duminică, 1 martie 2020

Un interviu cu Dan Andrei Aldea

Dan Andrei Aldea nu s-a mai întors niciodată în România, după 1981, când a plecat din ţară. De ce? O spune chiar el:„În momentul când am decis să plec, am pus toate astea în balanţă. Și patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere. Nu se ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisă, de mult nu-mi mai dădeam nici bună ziua cu ei şi era de aşteptat ca informatorul grupului să se răzbune pe mine într-un fel, doar îşi vedea dispărând vaca de muls. (...)O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?“
Interviul de mai jos, apărut în revista de profil ART & ROLL, anul 2, numărul 5, din februarie 2002, este unul dintre puținele acordate de Dan Andrei Aldea în România. Muzicianul vorbește, cu franchețe și umor, despre cariera și mentorii săi, despre culisele concertelor și ale albumelor, despre cenzură, Club A, Cenaclul Flacăra&Păunescu, dar și despre Suzana Gâdea, „pupincuriști”, securiști și alte personaje malefice ale poveștii sale. Ale poveștii sale de dinaintea plecării din România.
Mulțumim domnului Ion Stratone pentru permisiunea de a prelua memorabilul text.
Ion Stratone: De unde a apărut ­pasiunea ta pentru muzica rock, ştiind că ai avut parte de o educaţie „clasică”?
Dan Andrei Aldea: Hm... Amintiri din copilărie de Ion Creangă: nu ştiu alţii cum sunt, dar eu eram copil, la Școala de Muzică, studiam vioara cu voioşie şi credeam orbeşte ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început să-mi pun întrebări mai serioase despre muzică. Întrebarea cea mai gravă era dacă muzica simfonică este viabilă sau nu, dacă reflectă ea viaţa, aşa cum o văd eu în jur, sau este ceva ce aparţine ­trecutului. Aşa am auzit că mai există în jur şi alte feluri de muzică, muzica rock fiind prima care se oferea comparaţiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles şi Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de „no return” a fost când am ascultat ­pentru prima dată cântecul Don´t Bring Me Down, al grupului The Animals. Era ceva atât de urât, încât am rămas cu gura căscată şi am decis: ceva atât de frumos n-am mai auzit vreodată, asta este muzica mea pe care doresc să o fac de azi înainte. Tot ce a urmat a fost consecvenţa logică a acelei decizii. Evident, astăzi gândesc cu totul altfel, dar ce să fac? Naivă sau nu, a fost decizia mea şi trebuie să mă împac cu ea.
Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai „descoperit” şi cum ţi s-au părut la o primă audiţie?
D.A.A.: Prima trupă românească pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu ştiu în ce măsură era interesantă muzica lor, dar felul cum cânta Sandu Arion la chitară era cu siguranţă foarte interesant. Chiar şi azi îl consider interesant. Următoarea trupă pe care am ascultat-o a fost Olimpic 64 şi am rămas un fan al lor până la desfiinţarea grupului.
Cum ai găsit Sfinxul atât la primul, cât şi la cel de-al doilea „contact” cu el?
D.A.A.: Hm... N-am lipsit din Sfinx decât o scurtă perioadă, deci n-am avut cum să-i găsesc schimbaţi prea tare.
Care dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc din anii 1960-1970 te-au impresionat în mod deosebit?
D.A.A.: Greu de spus. În București, toţi eram de fapt o „gaşcă”, ne cunoşteam, unii eram colegi, aşa că nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic şi eram martor la naşterea ideilor lor, cum şi ei erau martori la naşterea ideilor mele. Învăţam unii de la alţii. Era ceva obişnuit să treci pe la prieteni pe la repetiţie, ca să dai buna ziua şi să mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte oraşe, cu siguranţă am fost impresionat de Ovidiu Lipan şi de grupul Cromatic din Cluj.
Când te-ai izbit pentru prima dată de o „talpă” pusă de autorităţi şi în ce-a constat ea?
D.A.A.: Mai bine să povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat să cântăm la Sala Palatului, într-un „concert de împăciuire”, trupe rock, Orchestra ­Radio etc. Dezastrul a început la repetiţia de sunet, când ne-au văzut cum ducem pe scenă niște mastodonţi de boxe. Imediat a venit un gentleman de la Cultură să ne interzică să punem boxe­le proprii: sau scoatem afară boxe­le alea mari şi periculoase, sau nu mai cântăm. Nici o problemă pentru noi, ce-am avut şi ce-am pierdut: „Sandu! afară cu boxele! Și cu noi tot afară, că uite, nu mai cântăm!” „Foarte bine, nu cântaţi!”, a zis ameninţător omul de la Comitet. Dar, între timp, i-a şoptit cineva la ureche că treaba nu e chiar aşa simplă. Dacă nu cântă Sfinx, nu se ştie cum va reacţiona publicul care, în mare măsură, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam şi fulgeram împrejur. „Ce, vine un bou de la Cultură să... Lasă-mă, dom’le, ce te bagi? Nu te-am făcut bou, deşi eşti! Vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!” Și toate astea în public, sub ochii uimiţi ai celor de la Orchestra Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobişnuit şi care ne încurajau pe tăcute. Mai cu ceartă, mai fără ceartă, omul a găsit o metodă să ne facă să nu plecăm, dar, totuşi, să-şi salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie să punem boxele noastre, dar cu condiţia: „Dar nu tare, știţi!, uite, pe fotoliul acela va sta tovarăşa Gîdea, şi dacă e tare, se supără! Vreţi să se supere tovarăşa Gîdea, ministrul Culturii?”