10cc's Sheet Music showed the four band members holding a giant bedsheet that engulfed the lens; UFO's Force It utilised bathroom imagery, as a pun on the US use of 'faucet' rather than the English 'tap' – and so on.
Hipgnosis weren't afraid to use multiple visual techniques to effect their designs; over the years their sleeves used hyperreal photography, pencil illustration, airbrushing, photo montage, Polaroid manipulation and colour photocopying, while their design for The Dark Side Of The Moon was entirely graphic (with Hipgnosis associate George Hardie). In spite of that, their most celebrated images are still probably the ones using Storm's favoured method of grotesquely oversizing everyday objects like balls of wool, lightbulbs and sculpted heads and then placing them in an otherworldly landscape.
By the early 1980s the studio had diversified into advertising, designing and shooting campaigns for Peugeot, Kronenbourg 1664, Levi Jeans, Volvo, Gillette, Stella Artois, Rank Xerox, and The Beatles. Moving from photo design into moving pictures, Powell, Thorgerson and Peter Christopherson started Green Back Films in 1982, shooting many music videos including Big Log for Robert Plant, Wherever I Lay My Hat for Paul Young, Owner of A Lonely Heart for Yes, and Blue Light for David Gilmour. The trio wrote, produced and directed three feature films: Incident at Channel Q starring Al Corley (Sony), Train of Thought with Yumi Matsutoya (Toshiba EMI), and Now Voyager starring Sir Michael Hordern and Barry Gibb (Universal). Green Back Films closed in 1984, with Storm and Po each striking out on their own, Storm forming successively STd (Storm Thorgerson Design), then StormStudios.
StormStudios' loose group of freelancers currently includes Peter Curzon, Rupert Truman, Daniel Abbott, Lee Baker, Jerry Sweet, Laura Truman, Silvia Ruga, and Charlotte Barnes, some combinations of whom have been working with several newer artists, including Muse. In the foreword to 'Taken By Storm' (2007), a book dedicated to Storm's album art, Muse's Matt Bellamy said: "When we first met it occurred to me that he is one of the most bloody minded and stubborn grumpy sods I have ever met! He speaks his mind and has a stoic disposition, which is bold and a rarity in this fickle industry, but one which garners respect. The pursuit of his own vision, which on occasion bypasses all external input can be difficult for some to handle. However his reasoning, delivered with a mordant, even waspish, wit and a dogged attitude, ensures you come round to his point of view."
Storm explained his approach: "I'm very interested in intentional ambiguity. You know what it is, but not why it is. You might know what it is, but not how it is. There was one particular cover that was very consciously about Magritte. It was a sort of homage. It was Wish You Were Here for Pink Floyd, and we did four pictures, including a man on fire, a man diving into a lake, a veil floating in the air in Norfolk, and the man in a desert who had no features. The one that was on the back cover, which was the man in the desert, is very obviously, and was supposed to be, a Magritte thing. So I think there is a certain Magritte feeling to the cover. It does confound you a bit, because you look at it and think, well, is this real?
"I mean, I am predominantly an image-maker, so I try and come up with images that will suit the music. In the contemporary world, rather than in a gallery, I'm trying to persuade the viewer to look again, to give the album cover a second look, as they will give them in a gallery, so partly you look at it and say, 'Well, that's pretty silly, or strange, or weird – what does it mean?'"
In 2010, the UK's Royal Mail paid tribute to several classic album covers by issuing them on First Class postage stamps. Included in the release was Storm's striking image for Pink Floyd's 1994 album The Division Bell, which featured two massive 9-feet high heads (drawn by Keith Breedon and sculpted by John Robertson) sited in a corn field in front of a distant Ely Cathedral.
Several books have been devoted to surveying Storm Thorgerson's work, spanning the more than four decades that he had been creatively active. He famously never stopped working, and at the time of his death was pursuing various projects, including a documentary on the life and work of Pink Floyd co-founder Syd Barrett.
Speaking of his work in 2012, Storm said: "I think it's always a very difficult thing for commercial artists and designers to pursue, against either circumstance or financial restrictions, that which you believe. So I've been very lucky, really. I was working for the [Pink] Floyd, who couldn't think of anything better to do than to hire me, and fortunately what we did worked, quite early on.
"I always thought, and I still think, that Ummagumma is a great design. I probably shouldn't, as an artist, like my own work (heavens, us artists are supposed to suffer dreadfully), but I quite like it.
"Film school definitely had an effect on my love of landscape. The humour, which I hope is there occasionally, like the cow [on the sleeve of Atom Heart Mother] I think just comes from the background I emerged from."
He died on 18th April, 2013. His family said: "Yes, Storm has died. He passed away, on Thursday 18th April in the afternoon. His ending was peaceful and he was surrounded by family and friends. He had been ill for some time with cancer though he had made a remarkable recovery from his stroke in 2003. He was in his 70th year."
David Gilmour said: "We first met in our early teens. We would gather at Sheep's Green, a spot by the river in Cambridge and Storm would always be there holding forth, making the most noise, bursting with ideas and enthusiasm. Nothing has ever really changed."He has been a constant force in my life, both at work and in private, a shoulder to cry on and a great friend. "The artworks that he created for Pink Floyd from 1968 to the present day have been an inseparable part of our work. "I will miss him."
Nick Mason said: "Scourge of management, record companies and album sleeve printers; champion of bands, music, great ideas and high, sometimes infuriatingly high, standards.
"Defender of art over commerce at all times, and tireless worker right up to the end. Two days before he passed away, and by then completely exhausted he was still demanding approval for art work and haranguing his loyal assistants. "Dear friend to all of us, our children, our wives (and the exes), endlessly intellectual and questioning. Breathtakingly late for appointments and meetings, but once there, invaluable for his ideas, humour, and friendship. "Irreplaceable and unforgettable, but leaving a wonderful legacy of ideas, film, writings and art work, Hipgnosis and Storm have contributed to so many musicians to engineer sums immeasurably greater than their parts."
He is survived by his mother Vanji, his son Bill, his wife Barbie Antonis and her two children Adam and Georgia. Sursa: http://davidgilmour.com/

Emil Pavelescu - Pictor naiv

Emil Pavelescu este azi unul dintre cei mai importanti pictori naivi ai Romaniei. Medaliile de aur primite in Franta, la Paris, in Portugalia si in fosta Iugoslavie i-au consacrat anvergura europeana. Picturile lui au aparut in albume occidentale, alaturi de Picasso, Matisse si Chagall. Si in toata aceasta vreme, el si-a pastrat si prima lui meserie, de sofer. Un om si un artist cu o viata spectaculoasa si exemplara

 Pictorul si chilia

 Merg infrigurat prin centrul Bucurestiului, pana la o piateta mica, la intersectia dintre strazile Mantuleasa si Plantelor. Locul asta inchide atata istorie si literatura, incat ma face sa uit de frig. Chiar in spatele bisericii Mantuleasa, intru intr-o curte stranie, a carei existenta n-o banuiam. Un sirag lung de odai ridicate pe doua caturi ma inconjoara cu un abur vechi si pios, de manastire. "Aici chiar a fost o manastire de maici, abandonata la 1900, manastirea Mantuleasa", ma intampina, parca ghicindu-mi gandurile, barbatul inalt din fata mea. Pe el il caut, pe Emil Pavelescu, pictorul naiv despre a carui faima auzisem multe, dar despre care stiam destul de putin. "Acum cativa ani, in curtea asta s-au facut sapaturi si s-au descoperit oase vechi, de calugari. Si-acum hai in atelierul meu. Aici a fost odata staretia". Cand am intrat in incaperea micuta, au navalit peste mine, ca o ploaie de fluturi, culorile intense si imaginile pline de un umor molipsitor si caustic din tablourile lui. Intre ele, vechile mahalale bucurestene, cu carciumioarele lor cu nume hazlii, erau zugravite cu o anume noblete a nostalgiei. Aceasta este Romania de sub penelul lui Emil Pavelescu. O Romanie populara, colorata si tandra. Restul e povestea vietii lui. A unui artist care trudeste de ani buni, in chilia lui de pe strada Pictor Romano nr. 4.

Artistul de la IREB

- Ca meserie "de baza" sunteti sofer de taxi. Un sofer care a tras pe dreapta, si s-a apucat de pictat. Si ati ajuns departe si fara roti: un pictor naiv de valoare europeana. Prima intrebare este obligatorie: de ce ati dublat volanul cu penelul?

- Eu m-am insurat la 23 de ani si la 26 de ani aveam, deja, trei copii. Si cand copiii au mai crescut, imi cereau sa le desenez ceva: o caruta, un pom, un rau. Asa am inceput sa pictez. Dupa aia, am vrut sa am si eu niste tablouri in casa, si cum nu aveam bani sa le cumpar pe ale altora, mi-am zis: "Stai, mai! Eu sunt chiar asa de prost? Nu stiu eu sa le fac singur?". Si m-am apucat. Care veneau radeau de tablourile mele, ca eu simteam mereu indemnul sa desenez cate-o poanta, cate-o dracie, pentru ca mi-a placut sa distrez oamenii, sa-i binedispun. Pictam acasa. La IREB (am fost sofer de autobuz, nu de taxi), acolo unde lucram atunci, aveam toate culorile. Culori de garduri!... Luam si eu din toate cate un borcanel. Asa am facut primele tablouri. Pe urma am aflat ca sunt multe feluri de rosu, de verde si tot soiul de alte nuante de culori.

