38 de ani de la ucidera miseleasca a lui Cornel Chiriac

Acum 38 de ani Cornel Chiriac a plecat brusc la cer, de unde ne incanta si astazi cu vocea sa, cu personalitatea sa si cu tot ceea ce a facut in scurta sa traiectorie pe acest pamant pentru ascultatorii de muzica buna din Romania... Te dorim astazi, aici, maestre... 





  

Cornel Chiriac, un vesnic "Sweet child in time"

Daca ani de-a randul, Cornel Chiriac a transmis ascultatorilor sai de dupa Cortina de Fier sute si sute de piese muzicale de exceptie, haideti ca astazi, cand se implinesc 38 de ani de la uciderea sa miseleasca de catre mana lunga a Securitatii, sa-i transmitem acolo, in Cer, un cadou muzical... O piesa pe care el insusi a transmis-o de nenumarate ori la emisiunea Metronom de la Radio Europa Libera, o piesa pe care sa o asculte si el de acolo de unde se afla si care stim ca ii va placea cu siguranta...

Din partea lui "Piparus Petru", a "Cioarei din varful parului", (am luat doar doua nume la intamplare), si a tuturor celor care i-au ascultat emisiunile si l-au apreciat, pentru domnul Cornel Chiriac, care se afla de data asta el insusi dupa "Cortina de Fier", (o alta cortina de fier), "Sweet child in time" cu Deep Purple... Cu mentiunea ca pentru toti cei care te-au ascultat, Cornele, ai ramas acelasi "dulce copil in timp"...

Doamnelor si domnilor, in memoria lui Cornel Chiriac, sa ne ridicam in picioare si sa ascultam impreuna aceasta excelenta piesa...

https://www.youtube.com/watch?v=PfAWReBmxEs

Un interviu cu Liviu Tofan

Pe dl. Liviu Tofan l-am cunoscut pe 12 septembrie 2009 cu ocazia unei intruniri a simpatizantilor lui Cornel Chiriac. Fiind multa lume iar dansul fiind in centrul atentiei nu am avut ocazia sa purtam o discutie despre doua subiecte care ma interesau: Europa Libera si IRIR.

Nini: Cum ati ajuns in Germania?
Dl. Tofan: Era nevoie de un translator care sa insoteasca un secretar de la CC al UTC, la un congres al studentilor comunisti de la Hamburg. Asta a fost o sansa pe care n-am ezitat s-o fructific. Eu am ajuns la Munchen in mai 1973. Probabil ca asa cum se intampla foarte multe lucruri importante in viata, am ajuns acolo intamplator.

Nini: Cum ati ajuns la postul de radio Europa Libera?
Dl. Tofan: N-am avut niciun plan de a ajunge la Radio Europa Libera. Am plecat din Romania cu chiu, cu vai si am ramas in Germania ilegal, pentru ca nu am emigrat sau plecat cu voie si am ajuns la Munchen din doua motive: o data pentru ca aveam un prieten neamt care locuia acolo si am putut sa stau la el la inceput si dupa aceea pentru ca la Munchen era si exista inca o foarte buna scoala de film, o academie de film, iar pasiunea mea atunci si obiectivul meu era de a studia regie de film, lucru pe care incepusem si in Romania sa-l fac, pe langa studiul de baza care era cel de la Facultatea de Limbi Germanice, eu faceam Germana – Engleza. Atunci nu puteai sa faci doua facultati dintr-odata sau trei cum se fac astazi, iar la Academia de Teatru si Film se intra pe vremea aceea ingrozitor de greu, asa incat am inceput sa studiez aici regie de film la un Cineclub, care era foarte bine organizat, cu clase de regie, de operatorie, de tot ce trebuie si am avut si norocul unui profesor foarte bun ca pedagog, ca profesor, regizorul Lucian Bratu. Asa am ajuns la Munchen, iar la Europa Libera a fost absolut intamplator. Cineva mi-a sugerat, avand o ruda prin alianta la Europa Libera, sa ma duc sa stau de vorba cu aceea persoana.