. „Nuuuu, cum să vrem asta? Promitem că va fi încet! Ca un cântec de leagăn!”... Dar omul nu observa cum, între timp, Sandu deja măsura unghiurile cu metrul şi întorcea cele două movile uriaşe de boxe în aşa fel încât sunetul plecat din ele să se încrucişeze exact pe acel fotoliu unde seara era aşteptată tovarăşa. Ei bine, vine seara, apare tovarăşa, începe concertul, vine rândul nostru... Prima piesă a noastră era „Din nou acasă“, care începe foarte încet. La un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care şi el începe tiptil-tiptil. Deh, să n-o supărăm pe tovarăşa! Dar creşte... creşte... CREȘTE... Apare al doilea synthesizer... CREEEȘȘȘTEEE (între timp, la consola de mixaj, Sandu nu mai prididea să crească şi el volumul). Și totul se termină cu o explozie uriaşă, apocaliptică.
Noi aveam în boxe nişte becuri de protecţie, care erau „ultima siguranţă”. Când era destructiv de tare, se ardeau ele întâi, ca să nu se ardă difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumătate din boxe, aşa tare a fost. Mare noroc a avut tovarăşa cu viața dânsei sexuală, săraca, căci dacă nu, avea acolo pe loc o naştere prematură. În orice caz, a tras o sperietură zdravănă, a părăsit furibundă sala şi a dat ordin ca „această formaţie Sfinx să fie ştearsă din viaţa muzicală românească”. Fraţilor, când dădea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cârtea, căci era prietena „celeilalte tovarăşe”. În cazul nostru, a cârtit cineva: mi s-a şoptit că Sile Dinicu şi Laurenţiu Profeta au ameninţat cu demisiile dacă ni se întâmplă nouă ceva (respectul meu etern pentru amândoi, ceea ce au făcut a fost extraordinar!) Și uite aşa, astăzi nu sunt la canal, ci la râul Isar. :) Dar n-a lipsit mult.
Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutaţi „mesaje” încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?
D.A.A.: Cenzura era omniprezentă. Orice spectacol era mai întâi „vizionat” de tovarăşi. „Când începeţi turneul, Nae?” „Poimâine avem vizionarea”. La un spectacol de teatru trebuia să ai grijă ca eroul pozitiv să intre şi să iasă din scenă printr-o anumită parte, căci partea cealaltă te-ar fi dus cu gândul la „pleacă pe la vest” sau cam aşa ceva. Era ridicol. La Lumină lină i-a deranjat versul „Trei oameni vor veni să-l vadă”, că, deh, „trei” e mistic, tovarăşi. Ne-au impus modificarea absurdă „MULŢI oameni vor veni să-l vadă”, ceea ce era atât de stupid că am acceptat pe dată. Cântecul blazatului a devenit Fiii soarelui.
Dar cea mai stupidă întâlnire cu cenzura s-a întâmplat unui alt grup. Pe vremurile de început, exista un grup numit Entuziaştii :), care la un moment dat voiau şi ei să scoată un disc mic. Pentru asta, compuseseră un cântecel nostim şi inofensiv, despre tineret şi muzică: „la-la-la etc., muzică cu orice preţ” sau aşa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Băieţii au fost chemaţi la interogatoriu. Nu cacofonia „..că cu...” deranja partidul. Alta era problema. „Ia spuneţi, tovarăşi, cum vine asta? Cum adică muzică cu orice preţ? CHIAR CU PREŢUL TRĂDĂRII PATRIEI SOCIALISTE????”
Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Exista această listă şi, dacă da, cam care erau cuvintele interzise?
D.A.A.: Eu n-am văzut o asemenea listă, dar, desigur, nu aveai voie să pronunţi cuvântul „cenzură”, de ­exemplu. Nici măcar cuvintele „rock” sau „folk” nu erau prea iubite. De ce crezi că a inventat Păunescu termenul „muzică tânără“?
Ai avut acel sclipitor moment folk(?!): „Noi nu ne temem / Zece arici înamoraţi”, în care parodiai pe faţă Cântarea României, cenaclurile şi alţi pupincurişti ai vremii. Care era cheia pieselor respective şi cum de au scăpat vigilenţei cenzorilor?
D.A.A.: Ce-i aia „pupincurist?“?... Hm... e o poveste lungă. Noi nu ne temem este o parodie genială de Marin Sorescu. Am folosit-o, şi nu foarte rău, în scopurile mele perfide. Am căutat să recreez, muzical, parodia din text: ostaşi, muncitori, ţărani îşi dau mâna în lupta glorioasă contra omizilor ce vor să distrugă „…ale noastre mere şi ale noastre pere!”, folosind „chimice substanţe”. Am introdus tot ce se putea introduce subtil, ca, de pildă, greşeli de accent, „omizi, voi ulTIMI...”, cu accentul pe „timi”. Asta era sărmana mea replică la noul Imn al României, unde accentele greşite abundau: „…în lupTĂ biruitor” sau „…vrăjmaşII-n luptă-i zdrobim” etc. Ceea ce am introdus intenţionat fără subtilitate au fost anumite pasaje, când în text vorbesc omizile: „Să ne distrugă nu-s speranţe!” sau „Noi suntem multe ca un roi!”. Acele două pasaje le-am realizat muzical folosind două citate, notă de notă, din „compoziţiile” unui individ numit Petre Magdin. Nici că se putea mai bună alegere decât Magdin pentru rolul omizilor. Ca o mănuşă. Bucăţică ruptă!