 Ma tot uitam la ele prin vitrina magazinului Fondului plastic. Si, dupa ce am luat o prima mai mare de la serviciu, m-am dus si-am cumparat absolut toate culorile. Le-am invatat dupa tub, ca scria la fiecare care cum este. Iar cand faceam ochii personajelor, habar nu aveam ca exista pensule fine, special pentru asta. Asa ca ascuteam un betisor, il udam in culoare si asa pictam ochii. Mai tarziu, cineva s-a mirat ca lucrez cu batul si mi-a dat un pumn de pensule grozave, din China. Culmea e ca in anii de scoala eu nu avusesem mai mult de nota 6 la desen. Poate ca nu m-a inteles profesoara sau poate n-aveam eu talent. Oricum, profesoara aceea nu era un om de care sa te apropii.

- Dar mai tarziu, v-a indrumat cineva pasii pe drumul bun?

- Intr-o zi m-am dus la un pictor profesionist, Lucian Cioata, sa-i cer parerea si sa fac scoala cu el. Pe atunci aveam pretentii mari, voiam sa pictez ca Rembrandt! Nici mai mult, nici mai putin! Pictorului i-au placut mazgalelile mele, a spus ca eu pictez naiv, ca nu are ce ma invata si ca de mine se va auzi. Colegii de la serviciu au inceput, insa, sa rada in hohote si mi-au spus ca Cioata a glumit cand m-a facut pictor naiv. Naiv inseamna om prost si credul, ziceau. Mi-au pus in fata si un dictionar. Asa ca a doua zi, m-am dus glont la Cioata si m-am certat cu el, ca ma facuse de rusine. La care el a scos un album de pictura naiva sarbeasca. "E bine ce faci. Acum e vremea picturii naive in lume". Si m-a pus sa adun toate tablourile din casa pentru o expozitie. Am facut-o in Casele Bragadiru (pe atunci Casa de cultura Nicolae Balcescu), langa Fabrica de Bere. Si-am vandut tot! Mi-a picat bine, ca n-aveam de nici unele. Tin minte ca aveam o pofta nebuna de pictat. Ca nebunul pictam! Veneam de la serviciu si nu mai stateam de vorba cu nimeni - direct pe cartoane si pe panza. In sase luni de zile, am facut trei expozitii. Tablourile mele se vindeau ca painea calda si criticii veneau si scriau. Le placeau picturile mele. Eu, cand m-am apucat sa pictez, am fost pictor, nu m-am jucat! I-am pictat, de pilda, pe Marin Preda, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Paunescu. Si am mai si citit mult. N-am vrut sa stau ca vitelul la poarta noua, intre oamenii de rasa pe care i-am cunoscut.

Aventuri pe scara vagonului

- Universul picturii dvs. este strada. O strada plina de oameni veseli, care fac o multime de lucruri in acelasi timp: muncesc, petrec, se iubesc, se distreaza, protesteaza (ca in zilele noastre) sau isi duc mortii la cimitir. De unde va luati temele?

 - Ca sa va raspund, trebuie sa va povestesc mai intai cate ceva despre copilaria mea. Eu sunt nascut la Cernauti, dar parintii mei au trait in Bucuresti. Tata a lucrat la Cernauti, a fost in politie. Facuse armata la palat, la rege, si regele l-a trimis in Anglia, unde a facut Institutul de Criminalistica. A fost seful politiei din Cernauti, si in 1944, cand au intrat rusii (eu aveam 9 luni), a fugit cu mine pe scara trenului, la Bucuresti. Tata s-a ascuns cinci ani, ca-l cautau comunistii sa-l impuste. Dupa ce facuse facultatea in Anglia, a spionat pentru englezi. Pana la urma, Ambasada Angliei a luat legatura cu romanii si asa a scapat tata de urmarire, dar de judecat tot l-au judecat. Iar judecator i-a fost tovarasa Elena Sidorovici, sotia lui Silviu Brucan. Ei erau judecatorii nostri. Iar pe mine nu m-au primit nici macar la liceu, pentru ca pe deasupra, din partea mamei, eu sunt cantacuzin. Au fost mosieri, cu mosii de mii de hectare, iar averile le-au tocat fetele la Paris, ca s-au maritat toate cu ofiteri zurbagii. Asa ca eu am copilarit la mahala, in Giulesti. Strabunica din partea mamei era cantacuzina. Am apucat-o, ca a murit la 90 de ani. Mi-l amintesc si pe bunicul meu matern, care a fost mecanic pe locomotiva, pe primele locomotive din tara. La 75 de ani, ii dadeai 50. A murit la 100 de ani. Le luasera comunistii casele, asa ca noi am locuit cu chirie. In copilarie, aveam foarte multe tablouri in casa, ai mei au trait ani buni din vanzarea tablourilor, ca erau valoroase, chiar daca pe atunci erau preturi mici. Imi aduc aminte ca in anii 50, cand tata avea un salariu de 300 de lei, la talcioc, la Taica Lazar, evreii vindeau un Pallady cu 400 de lei, iar un Grigorescu nu sarea de 2500 de lei. Da, am avut o copilarie frumoasa, de care sunt indragostit si acum, si ale carei amintiri le pun neincetat pe panza. Pe atunci, la Gara de Nord mai erau trasuri si masini vechi, occidentale. Si la 100 de metri de ele erau carciumi, una dupa alta, si fiecare carciuma avea taraful ei. Era foarte frumos, chiar daca lumea era saraca dupa razboi si oamenii erau imbracati in culori inchise, maro, negru, nu prea vedeai pe cineva in portocaliu sau albastru. Dar vinul si berea erau ieftine si cand venea romanul de la serviciu, obosit, bea doua tuici acolo, ii canta cu vioara Vasilica la masa, si era multumit. Erau multi lautari atunci si erau foarte respectuosi, cum erau toti tiganii in vremea aia. Dar copilaria mea a avut si ea un pret pe care l-am platit mai tarziu, cand, nefiind primit la liceu din cauza originii nesanatoase, a trebuit sa ma fac sofer.

O mahala vesela

- Si prin personaje, si prin decor, pictura dvs. seamana cu schitele lui Caragiale. O mahala vesela! Este o simpla coincidenta sau vi l-ati luat drept sursa de inspiratie?

- Mie mi-a placut sa rad de prostie. Mi-au placut Caragiale si Anton Pann. Si sunt un povestitor. Eu povestesc prostia care exista in lume, dar si bascalia asta a romanilor. Felul in care iau ei totul in zeflemea. Carciumile cu denumiri date de consumatori, de exemplu: "La adio leafa", "La pierderea demnitatii"... Erau niste carciumi frumoase si ar trebui scris de ele. Le fac ca sa ramana, sa se vada ce a fost. Era lumea saraca atunci, dar totusi, oamenii se mai distrau. Pe Giulesti erau o gramada de balti, ca fusese o cariera de nisip si s-au facut izvoare de apa si apoi s-au facut mici lacuri. Oamenii aveau strand acolo. Se duceau, faceau baie vara. Cand au inceput comunistii sa darame cartierele, eu aveam un aparat de fotografiat Smena, si am fotografiat tot, inainte sa darame. Toata Calea Vacaresti, Calarasul, Uranus. Dupa fotografiile astea fac tablouri si acum. Sa se stie cum a fost. Pe unele le-am reluat de doua-trei ori, din alte unghiuri, ca nu pictez niciodata la fel. Eu nu ma copiez. Cine are un tablou de la mine, ala e unicat.

 Da, mi-a placut lumea lui Caragiale, ca era plina de haz si de bonomie. Se schimbasera timpurile, dar pe Giulesti erau aceleasi personaje caragialesti. Chiar si atunci cand se vota! Venisera comunistii, dar tot asa era, cu afise, cu chestii... Am facut tablouri si cu plecarea la colectiva, cum faceau panouri cu recolta la porumb, cu cifre umflate - 80 de tone la hectar! Scriam porumb, rosii, castraveti, dar bagam si curmale, banane si portocale, de parca s-ar fi produs si ele la noi. Am pictat mult si mi-a placut sa rad de comunisti, ma razbunam, cumva, pentru cate avusesera ai mei de indurat, dar cautam sa pictez in asa fel incat tablourile mele sa intre in expozitie, fara sa se prinda Cenzura ca bag fitile. Imi facusem o tehnica: cand trebuia sa trimit un tablou in Franta, de pilda, la un concurs, il dadeam la Patrimoniul Cultural neterminat. Se uitau la el, vedeau tabloul cuminte, puneau stampila de export. Dupa ce-mi puneau stampila, il luam acasa si il pictam cum voiam eu, ca aia la vama nu se mai uitau. Altadata, imi spun astia de la partid: "Pavelescule, se apropie ziua tovarasei Elena Ceausescu, fa si dumneata un tablou, un omagiu". Si ma gandesc eu cum sa scap si de asta, ca mi-era greata. Si am facut-o pe Leana mica, mica, pe un deal, am facut-o frumos, cu flori, cu lume, era undeva la tara, si o caruta trecea la poalele dealului. Un copil inalta un zmeu frumos, era vara, in fine, fain tabloul! L-am numit "Zmeul". Si a venit juriul. "Bravo, ai facut-o bine pe tovarasa, seamana. O sa primesti un premiu". Dar dupa ce au plecat, eu am mai pus ceva in titlu: "Leana si zmeul" se numea acum tabloul. Cand a citit unul de la cultura s-a facut albastru si m-a luat la injurat: "Vrei sa te aresteze astia, si pe noi sa ne dea afara?". Poate ca daca eram intelectual, ma arestau de mult. Dar eram sofer...