Nini: Si ati fost sa vorbiti?
Dl. Tofan: M-am dus, am vorbit, aceea persoana era administratorul Departamentului Romanesc, si m-a dus imediat la Noel Bernard care mi-a spus: “-Stai aici si hai sa vedem ce putem sa facem”. Asa am ajuns la Europa Libera in mai 1973. Nu am fost angajat de la inceput. Anii 1970 au fost pentru Europa Libera o perioada dificila cand a existat o campanie extrem de puternica a tarilor comuniste si a serviciilor secrete inpotriva Europei Libere. Planul respectiv il am astazi la birou. Era o actiune concertata a serviciilor secrete cu exceptia Romaniei; Romania facea parte separată din povestea aceasta de anihilare a Europei Libere prin actiuni politice de tot felul si actiuni specifice. Deci, era o perioada foarte grea, posturile erau blocate, radioul era sub atacuri politice permanente. Era si perioada acelei politici de destindere care a urmat razboiului din Vietnam si a fost caracteristica regimului Carter intre 1976 si 1980. Am fost angajat colaborator, colaborator permanent, facand de toate.

Nini: Cum ati ajuns sa faceti emisiuni muzicale?
Dl. Tofan: La un mement dat, tin minte, cred ca erau plecati in vacanta toti realizatorii de emisiuni muzicale si cineva a trebuit sa faca o emisiune “Top twenty” (Top 20). Si pentru ca eram cel mai tanar din toata redactia au zis: “-Tu esti cel mai potrivit”. Habar nu aveam sa fac emisiuni muzicale; nu facusem asa ceva niciodata. Tin minte ca a fost un semiesec emisiunea aceea. Nu cred ca era in direct, cred ca era inregistrata dar se facea inregistrare 1:1, adica nu puteai sa reiei si trebuia sa dozezi foarte bine, ceea ce experienta iti spune cum se face, prezentarea celor 20 de titluri, pe care unele le sareai; n-aveai loc sa le dai pe toate 20. Cred ca mi-a iesit foarte prost timming-ul la ceea emisiune.

Nini: Apropo de emisiuni muzicale, cand l-ati cunoscut pe Cornel Chiriac?
Dl. Tofan: Atunci l-am cunoscut pe Cornel cu care am facut si niste emisiuni de sambata seara, sau de vineri seara mi se pare, impreuna. Nici nu mai stiu cum se numea emisiunea, dar cineva mi-a spus ca are o inregistrare.

Nini: Pentru d-voastra, cine a fost cel mai important om de la Europa Libera?
Dl. Tofan: Pentru mine, cel mai important om, din punct de vedere profesional si care a contat enorm pentru mine, a fost Noel Bernard.