Poezia Zece arici înamoraţi este scrisă de Horia Zilieru şi am găsit-o în revista Urzica. După ce am râs în hohote ore în şir citind-o, am decis să fac un cântec pe ea. Genială poezie. Peste câtva timp, la Iaşi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru şi s-a prezentat, „…ce mare cinste a fost pentru el că i-am luat poezia etc.”, iar eu nu mai ştiam cum să-i explic că, de fapt, cinstea e de partea mea. Minunat om. Cum a trecut de cenzură? Mulţumită redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Şi la Electrecord exista o „vizionare”, unde se ascultau şi se aprobau (sau nu) noile producţii discografice, iar Iulia a aranjat lucrurile în aşa fel încât atunci când a venit rândul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, căci, brusc, sunau tot timpul telefoanele sau cineva intra cu vreo problemă foarte urgentă şi importantă, care cerea să fie rezolvată NEAPĂRAT, chiar acum! Aşa că, după terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzură a fost: „Asta e muzică folk?” „Da!”, a răspuns cu impertinenţă Iulia. „Bun!”, au zis cenzorii. Aşa a trecut de cenzură acest disc. La apariţia pe piaţă... Acolo n-a mai fost Iulia să protejeze. A doua zi, discul a fost retras. Au venit nişte gentlemeni în magazine, au arătat legitimaţiile şi au ridicat tot stocul. Cine a apucat să-l cumpere… îl are.
Cum te-ai hotărât să pleci în ­Germania?
D.A.A.: În momentul când am decis să plec, am pus toate astea în balanţă. Și patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere. Nu se ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult timp decisă, de mult nu-mi mai dădeam nici bună ziua cu ei şi era de aşteptat ca informatorul grupului să se răzbune pe mine într-un fel, doar îşi vedea dispărând vaca de muls. Am hotărât că, oricum o dai şi oricum o suceşti, o doză de fair-play trebuie să existe în viaţă. Te rog şi pe tine, Nelu, şi pe eventualii cititori, să-ţi răspunzi (să-şi răspundă) cât de onest se poate: s-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naşte o dată la un secol? Ce să fi ales: să mă întorc, să nu mai pot ieşi vreodată nici în Bulgaria? Să fiu din nou prada fiecăruia care vrea să profite de pe urma mea? Să mă las din nou insultat de nulităţi ca Magdin? Să-mi spună fiecare idiot de la Cultură ce să fac şi ce să nu fac? Să aştept viitoarea percheziţie la mine acasă, când gentlemenii în jeep-uri militare vin şi spun că ar căuta aur, dar, de fapt, ridică cel mai mic petic de hârtie scrisă? (Știi cum veneau? Ca vulturii, deodată la toate casele noastre, la casa părinţilor mei, până şi la casa bunicii, ceea ce a dus, în ultimă instanţă, la moartea părinţilor mei). Să văd încă o dată cum Maria pierde un copil atât de dorit, iar medicii la spital o lasă zile întregi cu copilul mort în ea, că trebuie să vină comisia să constate că n-a fost un avort provocat, ba mai fac şi haz de lacrimile ei? O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?
Eu am decis că, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair şi că am de ales dacă accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu, şi a cititorilor: decideţi dacă am avut dreptate. Ei bine, unei ţări care tratează un om ca mine la modul în care l-a tratat este doar fair-play să-i spun, cu toată modestia, cu toată dragostea de glie şi respectul pentru trecutul strămoşesc: „Stimată ţară! Poftim de aşteaptă secolul următor, iar când se va naşte din nou unul ca mine, tratează-l mai fair. Dacă nu, aşteaptă următorul secol. Un secol trece repede. Poate pentru o ţară ca România unul ca mine nici nu e important. Și atunci, de ce toată discuţia? Să ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei, acolo, eu, mic şi neînsemnat, aici, şi să ne ignorăm reciproc. Aşa cred eu că e fair.
Te-ai aflat printre puţinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în ţară, chiar şi una pur turistică. De ce? Evitarea „umbrelor trecutului”, lipsa de timp sau pur şi simplu... „din scârbă”?
D.A.A.: Cred că am răspuns deja la această întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar când am plecat, am plecat „de tot”. Definitiv. Am plecat ştiind că nu mă voi întoarce vreodată. Aşa va rămâne. Nu am de ce să vin în România. De fapt, România, cea pe care o ştiu eu, nici nu mai există. România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm... cum era bancul acela? „De ce nu strigi şi mata «ura!», ca toţi ceilalţi, moşule?” „Păi, ura o purtăm în suflet, tinere!”