- Ce inseamna sa fii pictor naiv in ziua de azi? Va baga in seama cineva? Pe timpul lui Ceausescu, pictorii naivi se bucurau de mare trecere, erau promovati prin Cantarea Romaniei si ajungeau in expozitii internationale...

- Azi, dupa atatia ani si atatea expozitii, sunt bine cunoscut printre iubitorii de arta, care si-au dat seama ca fac lucruri de valoare. De aceea, aproape ca nu mai am tablouri in atelier. Dar la inceput eram numit, impreuna cu toti artistii naivi, pictor amator. Sigur, comunistii au facut expozitii multe si tabere de creatie pentru pictorii naivi, dar parale nu dadeau niciodata, caci trebuia sa fim toti egali, nu numai in talent, ci si in saracie! Noi primeam doar o strangere de mana si o hartie, acolo, pe care scria "Cantarea Romaniei". Iar eu am primit asa de multe, incat, de la un timp, nici nu ma mai osteneam sa mi le ridic. Tin minte si o sotie pe care am scornit-o atunci, cu diplomele astea. S-a intamplat prin 1985-1986. Tocmai atunci, regimul, care nu mai stia ce sa inventeze ca sa franeze arta, a dat un ucaz prin care, daca voiai sa te inscrii la admitere la Belle-Arte, musai trebuia sa ai o diploma de-aia de premiant la Cantarea Romaniei. Si cum multi dintre viitorii artisti profesionisti nu voiau cu nici un chip sa se duca la Cantarea Romaniei, asta devenise o piedica serioasa pentru ei. Si atunci, ce m-am gandit eu ca sa-i ajut? M-am dus repede la cei de la Cultura si le-am cerut sa-mi dea de urgenta toate diplomele mele. Si cum erau multe, mi le-au dat in alb, satui sa mai completeze la hartoage. Cu mana aia de diplome, i-am ajutat pe multi care mi-au multumit dupa ce au ajuns artisti de frunte ai tarii.

 Cimitirul vesel al scriitorilor

- Ce relatie aveti cu lumea romaneasca artistica? Dar cu colegii dvs. pictori profesionisti, membri ai U.A.P.? Va simtiti marginalizat?

- La inceput, cand am aparut ca pictor naiv si mai eram si sofer, se uitau la mine ca la un neica nimeni. Eu ma duceam la ei in ateliere, ma uitam cum picteaza, furam cu ochiul, de, anumite vopsele, anumite chestii pe care eu nu le stiam. Am invatat cum sa pregatesc materiale pentru panze. Cu sculptorii m-am imprietenit tare de tot. Pe ei i-am si pictat. Pavel Bucur, Vasile Gorduz, Maitec, Florin Codre, toti sculptori mari. Cu George Apostu am fost prieten foarte bun, o gramada de desene am avut de la Apostu. Cu maestrul Baba am facut schimb de lucrari, si la fel cu Constantin Piliuta. Si Pavel Bucur mi-a daruit sculpturi de-ale lui. Doamna Geta Caragiu, sora lui Toma Caragiu, ma pretuia si ea. Insa cei mai multi pictori erau sceptici in privinta mea. Pe urma, dupa 1977, cand au inceput sa vina albume de la Paris, in care eram si eu, si cand am inceput sa iau premii mari internationale, au inceput sa ma ia si ei in serios.

- Pentru cine faceti tablourile dvs. atat de pline de animatie? La cine va ganditi cand stati in fata sevaletului? La oamenii simpli sau la cei dichisiti intelectual?

- Eu am pictat pentru toata lumea. Si toata viata mea am daruit picturi. Pentru ele primeam in schimb culori sau panze pentru tablouri. Nu toti oamenii au bani. Arta, in general, e facuta pentru oameni cu bani, pentru ca arta creste in valoare mai repede si mai mult decat aurul. Mie imi cer multi oameni tablourile si le plac, pentru ca tablourile mele ii inveselesc. Radu Ionescu, criticul de arta, avea "Batalia de la Jaristea" a mea, la el acasa. Si imi spunea ca in fiecare zi, in tabloul asta, gasea ceva deosebit, care-i placea. Pe mine asta m-a incurajat foarte mult. Si nu numai lui, ci mai tuturor criticilor de arta si scriitorilor le-a placut pictura mea, si se vedea ca nu se prefac. Multi scriitori de marca de dinainte de 1989 ma adoptasera in lumea lor. Paunescu, de exemplu, nu s-a suparat niciodata pe mine ca glumeam in tablourile mele pe seama lui. Erau glume frumoase, nu magarii. Sa va povestesc, de pilda, o intamplare cam piparata. Ce mi-a venit mie intr-o zi, ca m-am apucat sa fac un tablou cu un cimitir si i-am ingropat pe toti scriitorii pe care-i cunosteam. Chiar daca ei traiau, bine mersi! In fata, pe doua cruci, una-n stanga si alta-n dreapta, i-am pus pe Eugen Barbu si Marin Preda. Pe crucea lui Preda am scris: "Regrete multe am de spus/ Dar mai bine ca te-ai dus" - (semnat) Eugen Barbu; pe crucea lui Barbu am scris: "Pe pamant tu cat ai stat,/ Groapa, mie mi-ai sapat/ Acuma, s-a terminat - Marin Preda". Afla Eugen Barbu si se infurie: "Asta imi ureaza moartea!". "Ba nu, Pavelescu rade! N-ai vazut ca l-a pus si pe Preda acolo?", l-a domolit un prieten. In schimb, Marin Preda a fost cel mai suparat, tuna si fulgera, era hotarat sa-i dea foc tabloului! "Daca ii dai foc, Pavelescu asta face trei la fel, nu unul!", i-a zis Fanus Neagu. Nu stiu cum aflase Marin Preda, eu nu-i spusesem nimic, cu toate ca el venea des pe la mine, stateam pe aceeasi strada, la cateva case de el. Asa ca intr-o zi ma trezesc cu Fanus Neagu. In atelierul meu era si profesorul universitar Dan Radu, matematician roman de elita si mare iubitor de arta si artisti. Si Fanus Neagu imi spune ca l-a trimis Marin Preda cu 2000 de lei sa-i dau tabloul. "Pai, la banii maestrului, nu-i dau tabloul fara 10.000 de lei", spun eu. Si matematicianul zice: "Eu n-am bani, dar daca-mi dai mie tabloul, saptamana asta iti aduc un butoi de 400 de litri de vin". Si gata, am dat tabloul, care a ajuns in colectia matematicianului, departe de patimile lumii literare. Si peste patru zile, s-a rasturnat butoiul urias in curte la mine. O saptamana intreaga a petrecut toata strada, in contul tabloului meu, ca-si facusera si un furtun, de curgea vinul direct in strada, ca dintr-o cismea publica. Si uite asa a scapat si tabloul meu de foc, si maestrul Preda, odihneasca-se in pace, de focul lui.

Brandusele de sub zapada

- Ati avut expozitii in strainatate. Aveti vreo amintire deosebita de atunci?

- Nu prea! Desi ocaziile n-au lipsit. Au fost expozitii de grup, expozitii internationale, expozitii itinerante. Am avut expozitii in toata America de Nord. Acolo mi-a luat un tablou Muzeul din Philadelphia. Dar de calatorit, calatoreau tablourile singure si smecherii de la Cultura, nu noi! Nu m-au lasat nici cand m-a invitat Jacques Chirac la Paris. Asa ca am vazut Parisul abia acum doi ani. Dar am trimis tablouri si la niste galerii franceze si mi s-au vandut. Si am fost si in Normandia, la o expozitie internationala. Asta-i tot Occidentul meu! De fapt, nu prea am timp de el! Pentru ca toata vara evadez la tara, pe Valea Capitanului, pe undeva intre Oltenita si Calarasi. Mi-am cumparat acolo o bucata frumoasa de vis, am barci si pescuiesc. Iar iarna vin la Bucuresti si pictez.

- Puteti trai din pictura?

- De vreo sapte-opt ani, da. Dar eu nu sunt productiv. Fac foarte putine lucrari. Pentru ca la mine sunt foarte complicate, lucrez foarte mult la ele. Oricum, am multi colectionari. M-au colectionat toti scriitorii mari, Andrei Plesu a vrut si el un tablou de la mine, multi actori si regizori - Ogasanu, Ciulei, oameni politici impatimiti de arta, ca Teodor Melescanu sau Adrian Nastase. Doctori, nu-ti mai spun: Arsene, Agripa Ionescu, Lascar de la Urgenta. In Franta, mi-au cumparat tablouri Raymond Barre si Jacques Chirac. Iar la Muzeul Artei Naive din Paris, directorul mi-a vandut multe lucrari. Cine priveste tablourile mele simte ca acolo se intampla ceva. "Esti un povestitor", imi spun toti si se bucura de tablourile mele.

