Am gasit intimplator pe net un blog in care cineva lanseaza in blogosfera un concurs pe tema Pink Floyd. Nu cred ca stie, dar omul mi-a facut o mare surpriza. In primul rand pentru ca omul e super tanar, nascut in ’90 si nu orice fel de tanar, ci unul ascultator de Pink Floyd. Ar putea sa-mi fie copil, la cat de tanar e… De fapt, copiii mei, Ionut si Cristina sunt putin mai mari decat el, iar Monica cu doi ani mai mica… Toti trei, ascultatori de Pink Floyd, deasemenea. Si uite asa, omul mi-a lansat o mica-mare provocare, facandu-ma pentru a mia oara sa ma intreb, de ce imi place mie Pink Floyd?
Pentru a putea spune care melodie sau ce album cu Pink Floyd imi place cel mai mult, ar trebui de fapt sa explic de ce imi place aceasta formatie.
De ce imi place mie Pink Floyd?
Pentru ca pentru mine, Pink Floyd si de fapt muzica lor, inseamna viata. Viata pur si simplu. Aud Pink Floyd, respir Pink Floyd, traiesc Pink Floyd, e simplu. Spunind asta imi asum chiar si riscul de a fi considerat exagerat de catre cei ce ma vor auzi, un fel de adolescent intarziat care trece si el cu greu prin crizele vietii si se refugiaza in muzica vremurilor lui, dar asta e ceea ce simt si ceea ce cred: muzica celor de la Pink Floyd este rupta, bucatica cu bucatica, din viata… Din viata lor, din viata ta, din viata mea, din viata celorlalti…Viata, asa cum e ea. Cu bune si cu rele… Viata pur si simplu. Viata.
Am constatat asta de multe ori pe pielea mea, pe masura ce mi se intimplau niste chestii. Chestii pe care le gasisem sau le regasisiem si in muzica lor. De multe ori, m-am intrebat de unde o fi stiind oare domnul Waters cum e cateodata cu viata asta? Mi-am adus aminte ca am scris acum catva timp un text, din care o sa reproduce aici un fragment, care are ceva referire la intrebarea pusa de prietenul meu necunoscut de pe net… Iata-l:
Ma simt uneori ca in filmul ala, un film in care muzica se amesteca cu desenele animate si cu jocul actorilor, film in care un om mic si fara nicio speranta se chirceste undeva la pamint, in timp ce din toate directiile se apropie un zid, zid care se stringe incet-incet in jurul sau, pina cind devine ca un tunel sau ca o teava de tun de la capatul careia ii urla reprosuri in ureche, rind pe rind, toti cei care i-au trecut prin viata, pe care i-a iubit si inca ii mai iubeste, dar pe care intrun fel sau altul i-a ranit... Si ei n-au uitat, ba din contra, acum cind l-au prins la pamint (si nici ei nu se simt prea bine, tocmai din acest motiv inca n-au uitat) isi aduc aminte de toate cele intamplate, mai ales de cele rele...
Astea fiind spuse, ma tot intreb, de unde o fi stiind nenea Waters cite lucruri din astea, cum sint cele povestite mai sus, se pot intimpla in viata unui om? O fi trecut si el pe acolo? O fi simtit si el cum e sa dai un telefon acasa si la capatul celalalt al firului sa fie altcineva, un altcineva care la un moment dat a stiut sa faca si sa ofere ceea ce tu nu ai stiut cum sa faci si sa oferi? Sau aladata, poate a simtit si el cum e atunci cind la celalalt capat al firului nu e nimeni acasa? There is nobody home?
Un om adevarat Waters asta pina la urma... Cu bune si cu rele... L-a scuipat in fata pe un baiat din Canada, pentru simplul motiv ca a avut curajul de a se sui pe scena, privindu-l cu admiratie pentru ceea ce facea, atunci cind cinta... Mai tarziu, Waters a amintit cu regret despre aceasta intimplare, intr-una din piesele de pe albumul “Animals”. Alta data, l-a dat afara din formatie pe unul dintre cei mai fini oameni pe care i-am vazut vreodata, omul a carui degete au stiut in asa fel sa alerge pe clapele orgii incit m-a facut sa imi placa muzica de o mie de ori mai mult. Om care pina la urma s-a grabit si a plecat putin la Ceruri, sa ii cinte Domnului asa cum stie el mai bine... Cu David, celalalt coleg magistral de trupa, la un moment dat nici nu mai schimba o vorba, nici macar cind erau pe scena si chiar aveau o treaba importanta de facut, sa ii incinte pe milioanele de oameni care le ascultau muzica, in concerte sau pe aiurea, pe viniluri, pe benzi de magnetofon, pe casete si mai tirziu pe CD-uri, DVD-uri si Blue Ray-uri... Si cu toate astea facute si intamplate, atita si atita lume inca il mai iubeste, ii asculta muzica, ii inteleg versurile si isi doresc sa il vada si sa il asculte live.