luni, 16 iunie 2014

Fericirea, între cerere și ofertă

„ Te rog!” – cuvintele magice care par a face din orice rugăminte un succes. Avem impresia că a ști să formulezi o rugăminte este totul. Iar dacă vrei să vezi cât de important pare pentru oameni acest lucru, mergi la biserică și ai să vezi caiete întregi de formulări către Dumnezeu, care mai de care mai alese și certificate. La boală trebuie să te rogi așa, pentru bani în felul acesta, și pentru examen așa. Ah, dacă este pentru examenul la chimie trebuie rugăciunea asta; pentru mate e alta mai lungă.

Și dacă la biserică nu te convingi, mergi într-un spital. Oamenii cred că „a ruga” este totul, însă adesea, după ce rugămintea le-a fost ascultată, uită să facă ceea ce este cel mai important: să mulțumească. Mulțumirea nu îl ajută pe Dumnezeu și nici pe cel care te-a ajutat nu-l încălzește prea tare, însă pe tine, cel care ai mulțumit te ajută enorm. Un spirit recunoscător va face din tine un om mai fericit, chiar dacă ai crede că fericirea nu e la ofertă.

Te provoc să faci un experiment. Propune-ți ca, timp de cel puțin zece zile să fii mulțumitor atât față de cei din jur cât și față de Dumnezeu. Le poți mulțumi pentru ceea ce îți oferă chiar dacă nu le-ai cerut nimic. Le poți mulțumi pentru lucruri din trecut, ori pentru cele mai mici și aparent neînsemnate bucurii pe care ți le-au făcut. Te asigur că nu vei regreta. Iar dacă vei observa că viața ta este mai frumoasă, dacă vei realiza că ești mai fericit, aștept să spui și prietenilor tăi acest mic „secret”. Îți mulțumesc că ai trecut pe aici și îți doresc succes!

 http://alt-om.com/fericirea-intre-cerere-si-oferta/

miercuri, 11 iunie 2014

Schimbare Pozitiva

In aceasta gradina vei gasi acele resurse de care ai nevoie. Vei gasi aici articole scrise de echipa asociatiei Schimbare Pozitiva, carti si filme pe care ti le recomandam cu drag!
In rubrica Read & Learn gasiti site-urile autorilor straini care sunt lectura obligatorie. Va recomandam sa cautati tot ceea ce gasiti despre ei: carti, filme, articole, audiobook-uri.
In rubrica Ia notite de la… va recomandam acesti autori, cu siguranta vor fi un suport in dezvoltarea voastra personala.
La rubrica Inspiratie veti putea lua o gura de aer proaspat, idei noi de la oameni frumosi.
Sursa: http://schimbarepozitiva.ro/

marți, 21 ianuarie 2014

What To See, Eat, And Do In Sibiu, Romania

Hi and welcome to my adventure around the world! You can keep up with me via emailsubscribe to my RSS feed or follow me on Facebook and Twitter as I travel to every country on Earth.
sibiu piata mica
Small towns like Sibiu tend to get overlooked as mere hopping off points that can be skipped over entirely. A statistically unassuming city literally in the middle of Romania, Sibiu is a fortress city that holds its own for travelers heading to mountainous border of Transylvania. Voted by you as The Best City to Visit in 2013, here are the best parts of Sibiu not to be missed.
Where To Stay
Visiting in the middle of winter I had my pick of hotels, hostels, and guesthouses. The one that eventually caught my eye however was Pension Zanzi, a close 5 minute walk from the historic city center. Inside, Zanzi has the cozy feel of a cottage with large wooden beams featuring prominently holding the structure together. The staff also went out of their way to be helpful – in one instance locating a gym for me when I asked and then driving me there on the first day to make sure I would find it.
pension zanzi sibiu romania
The rooms tend to vary in quality, but for the rates around 112 Romanian lei ($35 USD) a night, Pension Zanzi’s a bargain for a single room with a more local feeling than the larger hotels across town. Alternatively, if Zanzi is booked up, take a look at the newly opened Welt Kultur Hostel which came highly recommended from knowledgeable locals.
Crossing From Big Square To Little
Sibiu is a small city travelers can mentally organize around the Big Square (Piata Mare) and Small Square (Piata Mica) adjacent to it. Basically everywhere to see is within a 3.5 kilometer radius; aside from the outdoorASTRA Museum of Traditional Folk Civilization, you can get everywhere on foot. Inside town there’s the Brukenthal Museum – containing paintings by Romanian artists with additional fees to access the second wing of the museum featuring a larger collection of European art.
astra outdoor museum sibiu romania
  • Budget Breakfast – Although its touristy nature doesn’t make it a popular choice for locals, if you’re like me and need lots of fairly-tasty calories in the morning, head to Casa Frieda. For around 45 Romanian lei ($13.50) you can get an omelet, salad, soup, bread, drink, and side dish. Then watch your waitress’ shocked look as you consume it all.
sibiu christmas market romania
Afterward you might want a dose of caffeine or shot of lung cancer as Sibiu has a glorious cafe culture in a country where 26% of the population smokes. To go along with the sultry fog of carbon monoxide in the air are refreshing waves of free wireless, some of the world’s fastest, available pretty much anywhere.
  • Pardon Cafe & Bistro – Quickly became one of my favorite cafes in the world for its ambiance, food, coffee, and wine. Often the managers or owners will be walking around to show you around Pardon, if they do, tell them hello from me.
  • Baroc Cafe – Less than a quarter of the size of the smallest cafe in Sweden, I almost walked out because I was confused when I first entered. Baroc holds about 8 people, including the server, comfortably, ensuring you’ll never have to wait for your espresso.
  • Bistro Salut – Although the decor is distinct, you’ll notice the similarities to its larger cousin Pardon Cafe right next door.
  • Mustache Caffe – A good mix of liveliness, fast Internet, and size for a short coffee break or few hours of working for you digital nomad and business traveler types.