- Ce se intampla in jurul nostru, in tara, va mai lasa sa aveti umor?

- Nu pot sa traiesc fara umor. Prostia e peste tot si unde-i prostie trebuie sa ai si umor. Vreau sa fac chiar un tablou cu o fabula. Despre cei din Parlament. Sa-i fac cum dorm. Va fi un tablou urias. Si cred ca toata lumea o sa zambeasca, ca romanul asa e, facehaz de necaz.

- Unde pot fi vazute si cumparate tablourile dvs.?

- Numai acasa. Niciodata n-am vandut tablouri in vreo galerie.

- De ce credeti ca arta noastra naiva romaneasca are asa mult succes?

- Pentru ca e o arta curata si e cu adevarat naiva. Dar si pentru ca la noi folclorul a rezistat. Prin unele zone, oamenii inca mai imbraca portul traditional romanesc si asta e extraordinar de bine. Comunistii, cu cooperativizarea si industrializarea, ne-au nenorocit folclorul. Dar tocmai atunci a rasarit arta naiva. Multi pictori naivi imi spun ca s-au apucat de pictura dupa ce mi-au vazut tablourile. Eu ma bucur cand aud asta si ii ajut totdeauna pe cei care vin la mine cu sfaturi, pensule si culori. Pentru ca stiu ca Romania are multe talente care abia asteapta sa fie descoperite, ca brandusele sub zapada de primavara. (Sursa)

La Copac

Este, poate, unul dintre cele mai cunoscute locante cu terasă în curte. Are ceva vechime în peisajul cârciumilor de la noi și se autointitulează „o cârciumă de jupâni”. Are și un copac vechi (un dud, mai precis), atât de vechi și rămuros, încât curții nu-i mai trebuie altă umbră. Situat aproape de centru, dar nu în calea puhoiului de pe Magheru, localul este – o să vedeți dacă mergeți pe-acolo în serile de vară (numa’ să se oprească ploile astea odată!) –, la mare căutare în lumea artistică, boemă a Bucureștilor.

Muzicieni, actori, regizori, oameni de radio ș.a.m.d. sunt obișnuiți de-ai casei. Ca să trec în revistă numai câteva dintre atuurile acestui local, umbra curții și liniștea zonei sunt de recomandat. La fel și meniul (ieftin și bun). Nu în ultimul rând, jupânul gazdă – Horațiu (sigur îl știți dacă ați fost de câteva ori prin Vamă) știe să te primească la el în ogradă. Știe să bucătărească la ceaun, duminica, în curte. Și când e vorba de muzică, și când e vorba de petrecere până spre zorii zilei știe să-și trateze mușterii ca pe niște jupâni. Sursa

Ceainaria Tea House

Ceainaria este impartita in 4 saloane, fiecare dintre ele avand un anumit specific. Avem deci salonul francez, salonul marocan, salonul asiatic si, sunt convinsa ca nu va asteptati la asta, salonul bunicii amenajat in stil traditional romanesc.  In general, amenajarea ceainariei este foarte placuta si chiar surprinzatoare avand in vedere trecerile bruste de la un specific national la altul.  Ce-i drept, salonul asiatic mi se pare un pic cam mic, usor claustrofobic chiar si pentru doua persoane. Mi-a placut insa foarte mult salonul bunicii pentru ca reuseste in mod fericit sa imbine elemente traditionale romanesti (tolice, stergare etc.) cu cele mai noi, dandu-i astfel un aer foarte chic. Personal, cred ca s-a folosit un pic cam mult satin pentru decorarea salonului marocan, dar asta nu reduce cu nimic placerea de a savura o narghilea de portocale (sau de cirese, pepene, mar) in timp ce stai tolanit confortabil pe niste perne mari si pufoase. Apropo de fumat, in interiorul TeaHouse nu se poate fuma decat narghilea, fumatorii putandu-se insa refugia pe terasa.
Si fiindca tot am ajuns la partea de distractie si relaxare, trebuie spus ca ceainaria Tea House pune la dispozitia clientilor pachete de carti de joc, jocuri Sudoku magnetice si chiar carti de citit, dar si de cumparat, cele mai multe fiind din domeniul psihologiei. Iar daca sunteti interesati sa aflati mai multe despre ceremonia ceaiului, tot la TeaHouse veti putea achizitiona/rasfoi carti pe aceasta tema.
In afara de carti, in ceainaria Tea House exista o varietate foarte mare de ceaiuri pe care le puteti cumpara, tot felul de ceramice si accesorii destinate artei ceaiului, narghilele, precum si bijuterii hand-made si indiene. Despre cele din urma va pot spune ca sunt foarte frumoase si preturile sunt cat se poate de accesibile.
Nu as putea sa inchei descrierea ceainariei Tea House fara sa va spun cateva  cuvinte si despre terasa micuta, dar fermecatoare si absolut incantator decorata cu braduti si ghivece cu flori foarte colorate. Mesele de pe terasa sunt cochete, iar muzica se aude usor, relaxant, pe fundal. Mai mult, imediat ce se insereza, se aprind mici veioze pe fiecare masa si cred ca tocmai v-am descris decorul ideal pentru o seara romantica in doi.

Ce mancam si bem bun in ceainaria Tea House? Cu ce altceva am putea sa incepem decat cu ceai? Prin urmare, daca aveti pofta de ceai negru, de fructe, organic, verde, alb, honeybush si chiar mate, pe toate le veti gasi printre paginile meniului. Noi am incercat si ne-au si placut ceaiurile organice Rooiboos Pretty Woman (cu fructe de zmeura, boboci de trandafir, bujori, petale de trandafiri, margarete, capsuni si zmeura) si Amour (cu stafide, liqurice, flori de bujor, capsuni si bucati de “muira puama”). Avand in vedere diversitatea ceaiurilor, merita spus ca poti mirosi orice sortiment de ceai in “biblioteca” de ceaiuri de la intrare pentru a te decide in cunostinta de cauza.
In cazul in care va tenteaza si altceva decat ceaiul, Tea House va propune mai multe sortimente de cafea (inclusiv cafea la ibric – foarte buna, dar si tare in acelasi timp), ciocolata calda, racoritoare, cocktailuri naturale, bere si vin la pahar sau la sticla. Pe timp de iarna, vinul va putea fi servit si fiert.
Daca vi se face foame, puteti sa alegeti dintre sandvisurile cu somon, vegetariene sau cu sunca, sau daca doar vreti sa rontatiti ceva, mai aveti la dispozitie alune, fistic, covrigei etc. Cand ajungeti la Tea House, trebuie neaparat sa incercati deserturile si in mod deosebit, prajitura Tea House – va spun sincer ca nu am mai mancat de mult timp o prajitura atat de gustoasa. Va va face ziua, credeti-ma pe cuvant!


Cash or credit? Cum sunt preturile in ceainaria Tea House? Si la acest capitol ceainaria Tea House sta foarte bine. Ceaiurile variaza intre 7 Ron si 10 Ron cel mai scump, o cafea la ibric este 10 Ron, iar un espresso 6 Ron. Sandvisurile au preturi cuprinse intre 7 si 11 Ron pentru cel cu somon, in vreme ce deserturile sunt ceva mai scumpe (Prajitura Tea House pe care am tot laudat-o costa 12 Ron), dar va asigur ca merita fiecare leu. In caz ca va interesaza, o narghilea este 12 Ron, un pret normal as spune.



Ce altceva ar mai fi de spus despre ceainaria Tea House? Daca trebuie sa raspunzi urgent la niste mailuri sau daca, pur si simplu, vrei sa lucrezi/citesti ceva pe net intr-o atmosfera linistitoare, poti veni cu incredere la Tea House pentru ca exista internet wireless gratuit pentru clientii ceainariei. Fiindca tot vorbim de internet, am remarcat ca cei de la Tea House au un site bine pus la punct, cu foarte multe informatii despre ceai in general, dar si altele mai specifice, precum cele legate de meniu, locatie cu harta aferenta, evenimente etc. Si sa nu uit: la plecare, dupa placutele momentele de relaxare petrecute la ceainarie, fiecare client primeste din partea casei un citat despre viata, despre suflet si pasiune, numai bun sa intregeasca frumoasa experienta care se numeste Tea House. (Sursa)

Adriano Celentano revine pe scenă după 18 ani

Cunoscutul cântăreţ italian Adriano Celentano revine pe scenă după o absenţă care a durat 18 ani, cu două concerte care la Arena din Verona, numite 'RockEconomy', dedicate crizei economice din zona euro, informează mass media din Italia, scrie Agerpres.

Adriano Celentano, în vârstă de 74 de ani, cel mai faimos cântăreţ italian, nu a ascuns niciodată pasiunea sa pentru politică şi nici faptul că este un susţinător al stângii italiene. După 18 ani de absenţă de pe scenele din Italia, Celentano a decis să organizeze două concerte-eveniment la Arena din Verona, în cursul cărora va prezenta luni şi marţi 30 de piese din repertoriul său, cu intenţia de a atrage atenţia asupra crizei economice din zona euro.