Si asta, poate si pentru ca muzica lui Roger Waters si a celor de la Pink Floyd, prin ceea ce spun ei in muzica lor, seamana tare de tot cu ceea ce se intimpla citeodata, in viata unuia sau a altuia...
Astea erau gandurile mele acum catva timp, astea sunt gandurile mele si astazi. Au fost multe situatii din viata care s-au potrivit cu ceea ce ne transmit prin muzica lor acesti extraodinari oameni care isi spun Pink Floyd.
Unii spun ca Pink Floyd ar trebui predat la scoala. Si eu cred la fel. Cred ca un elev de scoala generala sau de liceu, ar intelege de o mie de ori mai bine cum stau lucrurile in viata asta daca le-ar deslusi cineva sensurile din mesajul ce se desprinde din muzica celor de la Pink Floyd. Si le-ar fi mai de folos decat o mie de cursuri plictisitoare in care niste profesori constipati s-ar stradui sa le inregimenteze gandirea aiurea si fara rost si sa le uniformizeze vietile, dorintele si aspiratiile alea ale lor de oameni tineri, in loc sa ii ajute sa-si construiasca singuri aripi si sa-i lase la un moment dat sa zboare…
Asa ca, daca ma gandesc bine, prietene necunoscut ascultator si iubitor de Pink Floyd, la intrebarea ta referitoare la ce melodie sau ce album al celor de la Pink Floyd imi place, eu unul nu pot sa-ti raspund. Muzica lor se asculta ca un intreg, album dupa album, zi dupa zi… Ce sa-ti spun? Sa-ti spun despre “Shine on you…”, sau despre “Dogs”? Sa-ti spun de “Wish you…” sau de “Hey you”? Sa-ti spun de “Final cut”? Sau ce…? E greu, prietene… si nici nu mai conteaza, pana la urma, care e piesa, albumul sau mai stiu eu ce clasificare. Si nici nu intentionez sa te necajesc, pentru ca vreau sa-ti spun ca intrebarea ta e perfect justificata, si eu mi-am pus-o de multe ori, si eu am discutat despre acest subiect de-a lungul anilor cu alti prieteni de-ai mei, ascultatori de Pink Floyd. Asa ca e ok intrebarea, stai fara grija… De fapt, nu intrebarea ta e problema… Problema sunt eu, ala care ascult Pink Floyd de mai multi ani decit insumezi tu si ma bucur sa constatat ca undeva in lumea asta exista un suflet care vibreaza la aceiasi muzica cu care vibrez si eu… Problema e la mine deci, la mine cel care a trecut prin multe chestii foarte asemanatoare cu cele pe care le povestesc Pink Floyd in muzica lor… Si care nu stiu, sau poate ca nici nu vreau sa-ti raspund la aceasta intrebare. Si atat. In rest, nu mai conteaza decat muzica asta minunata si mesajul ei, nu mai conteaza decat ca eu si tu si multi altii am avut si avem marele noroc de a-i asculta si de a le intelege muzica.
Mi-am adus aminte de un alt blog, al unui alt prieten necunoscut, ascultator de Pink Floyd, care a fost vara trecuta la unul din concertele lui Waters, undeva prin Franta, daca mai tin bine minte. A trait omul la intensitate maxima tot ce a vazut si a auzit in acel concert, ca toti ceilalti din sala, de altfel… Si la iesire, s-a asezat pur si simplu undeva pe iarba si a stat asa, pret de cateva clipe… La un moment dat, omul povesteste ca a venit spre el cineva care era si el la fel, patruns pina in maduva sufletului de ceea ce vazuse si auzise in seara aia… Cu toate ca nu se cunosteau, s-au salutat prieteneste si s-au uitat familiar unul la celalalt. Omul nu i-a spus decat atat: “we can die now”. Ce-ar mai fi de spus?
Eu unul, nu pot sa le spun celor doi decat sa nu se grabeasca si sa traiasca fericiti multi ani de acum incolo, ca viata e frumoasa si merita traita. Mai ales cand ai din cand in cand placerea sa asculti si ceva muzica buna, cum e cea a celor despre care m-ai intrebat tu pe un blog.
Iar tie, prietene necunoscut, iti declar ca nu stiu sa iti raspund la intrebarea care melodie sau album cu Pink Floyd imi place mai mult, dar sper ca macar un pic, sa fi reusit sa-ti explic (si sa-mi explic) de ce oare imi place mie atat de mult aceasta muzica.