Assuming you’ve still got some wind let, climb to the top of Council Tower (Turnul Sfatului; entrance 5 lei) to get the best views of Sibiu. Your camera however, will have to content with the annoying panes of glass between you and amazing shots.
Church Hop To Liar’s Bridge
Much like cafes, there are no shortage of churches in Sibiu to visit. Since it’s not quite as fun to indulge in church-visiting burnout as it to 
drunk drink your way around town, you can narrow your selection to these holy buildings.
Holy Trinity Cathedral sibiu romania
  • Holy Trinity Roman Catholic Cathedral – Despite being one of the largest churches in Sibiu that sits right in Piata Mare, once you’re inside you’ll wonder how such a building can hide in plain sight.
  • Holy Trinity Cathedral – Designed after the 1,477 year old Hagia Sophia in Istanbul, if the interior artwork doesn’t grab you, the solemn prayer might draw you in to contemplate more than physical brick and stone.
Unfortunately the impressive Evangelic Chruch in Piata Mica has been closed for renovations for over a year. Rather, wander a bit to find Biscerica Azilului as you cross The Bridge Of Lies. According to local legend, Liar’s Bridge will collapse if a fib is told on it. Given that it’s been standing since 1859, it would seem the residents (or at least, boyfriends) of Sibiu are tactfully trustworthy.
crama ileana sibiu romaniaWhere To Eat In Sibiu
Visually, Sibiu is a difficult place to discern good, local food. Not that there isn’t any but a casual walk along the pedestrian Strada Nicolae Balcescu showcases overpriced eateries whose clientele don’t know any better than to keep looking. Right beyond the old fort walls of The Citadel of Sibiu is, in my opinion, one of the best places to eat in town.
  • Crama Ileana – Authentic Romanian cuisine in a welcoming environment floating just below street level, if you’re in Sibiu, you need to eat in this restaurant that looks more expensive than it is. A large meal, sides, soup, plus glass of wine will run you about 60 lei ($18).
  • Tango Grill – A good mix of Romania and Western dishes done very well, its location in Piata Mica – or reputation make – it a bit more expensive than it should be.
Going back to a favorite of mine, Pardon Cafe also has a noteworthy kitchen and pizza oven.
Tiny To Its Advantage
Many said, “Sibiu’s too small” or “you’re visiting at a bad time of year” when I arrived early December in Romania’s 18th largest city. Honestly though, those were two of the aspects I enjoyed most about Sibiu. The Christmas market in the middle of Piata Mare brought the frigged evenings to life. Strolling through the warm lights scented with spiced wines, my surroundings were devoid of other tourists, who generally prefer to visit during the warmer months for festivals, giving the sense I had Sibiu all to myself -  which was an honor to have of The Best City to Visit in 2013. Sursa

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Twinings 216 Strand Tea Shop, London

header strand
Thomas Twining bought Tom's Coffee House on London's Strand in 1706. The location of the shop was perfect as it straddled the border between Westminster and the City of London, an area that was newly populated with the aristocracy displaced by the Great Fire of London.

By this time Coffee houses were a popular feature of London life.  Men - but never women - of all classes would gather there to drink, gossip and to do business. Coffee shops gathered a loyal clientele by specializing in particular products or by encouraging customers with common interests. Poets for instance would go to one establishment, army officers to another.
article the strand 3
Competition between coffee houses was stiff. Fresh ideas and unusual promotional twists were what kept the business alive. The difference at Tom's was tea. Despite efforts to repress tea-drinking through punitive taxes, tea became increasingly fashionable during the early part of the 18th C, especially among the upper classes, and they flocked to buy tea from Toms Coffee House. In fact, soon he was selling more dry tea than wet - we think it was probably the world's first dry tea and coffee shop.
article the strand 4
We're still here and proud of our heritage site!  Granted, we have a new team and some new products, and we've even recently redecorated, but what remains is our passion and enthusiasm for tea and coffee - as well as our front door!
strand-twinings-shop-header-629x263
We've been busy!
article the strand 1
We've been busy over the last couple of months and as well as a lick of paint [and some major structural repairs!], we've added a few new features.  We're very pleased with our new "Pick'n Mix", where you can choose your own envelope tea bags for your Compartment Box. 
article the strand 2
We also have a newLoose Tea Bar, which has created a lot of interest - with our sampling dishes, you can pick up the tea, smell it, taste it, throw it on the floor if you like!  And although dry tea is great, wet tea is better - so we've just put in a new Sampling Counter, where you can ask us for a try of a little something! 
article the strand 5
Finally, we've updated our small museum a little - here you can see some fascinating stuff - old teapots and caddies and some lovely old pictures of the Twining family.  Do come and have a look, a warm welcome is assured.