23.000 de bilete au fost vândute în 127 de minute, la preţul de 165 de euro, dar multe bilete au fost puse la dispoziţia tinerilor la preţul simbolic de un euro, deoarece Celentano a dorit să dea un semnal concret împotriva crizei economice, o decizie unică în istoria 'show business'-ului mondial, subliniază mass media din Italia. Pe Internet, în ultimele ore, se oferă bilete la preţul de 35.000 de euro, dar multe persoane, din întreaga lume, se oferă să cumpere bilete şi la preţul record de 500.000 de euro, potrivit agenţiei Adnkronos. Biletele au fost cumpărate în numeroase ţări din lume, iar concertele vor fi transmise în direct de postul privat de televiziune Canale 5- Mediaset, care va filma cu 13 camere de luat vederi, printre care trei, speciale, poziţionate pe două avioane.

Celentano l-a invitat la Verona, ca oaspete de onoare, pe economistul francez Jean Paul Fitoussi, pe care îl va chema pe scenă pentru a purta o discuţie asupra crizei economice din zona euro.

 http://www.evenimentul.ro/articol/adriano-celentano-revine-pe-scena-dupa-18-ani.html

O poveste de viata incredibila: Cristian Micle

La 20 de ani s-a îmbogăţit dintr-o joacă pe internet. Acum are 26, un cont cu multe zerouri şi un site cu 400.000 de fani pe Facebook pentru care nişte americani sunt gata în orice moment să îi vireze în cont 2 milioane de dolari. Nu trece săptămână în care siteul să nu fie menţionat în Washington Post, New York Times sau alte publicaţii tari din toată lumea.

„Facultatea te prosteşte” - Freshome.com e cel mai în vogă blog de arhitectură al momentului. În ziua precedentă interviului, avusese 127.000 de unici şi aproape 4 milioane lunar, ceea ce pentru un site de nişă e uriaş. Cristian Micle are abia 26 de ani şi îşi trăieşte visul american la Timişoara. 99% dintre vizitatorii site-ului de proiecte de arhitectură şi design interior nu-şi închipuie nicio clipă că totul este realizat întrun apartament din România, o ţară pe care nici n-ar şti s-o arate pe hartă. Conţinutul este în engleză şi include cele mai pretenţioase proiecte de case oferite de arhitecţi din toată lumea, din Cambodgia până în California şi din Finlanda până în Australia. O vilă andaluză proiectată de arhitecţii unui studio londonez, McLean Quinlan Architects, era, miercuri, cea mai nouă postare pe site. Tot angrenajul, în care s-au adunat 10.000 de articole, e lucrat la trei laptopuri, de-acasă, de Cristian Micle şi de cele două ajutoare ale sale.

Site-ul geme de publicitate, iar Micle lucrează cu patru agenţii din SUA şi are un account manager la Dublin. Sute de arhitecţi din toată lumea cumpără pe freshome. com spaţiu pe care să-şi expună proiectele în regim de advertorial, un articol costând între 200-300 şi 2.000 de dolari. Într-un cuvânt, tânărul timişorean a dat lovitura. Şi când te gândeşti că, în urmă cu 6 ani, era un student în pragul repetenţiei, debusolat, fără bani, o povară pentru propriii părinţi. Atunci şi-a deschis blogul şi primul lucru pe care l-a scris a fost acesta: „Facultatea te prosteşte”, motto pe care l-a păstrat mult timp pe freshome. com. Bineînţeles, în engleză.

Lucra 3 ore pe zi pe un laptop împrumutat - Tată lui e militar pensionar, iar mama contabilă la Caransebeş. Când l-au trimis la facultate, la Timişoara, în 2006, l-au rugat să se ţină de şcoală, să nu facă prostii şi, mai ales, să se încadreze într-o porţie săptămânală de 100 de lei. „Erau bani pentru naveta de week-end, cazare, masă şi xeroxuri pentru şcoală. Am ieşit cu băieţii într-un club şi am terminat porţia din prima seară. Apoi am suferit de foame o săptămână şi am spus că trebuie să fac ceva, nu puteam continua aşa”, povesteşte Micle. La Electro învăţa de pe aparatură din anii 80, pierdea vremea. A început cu publicitatea pe Google, împrumutase un laptop pe care avea voie să-l folosească trei ore pe zi, de la 17 la 20. A făcut 2,5 dolari în prima lună, apoi 50 de dolari şi după jumătate de an a primit un cec de 700 de dolari. „Mi se părea o avere, nu i-am cheltuit, am zis că o să fac ceva important cu ei”, îşi aminteşte.

I-au pus două milioane pe masă - Banii l-au făcut să se gândească la un cuib al său, o casă, l-au făcut să viseze şi aşa a apărut blogul. Cu ideea: ce casă credeţi că ar trebui să-mi construiesc? A postat câteva proiecte, apoi a uitat şi-a plecat în vacanţă. Când s-a întors, avea 15 mailuri de la oameni care îi cereau să continue să prezinte alte proiecte. Atunci s-a luminat şi-a apărut freshome. com, scris în engleză, destinat în principal pieţei americane şi pe care găseşti cele mai luxoase resort-uri din Hollywood, Africa de Sud sau Moscova. Site-ul a devenit blog magazin, pe ideea „my dream home”.
Acum primeşte 200-300 de propuneri pe zi, din care el şi cele două colege care-l ajută selectează doar 5-6, pe care le postează. Acum, fresh.com este evaluat la 6,5 milioane de dolari pe piaţa americană. A avut mai multe oferte dar nu vrea să vândă. „Încă mai poate creşte, simt asta. Nişte americani au luat un avion privat, au venit la mine în Timişoara şi mi-au pus 2 milioane pe masă. I-am refuzat”, încheie Cristian Micle.

„Motto-ul meu este învaţă, experimentează, greşeşte şi repetă până găseşti reţeta de succes.”

 De ce nu se mută în SUA: prietenii fac mai mult decât banii - Prima dată când au scris în Wahshington Post despre site-ul lui, Micle a plutit pe norişori roz de fericire. Apoi a ajuns să fie citat cel puţin o dată pe săptămână în marile publicaţii ale lumii. Acum e ceva banal să găseşti referiri la Freshome.com în NY Times sau Elle Magazine. „Când scriu ceva, automat e preluat de alte site-uri pe nişă. Vizibilitatea mea e la alţi arhitecţi, alţi designeri, pe lângă dreameri. Freshome. com are parteneriate cu Yahoo news şi Google news. Tot ce scriu e preluat şi pe ele”.
Articolele le scrie el şi încă patru fete, două din România, una din SUA şi alta din Marea Britanie. „Îmi place să lucrez mult. Freshome.com e ca şi copilul meu. Nici nu îmi vine să cred că au trecut 5 ani şi jumăate în proiectul acesta. Şi când mă culc mă gândesc la asta. E viaţa mea, nu există nicio diferenţă între proiect şi viaţa mea”, susţine tânărul. Vine întrebarea: de ce nu se mută în SUA, acolo unde se fac banii adevăraţi din on-line? „Am avut oferte să locuiesc acolo, dar nu vreau să las Timişoara. Aici am prietenii, aici fac sport, oamenii din jur valorează mai mult decât orice avere. Cum site-ul îmi ocupă foarte mult timp, dacă m-aş muta în SUA nu mi-ar rămâne timp să-mi fac alţi prieteni şi m-aş simţi singur”, explică tânărul.

Luxul mondial s-a mutat în Africa - Nu există ţară de pe glob din care să existe cel puţin un proiect de design interior prezentat pe Freshome.com. Audienţa e worldwide. De aceea a şi decis din start să scrie în engleză. Sunt proiecte din SUA, Canada, Rusia, China, Spania etc. În cei 5 ani de când a pornit proiectul, a luat pulsul pieţei imobiliare şi a ştiut întotdeauna pe unde se învârt bogaţii lumii. „În momentul de faţă predomină Africa de Sud. E ţara „top of the luxury”. Dacă vrei să vezi case în faţa cărora plângi, cu „infinity pool”, care se contopesc cu oceanul, acolo te uiţi. Şi în SUA”, povsteşte tânărul. Majoritatea cititorilor îi vin din SUA. „Americanii înţeleg cel mai bine internetul”, ne spune. Ei au fixată ideea că, dacă pui ceva pe net, te promovezi.

Destinul unui fotbalist fără noroc - Ce face cu banii? Trăieşte mai bine decât media din România, dar nu-şi arată bogăţia, ca şmecherii de Dorobanţi. Se îmbracă casual, conduce un Audi şi cea mai mare investiţie a fost un penthouse în Timişoara. Trăieşte echilibrat, dar banii se duc pe altceva: călătorii. „Am văzut cam toată Europa, plec o dată pe lună. Am mai fost în Africa de Sud, Mauritius, Madagascar, Dubai şi sunt tot mai atras de Asia”, spune Cristian Micle. Dar visul lui n-a fost niciodată IT-ul. A vrut să se facă fotbalist pentru că juca foarte bine în copilărie. Familia însă nu l-a lăsat. „Trăiesc cu gândul acesta: cum am putut să câştig atât de mulţi bani din ceva pentru care n-am fost niciodată pregătit? Când am absolvit clasa a opta, m-am dus la preselecţie la academia lui Gică Popescu. Din 1.200 de copii, am fost admişi doar 11. Acum aş fi fost fotbalist, dar mama mi-a spus că nu mai sunt copilul lor dacă plec la şcoala de fotbal. Ei mă voiau inginer. Şi n-am terminat nicio facultate, viaţa e ciudată”, încheie meditativ Cristian Micle.