HOW TO FIND US

Adress:
R. Twinings and Co Limited & The Twinings Museum
216 Strand
London WC2R 1AP
Our telephone number is 0207 353 3511 or Twinings Customer Services can be reached on 0844 3245000
We are exactly opposite the Royal Courts of Justice.
Travelling by Tube? Nearest tube is Temple, on the District and Circle lines.  Simply walk straight up the road to Strand from the tube station, turn right and you'll find us in about 300 yards

joi, 12 decembrie 2013

Batranul ceasornicar - Povestea romanului care da ora exacta la New York

Intr-o epoca in care tot mai multi aleg sa foloseasca telefonul mobil pentru a afla cat este ora, in locul ceasului de mana, exista un roman care repara ceasuri pentru cei care inca sunt fanii acestei mode. The New York Times l-a gasit si a ales sa-l includa intr-un reportaj inedit.

Dimitrie Vicovanu, in varsta de 73 de ani, repara ceasuri Rolex, Patek Philippe sau Cadillac. El este specializat in ceasuri vechi, ale caror mecanisme le rearanjeaza meticulos in luxosul cartier Manhattan. Repararea ceasurilor a devenit o pasiune pentru Vicovanu in perioada adolescentei petrecute in Romania. Parintii lui erau profesori, iar el era curios cum functioneaza ceasul ieftin de perete al bunicului sau. Astfel ca l-a dezmembrat si apoi l-a montat la loc, iar mai tarziu a reparat ceasuri pentru colegii sai de facultate si pentru profesori.

Buna parte a cariere sale si-a petrecut-o ca arheolog. Regimul Ceausescu l-a trimis in Lausanne, unde a invatat meseria de ceasornicar. Nu s-a mai intors in tara si a ajuns in Statele Unite in 1979, impreuna cu fiica sa, Daniela. Sotia sa l-a urmat, doi ani mai tarziu. "Un buton de la un ceas de mana poate avea si 12 masuri, iar daca nu nimeresti pe cea corecta, nu se va potrivi mecanismului", spune Vicovanu, intr-o limba engleza cu accent romanesc. Romanul nu se limiteaza doar la a repara aceste obiecte, dar le si restaureaza. El a invatat si sa restaureze ceasurile vechi, cat a trait in Elvetia. Iar alti mesteri din toata tara, pana in California, il consulta pentru a obtine piese rare sau simple sfaturi. Batranul inlocuieste piesele defecte cu altele noi sau, daca acestea nu se mai pot obtine, sunt fabricate manual si mestesugite astfel incat sa fie cat mai asemanatoare cu cele originale, fara sa afecteze performantele ceasului. Un ceas de calitate poate avea chiar si 400 de componente. Tarifele percepute de roman sunt intre 175 de dolari, pentru o simpla curatare, si peste 2.000 de dolari, atunci cand este nevoie sa dezmembreze intregul mecanism. Cea mai mare parte a reparatiilor are loc in atelierul sau din Queens, unde se gasesc aproape 20.000 de piese pentru ceas. "Fiecare ceas trebuie sa fie curatat si lubrifiat o data la patru ani, pentru ca nu va mai arata corect cat este ora", spune ceasornicarul.

Preferatul casei Sotheby's 

Printre cei care si-au dat ceasurile la reparat se numara si Itzhak Perlman si Bill Cosby, care au dus la batranul mester ceasornice antice. Printre reusitele lui Vicovanu se numara si repararea unui ceas Omega vechi de 50 de ani, dar si restaurarea unui ceas de aur Patek Philippe, din anii '30, care nu mai functiona de zeci de ani, apartinand casei Sotheby's, din New York. Unele dintre cele peste 600 de ceasuri vandute in fiecare an de Sotheby's valoreaza milioane de dolari. Iar Dimitrie Vicovanu reprezinta prima lor optiune atunci cand un ceas are vreo problema. "Unii ceasornicari sunt macelari si, cand repara un ceas, ii reduc valoarea. Oamenii au nevoie de ceasornicari talentati ca sa-si conserve colectiile", a declarat un reprezentant al casei Sotherby's.

Dimitrie Vicovanu are o colectie de 14.000 de piese de ceasuri, pe care le-a cumparat in urma cu mai multi ani de la un bijutier ai carui clienti isi vindeau pe bucati ceasurile. Piesele ii sunt de folos cand trebuie sa inlocuiasca un surub ori o rotita stricata. "Nimeni nu poate sa lucreze toata ziua cu lentile. Te doare capul", a spus Vicovanu, care crede ca mai ai nevoie de privire de vultur si de o lupa de bijutier, pe langa indemnare si rabdare. Vicovanu poate deschide un ceas Cartier, din 1885, pe care nu-l poate deschide nimeni. El poarta un ceas Bulova Accutron, in valoare de 400 de dolari, din anul 1969. Totodata, detine cateva exemplare rare, precum un Patek Philippe din 1917, special pentru soferii de curse, un ceas de buzunar de 18 carate, din anul 1934, de la Tiffany si un Patek Philippe de platina, care costa 19.000 de dolari.

"Este o investitie, ii va creste valoarea in timp", a declarat mesterul ceasornicar. Iar in meseria lui, desigur, timpul este esential. Dimitrie Vicovanu este unul din cei mai renumiti ceasornicari de peste Ocean. Printre clientii sai se numara personalitati precum actorul Bill Cosby sau violonistul Itzhak Perlman.
Atunci cand la renumita casa de licitatii de obiecte rare de colectie Shotheby's din New York ajunge o piesa de orologerie rara, precum un Patek Philippe de aur din 1930, care trebuie restaurata, dupa ce n-a functionat zeci de ani, se apeleaza la Dimitrie Vicoveanu, un adevarat chirurg al orologiilor.

Atunci cand au probleme aparent insurmontabile cu un mecanism atipic, ceasornicari din toate colturile Americii se consulta cu romanul de 74 de ani. Faima sa le-a atras atentia si jurnalistilor de la The New York Times, care i-au dedicat in 2012 un amplu reportaj.

Rotile care ne spun timpul

Dimitrie Vicovanu priveste limbile care arata catre cifrele inscrise pe un cadran sub care un mecanism extrem de complicat bate delicat precum inima unei mici pasari colibri. A fost atras din copilarie de ceasuri. "Ceasurile mi-au placut de mic copil, m-au fascinat si doream sa cunosc minunea unor roti care ne spuneau in cele din urma timpul real in care traim", a spus ceasornicarul pentru Ziare.comDimitrie Vicovanu a reusit sa reasambleze ceasul de masa al bunicului sau, iar mai apoi, in scoala si facultate, a facut bani de buzunar reparand ceasurile colegilor si profesorilor.

"Cam pe la 6 ani am desfacut ceasul de masa al bunicii si in 2 zile l-am remontat dupa schita probabila, putand functiona. In timpul facultatii, reparam ceasurile de mana pentru studenti si profesori si era o buna contributie la cheltuielile lunare. Tot ca student reparam parti mai dificile in ceasurile de mana, ca de pilda parul balansului, la un ceasornicar. Aveam o vedere excelenta si o mare precizie a mainilor. Mai tarziu, in cadrul schimburilor de experienta in Lausanne, am facut si o specializare in domeniul orologeriei, atat privind calculul mecanismului de baza, cat si problemele de restaurare si service", ne-a mai marturisit ceasornicarul roman.

Experienta emigratiei

Cariera sa a inceput, insa, in domeniul arheologiei, activand in cadrul unui muzeu din Iasi. Vicovanu a invatat arta restaurarii ceasurilor de colectie sub egida guvernului comunist condus de Ceausescu, care l-a trimis la Laussane, in Elvetia, sa studieze. Nu s-a mai intors in Romania si in 1977 a reusit s-o ia cu el si pe fata sa, Daniela, care urma sa sufere o operatie pe cord, la doar 11 ani. Au emigrat in SUA in 1979 si doi ani mai tarziu, i-a urmat si sotia ceasornicarului, Agurita.

Poveste romaneasca in tara lui Mozart: Despre moda, frumusete si business

"Primirea a fost facuta de prof. de istorie Mircea Milescu, ca sponsor al International Church. Socrul lui era preotul unei biserici ortodoxe romanesti din New York si astfel am fost primit in societatea romanilor din zona, gasindu-mi un apartament si loc de munca la o fabrica de mobila, apoi la o firma de restaurarea mobilei de epoca. Am vazut cum lumea americana nu are antipatii pentru emigranti, caci toti au venit acolo de undeva. Romanii care frecventau biserica de acolo ne-au ajutat sa ne integram si sa cunoastem modul american de vietuire", ne-a mai dezvaluit chirurgul ceasurilor.

Legenda vie a ceasornicarilor din New York

Acum, in magazinul sau din New York, nu doar repara, ci si vinde ceasuri de colectie. "Master of Time" este administrat de fiica sa, Daniela. Batranul isi repara ceasurile intr-un atelier din Queens, unde mii de componente sunt asezate si organizate cu cea mai mare atentie posibila, iar meticulozitatea ceasornicarului roman din New York este rasplatita pe masura: reparatiile mai complicate pot ajunge si la doua mii de dolari.