Lecţiile lui Cristian Miclea, milionar la 26 de ani - "Sunt conştient că în momentul de faţă nu fac banii pe care i-aş merita. Faptul că locuiesc în România e un handicap pentru mine, pentru că dacă vreau, de exemplu, să vorbesc cu un advertiser şi sun la IKEA SUA, când se aude că sunt român automat nu am credibilitate."
"Când faci o chestie de genul acesta, nu te învaţă nimeni, trenbuie să fii autodidact. Succesul meu a fost momentul potrivit. Am început în 2007 când erau 40 milioane de bloguri în lume, acum sunt peste 1 miliard. Era o perioadă în care blogurile creşteau foarte repede. Apoi a contat mult persistenţa. Dacă te ocupi de proiect în mod constant, zilnic, nu ai cum să nu câştigi." "Prefer să spun la întrebarea cât câştig. Nu sunt Bill Gates. Pentru România sunt mai sus ca norma." (Sursa)

Lansare site Speak Floyd

Dupa Pink Floyd Romania si Roger Waters Romania, care se vor doua site-uri romanesti ce promoveaza muzica formatiei Pink Foyd, am lansat astazi site-ul dedicat formatiei Speak Floyd, pe care doresc sa-i sustin atat cat pot in tot ceea ce fac pe plan muzical in proiectul foarte curajos pe care si l-au propus -un tribut al inegalabililor maestri progressive rock - Pink Floyd.

Pentru cei interesati:

http://speak-floyd.blogspot.ro/

Zidurile Cetăţii de scaun a Sucevei vor tremura pe ritmuri de Pink Floyd

"Zidurile Cetăţii de scaun a Sucevei vor tremura pe ritmuri de Pink Floyd. Speak Floyd este noul invitat surpriză la Bucovina Rock Castle.

Speak Floyd este singurul tribute-band Pink Floyd din România şi s-a înfiinţat în ianuarie 2010 la Cluj având în componenţă muzicieni cu experienţă şi cunoscuţi din alte proiecte:

- David Bryan (Hotel FM) - voce;
- Sandy Deac (Kappa, Desperado şi alţi artişti) - clape, voce, acoustic & electric guitars, lap steel guitar;
- Kovacs "Kovi" Laszlo (Kappa,Desperado şi alţi artişti) - electric & acoustic guitars;
- Razvan "Vava" Rotis (Razvan Krivach Band) – tobe şi percuţie;
- Kolumban Zoli (De La Funk,Yesterdays) - bas;
- Edi Raita (LeeQuid) - clape;
- Lazăr Rudy (Gaio Jazz Band) – saxofon.

Proiectul a pornit ca o expresie a pasiunii membrilor săi pentru muzica şi mesajul maeştrilor muzicii progresive, Pink Floyd. După o perioadă de circa 6 luni, timp în care au avut loc repetiţii zilnice şi o definire a repertoriului de interpretat, trupa Speak Floyd debutează la Motor Bike Party de la Bacău unde creeaza o mare surpriză. Toate concertele Speak Floyd care au urmat au trezit un amplu interes la public în special la cel tânăr (16-25 ani), lucru extrem de interesant şi de îmbucurător pentru o societate care părea a fi condamnată la autodistrugere prin perpetuarea non-valorilor. După 30-35 de ani, muzica celor de la Pink Floyd este în continuare savurată de un public numeros ceea ce a facut ca toate concertele tribute-bandului Speak Floyd să se desfăşoare până acum cu casa închisă. Speak Floyd a concertat la Bacău, Oradea, Cluj, Suceava, Baia Mare, Târgu Mureş, Alba Iulia, Sebeş, Bucureşti.

Fiind o trupă tribut, Speak Floyd nu îşi propune decât să diversifice spectacolul prin inserarea unor elemente vizuale deosebite iar pe viitor, show-urile vor fi structurate pe albume aparţinând diverselor perioade. Un spectacol al trupei Speak Floyd se desfăşoară pe parcursul a aproximativ 1 oră şi 45 minute şi cuprinde piese de pe albumele "Dark Side Of The Moon", "Wish You Were Here", "The Wall", "A Momentary Lapse Of Reason" şi "The Division Bell". În tot acest timp, are loc o proiecţie video sincronă, creată de artistul clujean Călin Chiorean care este responsabil şi de elaborarea ID-ului vizual Speak Floyd. Mai multe detalii pe www.bucovinarockcastle.ro."

Ceva frumos

De pe blogul prietenului meu Vlad, cu mare placere si bucurie in suflet:

Încă se întâmplă lucruri frumoase. Nu minunate, nu extraordinare, ci frumoase. În cel mai pur înţeles al cuvântului.

Sâmbătă după-amiază telefonul mi-a sunat. Era Doru, bunul meu prieten din Bacău. Mi-a spus atât: "Te rog frumos, caută pe net evoluţia Sandrei Izbaşa de la sol de acum două-trei zile. Vei descoperi ceva frumos.". Asta a fost tot şi a închis. Berea a continuat să curgă până spre târziu în noapte dar cuvintele lui mi-au rămas în minte şi, la orele dimineţii, am căutat în marele World Wide Web evoluţia cu pricina.

Ei bine, sentimentul pe care l-am încercat când am deschis filmuleţul cu pricina a fost unul cum puţine am avut. Sandra Izbaşa, românca noastră, a ales să concureze la sol (!!!) nu pe muzica Rihannei, nici pe cea a Gagăi sau Shakirei ci pe "Shine On You Crazy Diamond". Da, Pink Floyd. Da, la sol. Ceea ce în teorie pare atât de complicat de atins, Sandra a reuşit să dovedească practic. A "dansat" nebuneşte pe una dintre cele mai grele fragmente muzicale pe care şi le putea alege pentru o asemenea probă. A refuzat să se zbenguie pe ritmuri ieftine şi cu priză la public şi la arbitrii, alegând să pună suflet în ceea ce face. A reuşit. A făcut imposibilul posibil în faţa englezilor, în capitala lor, pe "imnul" lor. Şi a făcut-o excelent, aducând bronzul pentru România.

Ceainăria lui Doru o citează pe Sandra:

I’m a fighter, and when I take it into my head to do something, no one can stop me. I’ve always liked to do things the hard way.

Evoluţia Sandrei nu a fost un simplu număr de concurs. Nici vorbă. În primul rând a fost o palmă dată în plin poporului britanic şi întregii lumi. În al doilea rând a fost un strigăt de durere al României care, din păcate, străluceşte tot mai puţin şi refuză cu încăpăţânare să vrea să o facă din nou. A fost un urlet cum că în noi, românii, încă există ceva ce alţii poate că nu au.

Remember when you were young, you shone like the sun.

Shine on you crazy diamond!

Now there's a look in your eyes, like black holes in the sky.

Shine on you crazy diamond!

You were caught on the crossfire of childhood and stardom,

blown on the steel breeze.

Come on you target for faraway laughter,

come on you stranger, you legend, you martyr, and shine!

You reached for the secret too soon, you cried for the moon.

Shine on you crazy diamond!

Threatened by shadows at night, and exposed in the light.

Shine on you crazy diamond!

Well you wore out your welcome with random precision,

rode on the steel breeze.

Come on you raver, you seer of visions,

come on you painter, you piper, you prisoner, and shine!

Shine on you, prietene, si tot ce e mai bun in lumea asta sa fie cu tine in fiecare zi!

Shine on you, Sandra Izbasa!

“I’m a fighter, and when I take it into my head to do something, no one can stop me. I’ve always liked to do things the hard way.” - Sandra Izbasa

A inceput Turul Frantei

Un debutant surprinde placut prima etapa a Turului Frantei. Slovacul Peter Sagan a debutat cu o victorie în turul Franţei, câştigând prima etapă a competiţiei de top a ciclismului mondial din acest an.

Rutierul în vârstă de 22 de ani de la echipa Liquigas a confirmat aşteptările celor care îl văd drept o nouă stea a ciclismului ieri, reuşind să îl depăşeasca la sprint pe mult mai experimentaţii Fabian Cancellara şi Edvald Boasson Hagen în finalul etapei de 198 de kilometri care a debutat la Liege. Elveţianul Cancellara şi-a păstrat tricoul galben al liderului ierarhiei generale, acesta reuşind să îşi păstreze avansul obţinut în prologul de sâmbătă, după o probă scurtă de contratimp.

Mult succes tuturor participantilor Turului Frantei de anul acesta

Gracias, Espania!

La selección española goleó sin apuros a Italia en la final de la Eurocopa y pone nuevamente el continente futbolístico a sus pies, completando el triplete histórico al ganar de modo consecutivo Eurocopa (2008) - Mundial (2010) - Eurocopa (2012). El equipo de Vicente Del Bosque fue infinitamente superior a su rival y encarriló pronto el partido con el gol de David Silva en el minuto 14, tras un pase de la muerte de Cesc. Antes del descanso, y tras unos minutos de peligro italiano a balón parado, Jordi Alba puso el segundo, aprovechando una asistencia genial de Xavi, tras superar por velocidad a la defensa y batir cual delantero centro a Buffon. Torres y Mata, en las postrimerías, completaron una histórica goleada en una final. Sursa: http://www.marca.com/

Gem de rubarba - Saschiz - Romania

Daca i-ar fi spus cineva Caterinei Schaaser, o sasoaica din satul Saschiz (Mures), cu cativa ani in urma ca "rabarbarul" din fundul curtii o s-o scoata in Europa, s-ar fi prapadit de ras. Adica brusturele ala, din care maica-sa si bunica-sa faceau compot si-l mai foloseau la gem doar in anii cu fructe putine, sa fie atat de cautat de straini? Caterina Schaaser a ajuns s-o traiasca si pe asta: gemul de "rabarbar" (denumirea saseasca a rubarbei) se vinde acum cu aproape 5 euro borcanul de o suta de grame (recipient minuscul importat din Marea Britanie), fiind foarte cautat de turistii straini care vin la Saschiz, la Crit sau la Viscri, iar o fundatie infiintata de doi britanici vrea sa-l scoata la export dupa ce a fost deja apreciat la expozitiile internationale de mancare traditionala. Din acest moment practic incep problemele Caterinei, pentru ca de unde sa scoata atata "rabarbar", cand stie doar ca are o tufa in fundul curtii ei, mai e una pe la maica-sa si in rest mai sunt radacini pe la vreo doua-trei femei in sat?

Saschizul, un sat sasesc cu 2300 de locuitori, situat la granita judetului Mures, pe drumul Brasov-Sighisoara, este pe cale sa ajunga "colonie" englezeasca precum "vecinele" Crit sau Viscri. In aceasta din urma localitate, printul Charles al Marii Britanii, prin Fundatia "Mihai Eminescu", a cumparat mai multe proprietati, iar an de an vin aici din ce in ce mai multi turisti din toata Europa. Fundatia Adept, infiintata de Nat Page, fost prim-secretar al Ambasadei Marii Britanii in Romania, si Jim Turnbull, directorul unei companii ce ofera consultanta in promovarea investitiilor si dezvoltarea afacerilor, a luat Saschizul sub aripa incercand sa valorifice exact ce are satul de oferit: conditii de turism cultural si rural, biodiversitate naturala, istorie si mancare traditionala si sanatoasa. Adept (initialele de la "Dezvoltare agricola si protectia mediului in Transilvania") beneficiaza de suportul financiar al unor companii multinationale importante, are sediul in centrul satului si a deschis aici un punct de informare turistica si un magazin de vanzare a gemurilor traditionale. Chiar daca in Saschiz nu exista inca pensiuni agroturistice, localitatea este des calcata de vizitatori, in special straini. Dupa cum ne spun angajatii Adept, numai in luna iulie au trecut pragul punctului de informare 500 de oameni, iar cei mai multi dintre ei au cumparat gemuri de fructe de padure si de rubarba, care costa in jur de 5 euro borcanul de o suta de grame. "Scopul nostru este sa ajutam micii fermieri locali sa-si promoveze produsele. Cele de origine animala sunt mai greu de exportat, dar cu gemurile este mai usor. Deocamdata vindem doar aici, in magazinul din Saschiz, dar vrem sa ajungem sa exportam. Am inceput sa construim o bucatarie moderna agreata de Uniunea Europeana, altfel nu putem vinde afara. In aceasta bucatarie vor avea acces producatorii de gemuri locali, care vor putea lucra intr-un mediu controlat", spune Cristi Gherghiceanu, directorul Adept.

Magazinul din Saschiz este acum aprovizionat cu gemurile facute de Caterina Schaaser, sotia viceprimarului localitatii, si de alte doua-trei femei din zona, care primesc un euro pentru fiecare borcan. "Banii astia sunt pentru munca, in plus le dam zaharul si le platim si fructele. Vreau sa spun ca initial au fost neincrezatori ca va fi cineva interesat de gemul lor. Anul trecut, in decembrie, patru doamne de aici au fost la o expozitie in Italia (n.r. – «Terra Madre - Salone del Gusto» de la Torino, targ anual de produse naturale) si au vazut ca oamenii sunt interesati de bucataria locala; au avut mare succes acolo, in special cu gemul de rabarbar, dar si cu celelalte gemuri", mai spune directorul Adept, care este convins ca deja multi straini doresc sa vada locurile de unde provin aceste produse atat de bune la gust si sanatoase, motiv pentru care fundatia organizeaza si cursuri de agroturism pentru localnici, astfel incat acestia sa poata sa-si primeasca oaspetii cum se cuvine.

A facut 60 de borcane de gem din trei tufe de rubarba
Caterina Schaaser, nevasta viceprimarului din Saschiz, se bucura de buna reputatie de a fi mare specialista in gem de rubarba, produs promovat inclusiv de Slow Food, organizatie internationala care lupta impotriva mancarurilor de tip fast-food si promoveaza bucataria traditionala.
"Inainte, daca nu erau fructe intr-un an, ma gandeam: oare din ce sa fac gem? Pai din rabarbar, amestecat cu corcoduse, ca astea se coc devreme. Mai faceam si numai din rabarbar. Acuma s-a intamplat asa: au venit englezii la Saschiz, au stat la noi la masa si ii ziceau lui Cristi ca ar vrea gem. Eu taceam din gura, nu indrazneam sa le spun de rabarbar. Dar cand au plecat englezii am spus la Cristi ca se poate face gem din rabarbar, el nu auzise de asta, da’ a zis sa facem. Le-am dat la englezi, le-o placut mult, mai ales ca e asa acrisor, nici zahar mult nu se pune." Da’ de unde planta asta? "Sasii o avut-o, eu nu-mi aduc aminte sa fi fost prin gradinile romanilor. Mama facea vara compot sau zeama, era bun cand veneai de la camp. Sunt radacini crescute prin gradina, nu le-a plantat nimeni. Eu am trei tufe in spatele casei si din alea am facut gem. 60 de borcane mi-o iesit anul trecut si cu astea am mers in Italia la expozitie. Acum as vrea sa fac mai mult, ca vin turisti, care stiti cum cumpara? Nebunie. Numai neamul meu cand vine din Germania… cat o cumparat eu am ramas trasnita! Da’ ce-ati cumparat asa? Voi nu faceti? ii intreb. Ei zic nu. Acum trebuie sa mai gasesc rabarbar, pe la matusi, vecine. Nici nu stiu de unde sa mai iau…", povesteste Caterina.
Viceprimarul Ion Schaaser crede ca trecerea pe care o au la straini gemurile de rubarba si de fructe de padure ar putea aduce avantaje comunei, dar, din pacate, "femei care sa le faca mai sunt doar vreo doua-trei, ca nu se mai gasesc asa multe gospodine la Saschiz". Dupa cum spune Schaaser, primaria din Saschiz colaboreaza cu fundatia Adept pe aproape toate proiectele acesteia, deoarece alte sanse de dezvoltare nu mai are comunitatea locala, destul de imbatranita si formata acum preponderent din rromi (70%) si romani, dupa plecarea masiva a sasilor in anii ’90.

I-a stat la masa chiar "boss"-ul de la Slow Food
La cativa kilometri mai spre Brasov, in satul Crit, Elena Suciu este si ea mare producatoare de gemuri de rubarba si fructe de padure. Se lauda ca i-a stat la masa chiar Carlo Petrini, presedintele organizatiei mondiale Slow Food, adus sa-i guste mancarurile de cei de la fundatia Adept si care s-ar fi declarat incantat de bucatele pe care i le-a pus femeia in fata, cum ar fi ceaun de ied, bulz in jar, si evident, gemuri locale. Elena Suciu povesteste ca a invatat sa faca gem de rubarba de la o batrana sasoaica si ca a fost uimita sa constate ca, desi romanii nu stiau la ce se foloseste planta, aceasta era cunoscuta de englezi sau de olandezi. Elena Suciu mai merge sa vanda gemuri la Bucuresti, la prezentari de mancaruri traditionale, actiuni organizate de Muzeul Taranului in colaborare cu Adept, si spune ca se face coada cand ea si celelalte femei din sat isi scot borcanele cu bunatati pe tejghea. Elena Suciu crede ca un euro pe borcan, cat ii plateste Adept, nu este un pret grozav, numai ca spera ca in curand sa aiba unde sa vanda mai mult pentru a putea face bani seriosi din pasiunea sa pentru bucataria traditionala saseasca. (Sursa)

Bogdan Ota - Un pianist din Botosani

Bogdan Ota este un pianist roman care a incercat mai intii sa se remarce in propria lui tara, iar dupa ce a vazut ca in Romania nu are nicio sansa sa se faca observat si apreciat, a plecat spre alte zari sa-si incerce norocul. A participat fara voia sa la concursul „Norvegienii au talent” unde a castigat locul al doilea. Iata cateva reactii ale membrilor juriulului din Norvegia:

"Iubesc muzica ta, esti atat de talentat, cu adevarat talentat si Romania ar trebui sa fie atat de mandra de tine", a spus emotionata o membra a juriului.