"Este interesant de mentionat ca nu cel mai valoros ceas este intotdeauna si cel mai complicat, cu toate ca piesele cu complicatii solicita cu adevarat toate calitatile muncii de ceasornicar. Am reparat ceasuri foarte valoroase, dar simple ca masinarie. Asa a fost un ceas unicat de mana din platina denumit 'cubul de gheata'. Acesta avea diamante nu numai pe ceas, dar si pe bratara lui flexibila, pe cadran, pe minutare, sub banda, pe spatele si cantul ceasului, si chiar si pe cantul benzii. Nu era un loc liber fara diamante, unde sa pui un varf de creion. Chiar sticla era taiata din cristal natural de stanca. Totusi, eu am fost tot timpul mai fericit cand am avut ocazia sa repar un ceas complicat. Pot sa-mi amintesc de un ceas de mana minute repeater fabricat de Patek Philippe in 1950. La apasarea unei parghii de pe cantul ceasului, ceasul citea timpul in mod mecanic: ora, sfertul de ora si minutele, batand un ciocanel pe o struna ca de pian. Acest sistem mecanic de citire a timpului este extrem de complicat si nu toti ceasornicarii inteleg cum sa-l repare si regleze. Preturile pentru astfel de ceasuri sunt foarte mari. Cele de buzunar din aceasta categorie sunt mai ieftine, deoarece mecanismele lor nu sunt atat de miniaturizate. Pe langa aceasta categorie exista si ceasuri cu complicatii, adica functiuni si mai complexe. Aici ma refer la cele astronomice care indica luna, ziua, zilele saptamanii, anul bisect, fazele lunii, unele si cu incordarea automata a arcului, plus functiile cronografului inregistrand ore, minute, si secunde. Aceste exemplare contin, fiecare, peste 500 de piese", explica ceasornicarul roman.

Printre clientii sai, s-au numarat personalitati precum actorul Bill Cosby sau violonistul Itzhak Perlman. Romanul a reusit sa repare inclusiv un ceas Omega de 50 de ani, plin de apa in urma unui accident aviatic. "De-a lungul anilor, clientii existenti mi-au facut reclama, spunand unul altuia despre mine. In plus, marea casa de licitatie Sotheby's imi trimite clienti. Relatia mea cu Sotheby's a inceput cu multi ani in urma, cand ei m-au luat consultant, ca sa desfac ceasurile puse in vanzare, sa stabilesc originalitatea lor pentru a fi descrise in catalogul licitatiei si sa estimez reparatiile necesitate de unele dintre piese", ne-a mai marturisit romanul.

Relatia cu Romania

In ceea ce priveste relatia cu tara natala, Vicovanu spune ca cel mai mult ii lipsesc "informatiile privind cercetarile arheologice si valorificarea lor". "Particip la pastrarea traditiilor romanesti in America, organizand cu alti doi romani cea de-a treia biserica ortodoxa romana de sub Patriarhia romana, biserica Buna Vestire, care a implinit 13 ani. Biserica nu este numai o legatura a romanilor cu divinitatea, ci si cu traditiile, cultura si obiceiurile tarii de unde venim si unde ne-am nascut, precum si a celor ce se nasc aici ca romani-americani"considera Vicovanu. In America, spune el, romanii sunt apreciati corect, la fel ca cei veniti din oricare parte a lumii. "Cine s-a ridicat prin ceea ce stie sa faca la un nivel cat mai inalt este pretuit la valoare lui, cinstit in cercurile amricanilor si acceptat ca personalitate remarcanta. Pe lista oamenilor de succes exista multi romani cu care ne putem mandri", a incheiat batranul ceasornicar.

Romania are cu ce se mandri in afara granitelor. Nu sunteti curiosi sa aflati cum au reusit conationalii nostri sa razbeasca departe de casa in diverse domenii? Ziare.com va prezinta in serial povesti de succes ale romanilor de peste hotare. (Sursa)

joi, 31 octombrie 2013

Emisiunea "Praf de stele" realizata de Liviu Zamora la Radio Romania Actualitati va fi desfiintata

Aflam cu ingrijorare si cu tristete de la prietenul nostru Liviu Zamora, ca excelenta sa emisiune muzicala de la Radio Romania Actualitati, intitulata "Praf de stele", va fi eliminata de pe noua grila a radioului public din România. In aceasta noapte se va desfasura ultima editie a acestei emisiuni.

Se pare ca la radioul national nu mai este nevoie de emisiuni muzicale facute cu profesionalism si cu suflet... Probabil se va trece la fadele play-listuri din care muzica va curge non stop, fara sa mai fie acea voce calda din spatele microfonului, care sa ne prezinte cu pasiune si pricepere mesajul din spatele textelor muzicii...

Am postat acest articol si  pe pagina de aducere aminte a emisiunilor "Metronom" ale inegalabilului Cornel Chiriac, deoarece  in inflexiunile vocii lui Liviu Zamora, distingem din cand in cand influentele si amprenta lui Cornel Chiriac, care a fost pentru el un model profesional, un mentor de departe si un profesor de muzica de calitate...

Pacat ca mai marii postului de Radio Romania Actualitati nu inteleg, sau poate nu vor sa inteleaga, ca desfiintarea unor emisiuni care chiar aveau ceva de spus ascultatorilor celui mai vechi Radio de la noi, precum si eliminarea unor oameni care s-au dovedit a fi adevarati profesionisti de-a lungul timpului, nu va duce decat la scaderea numarului si calitatii ascultatorilor...

Toate aceste desfiintari de emisiuni seamana cu desfiintarea emisiunilor de pe timpul radioului comunist, asa cum s-a intamplat si cu emisiunile lui Cornel Chiriac.

Am totusi speranta ca emisiunile lui Liviu Zamora vor putea fi ascultate in continuare, in cadrul radioului public, ar fi o greseala si un mare pas inapoi desfiintarea unei emisiuni apreciate sde foarte multi ascultatori, la fel cum ar fi si o mare greseala a celor din conducerea postului de radio, indepartarea unor profesionisti din cadrul Radio Romania Actualitati.