Cei trei membri ai juriului l-au numit pe Bogdan Ota "un geniu al muzicii" si au declarat in fata a milioane de telespectatori ca sunt onorati ca Bogdan se afla pe scena: "Norvegia este binecuvantata pentru ca te afli aici".

"Sunt coplesit. Multumesc Norvegiei. Multumesc Norvegiei pentru ca m-a adoptat cu adevarat si m-a tratat asa, ca pe unul de al vostru... Cred ca Norvegia ma iubeste mai mult decat Romania", a declarat Bogdan.

"Este genial. Cum de Romania nu te-a vazut?", l-a intrebat pe Bogdan la o editie precedenta un membru al juriului, iar el a raspuns:"M-a vazut, dar nu a fost interesata de muzica mea". "Sper ca romanii sa te vada, sa vada cat esti de talentat", a mai spus un alt membru al juriului.

Bogdan Ota a plecat din Botosani, iar de noua luni locuieste in Norvegia si lucreaza la o firma de copiatoare. In prima etapa a concursului absolventul Conservatorului din Iasi care a reusit sa uimeasca Norvegia a ales sa interpreteze o compozitie proprie.

Bogdan recunoaşte că înscrierea sa la acest concurs a fost o întâmplare fericită. „ Căram o imprimantă la TV2 iar şeful meu a zis „ You must be there", arătându-mi cu degetul către un afiş cu „Norske Talenter". Vă daţi seama că nu am vrut sub nicio formă. Eram mai mult decât sătul să prind aripi din nou şi cineva să mi le taie. Şi evitând să mă hrănesc cu vise nepermise, am refuzat. Tor Arne, şeful meu, m-a înscris online şi, într-o vineri, m-am trezit pe scena aia. Restul îl ştiţi", a spus artistul care vrea să îi răsplătească pe norvegieni pentru încrederea acordată.

"Cu muzica am cochetat de cand am invatat sa merg si am gasit chitara din studentie a tatalui meu prin casa. M-am indragostit de pian la varsta de 7 ani, cand am auzit o studenta la conservator cantand celebrul generic de la Teleenciclopedia, compus de Kirculescu. Atunci am stiu ca asta vreau sa fac. La o cariera muzicala visez tot de mic, am incercat de nenumarate ori si in nenumarate feluri sa reusesc sa intru in lumea asta. Probabil ca nu eram suficient de bine pregatit pana acum". Bravo Bogdan, toata stima, respectul si simpatia mea!

Absolventa

Undeva in lumea asta exista un liceu, ca multe alte licee, in care absolventii isi traiesc momentele lor speciale, asa cum au facut-o si altii de-a lungul anilor. Nimic neobisnuit in asta, toate-s vechi si noi sunt toate, numai ca pentru fiecare in parte, trairile si intimplarile de sfarsit de liceu sunt unice. Si sunt ale lor, intamplari frumoase, care le vor ramane incrustate in suflet si in amintiri, pentru tot restul vietii.

Suna cam patetic, dar asta e adevarul simplu. Restul sunt doar detalii, insa esenta va ramane undeva acolo, in suflet... Monica, privirea inainte si mult succes!

Daruirea

Eram ieri în Parcul Mare și citeam cartea lui Hal Urban, Alegeri care îți schimbă viața. Observ că am destul timp încât să ies cu prietenii și dacă vreau să citesc o carte în parc pentru 3 ore, pot citi liniștit chiar dacă a doua zi am un examen greu. Și azi fiind a doua zi înseamnă că mi-am luat examenul. Însă despre altceva vroiam să scriu:

După un timp, se apropie un bătrânel amărât ce mă întreabă uscat dacă îi dau voie să se așeze lângă mine. S-a așezat, și-a scos Adevărul de Seară și a citit pentru o jumătate de oră. La un moment dat, vine o femeie și începe să cerșească. Și atunci bătrânul m-a uimit. A scos dintr-o geantă murdară un leu și i-a spus:

-Uite îți dau. Dar să-ți iei o pâine de ei. Scuză-mă că n-am mai mult. Sunt pensionar.

Și atunci mi s-a făcut rușine. Pentru că primul gând ce l-am avut în minte când s-a pus lângă mine a fost cum de n-a ales altă bancă. Iar umflătura din spatele capului îmi mărise disconfortul. Iar după marea rușine, m-a izbit o admirație profundă față de acel om care dăduse din puținul pe care-l avea. Majoritatea refuză cerșetorii pentru simplul motiv că o să-și ia țigări sau băutură de bani. Sau că prin ceva ecuații sunt mult mai bogați decât un om de rând. Bătrânul știa asta. Însă i-a spus doar “ia-ți o pâine”.

Ironia era că atunci eram la capitolul Dăruirea. Și când am observat consecința, am știut de ce bătrânelul nu alesese altă bancă. Lucrurile nu se petrec întâmplător.

Bătrânul își terminase ziarul de citit. S-a ridicat și a plecat în nicăieri așa cum venise. Însă înainte să facă asta, m-a salutat respectuos. Încă mă mai gândesc dacă mi-a spus “la revedere”, sau doar mi s-a părut mie. (Sursa)

Happy Birthday, YouTube!

Cel mai mare site de video-sharing din lume a implinit astazi frumoasa varsta de 7 ani. La multi ani YouTube!

Daca analizam ce se intampla in fiecare zi pe acest gigant multimedia, nu putem decat sa ramanem uimiti atat de progresul incredibil pe care l-a avut, dar si de rolul tot mai important pe care il ocupa in vietile fiecaruia dintre noi.

Dupa cum noteaza si cei de la theverge.com, la ora actuala, in fiecare minut in lume sunt incarcate cate 72 de ore de continut video pe YouTube. Cu alte cuvinte, cantitatea de informatii uploadate s-a dublat de anul trecut si pana acum. Daca analizam si partea de consum, YouTube-ul ofera peste 3 miliarde de ore de videoclipuri care ajung in fiecare luna la peste 800 de milioane de useri unici.

Si daca tot nu v-ati convins, aflati ca cei 7 anisori sunt doar inceputul, pentru ca YouTube-ul se afla intr-un proces de continua dezvoltare pentru ca doar din ianuarie si pana astazi continutul uploadat a crescut cu 20%. Asadar, suntem indreptatiti sa credem ca statisticile cu adevarat uimitoare urmeaza sa apara intr-un viitor nu foarte indepartat. Sursa: yahoo.com

"Utopicul": Corneliu Coposu - 98 de ani

Pe 20 mai ar fi implinit 98 de ani. Ma-nclin, domnule Coposu!

"Utopicul" este unul din numele de cod pe care Securitatea i l-a dat fostului lider ţărănist Corneliu Coposu, în dosarul de urmărire informativă de 38 de volume, întocmit în perioda 1960-1989, din însemnările a circa 500 de ofiţeri de Securitate. "

Era un utopic pentru că nu încetase să spună prietenilor, mai buni sau mai puţin buni, unii interpuşi, alţii, aş spune, prieteni de rea credinţă, nu înceta să spună că el luptă împotriva totalitarismului şi că el crede că România poate să devină democratică", a declarat, sâmbătă, la Zalău, Virgil Ţârău, vicepreşedinte al CNSAS, în cadrul unei prelegeri privind viaţa şi personalitatea celui supranumit "Seniorul".

Coposu era înregistrat cu microfoane în fiecare cameră

Acesta a subliniat că pentru Corneliu Coposu s-au folosit, încă de la mijlocul anilor '60, toate mijloacele de supraveghere disponibile, culminând cu instalarea de microfoane în fiecare cameră a apartamentului pe care acesta şi l-a cumpărat în Bucureşti. "În 1963 a fost deschis dosarul de urmărire informativă. El s-a închis, fireşte, în decembrie 1989. E un număr de circa 17.00-18.000 de file, care urmăresc activităţi cotidiene, dar şi activităţi profesionale sau hobby-uri sau spaţii în care Corneliu Coposu a evoluat. Sunt informaţii extrem de interesante despre lumea românească în termenii atitudinilor publice, a felului în care oamenii gândeau, a felului în care oamenii se manifestau, a felului în care oamenii au încercat să îşi administreze relaţia cu un regim totalitar, pentru că, deşi nu mai era foarte violent, acel regim era, în continuare, totalitar'', a precizat Virgil Ţârău.

L-a supravegheat o armată de oameni

Potrivit acestuia, în dosarul lui Coposu apar în jur de 500 de ofiţeri de securitate, pentru că Seniorul n-a fost urmărit la locuinţa sa, doar la locul său de muncă, doar în spaţiile publice în care a evoluat - librării, biblioteci, alte spaţii în care avea cunoscuţi - ci şi în medii private: partida de bridge sau prietenii de bridge, prietenii pe care i-a avut înainte a fi închis, puţinii prieteni pe care i-a dobândit după ce regimul comunist s-a instaurat.

Născut în 1914, la Bobota, Corneliu Coposu a fost un apropiat a lui Iuliu Maniu, al cărui secretar politic a fost începând cu 1940. În 1945, Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, pentru ca în iulie 1947 să fie arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit 'Înscenarea de la Tămădău'. În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie, fiind angajat ca muncitor necalificat la Bucureşti. În ianuarie 1990 reînfiinţează PNŢ, sub titulatura Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, al cărui preşedinte va fi până la decesul său, în 1995. (Sursa)