Nini: De cine va mai aduceti aminte din perioada cand ati ajuns la Europa Libera?
Dl. Tofan: Tot acolo l-am cunoscut pe regizorul de teatru Vlad Mugur. Il pomenesc pe Vlad Mugur pentru ca si el a lucrat cu Cornel Chiriac si o sa va spun cum. Vlad Mugur era unul din cei mai cunoscuti regizori romani. El a plecat din Romania in 1972. Foarte interesant ca in perioada aceea au plecat foarte repede toti regizorii mari din Romania care si-au dat seama ca se strange surubul ideologic dupa 1971 si ca nu vor mai putea sa lucreze in Romania. Au plecat aproape toti in cativa ani: Penciulescu, Pintilie, Ciulei, Andrei Serban, Essrig, Giurchescu. Vlad Mugur era la Europa Libera pentru ca inca nu-si gasise un loc intr-un teatru din Germania. Era destul de proaspat sosit acolo si facea o emisiune de cultura la Europa Libera. Era o emisiune foarte, foarte buna, era un om deosebit de talentat, nu numai la punerea in scena ci si la scris. Ca om de teatru 100%, Vlad nu putea sa-si abandoneze meseria, chemarea. Cu prima ocazie cand a gsit un post, un angajament ca regizor intr-un mic teatru din sudul Germaniei, de la granita cu Elvetia, intr-un orasel care se cheama Konstanz. Si-a dat demisia de la Europa Libera desi era in relatii foarte bune cu Noel Bernard, care il aprecia foarte mult. Noel a inteles care este chemarea lui Vlad si dupa aceea a venit intotdeauna la premierele lui Vlad la teatru. Deci, Vlad Mugur a plecat la acel teatru si a vrut sa ma ia cu el ca asistent de regie, sa devin asistentul lui. Am fost asistentul lui Vlad Mugur 2 ani de zile, in primul an facand naveta intre Munchen si Konstanz. De luni pana vineri eram la teatru, iar in week-end eram la Munchen si faceam emisiunea intitulată Programul Politic. Acest aranjament mi l-a facut chiar Noel Bernard ca sa pot face si una si alta, mai ales ca acel teatru mic nu avea post de asistent de regie, deci nu puteam sa fiu platit si in consecinta trebuia sa castig bani de undeva. Dupa un an de zile a existat posibilitatea sa fiu angajat la acel teatru, nu ca asistent de regie, ca nu exista acel post, ci ca regizor tehnic, si atunci am plecat de la radio, unde inca nu eram angajat, eram tot colaborator permanent. Si desi Noel Bernard a incercat din greu sa ma convinga sa nu plec, am plecat totusi si am lucrat un an de zile numai la Konstanz la teatru, exact anul in care Vlad Mugur la o montare a vrut ca Cornel Chiriac sa faca ilustratia muzicala a spectacolului. Cornel a venit de cateva ori la teatru ca sa vada cum arata repetitiile, cum arata montarea, sa discute cu Vlad Mugur. Tin minte ca era dimineata, aveam repetitii dimineata si intr-o pauza de repetitie eram in hol, unde ne adunam la cafenea, cand Vlad Mugur a primit un telefon de la Munchen in care ni se anunta moartea lui Cornel Chiriac. 

Nini: Cand v-ati reintors la Europa Libera?
Dl. Tofan: Asa dupa cum am mai spus, de fiecare data cand aveam o premiera cu Vlad Mugur la teatru, Noel Bernard si Ioana Magura veneau cu masina de la Munchen. Dupa aceea mergeam impreuna la un restaurant si de fiecare data Noel ma intreba daca nu m-am lamurit cum e cu teatrul, daca m-am saturat de teatru si vreau sa ma intorc la Europa Libera. Momentul respectiv a intervenit in vara lui 1976, cand Vlad Mugur a primit un angajament ca regizor la un teatru mult mai mare din Germania si a trebuit sa plece de la Konstanz, iar eu nu as fi putut sa plec cu Vlad lal- acel teatru si nu aveam alta alternativa decat sa ma intorc la Munchen. Deci, am pus mana pe telefon, am sunat pe Noel si i-am spus ca acuma, da, m-am hotarat si vreau sa revin. M-am intors la Munchen si am fost angajat in foarte scurt timp.

Nini: Unde ati inceput sa lucrati?
Dl. Tofan: Am inceput sa lucrez la Sectia de stiri si am devenit redactor de stiri. Am fost redactor de stiri 4 ani, si in 1980, atunci cand seful sectiei de stiri – Radu Gorun (Mihai Cizmarescu il chema) a fost promovat adjunct al lui Noel Bernard, eu am fost numit seful sectiei de stiri. Am condus aceasta sectie timp de 10 ani, pana in 1990, cand am devenit la randul meu director adjunct al departamentului. Era imediat dupa “Marele deranj” din decembrie, si pe tot parcursul anului 1990 obiectivul meu a devenit transformarea sectiei de la Munchen intr-un post de radio romanesc; asta am incercat sa realizez.

Nini: Si ati reusit?
DL. Tofan: Primul pas pe care l-am reusit abia la inceputul lui 1991 a fost sa vin in Romania si sa infiintez redactia noastra din Bucuresti. Am pus-o pe picioare de la zero si am strans acolo o echipa foarte reusita, foarte buna, de oameni care erau atunci foarte tineri ziaristi. In anii care au urmat am avut satisfactia sa vad cum foarte multi dintre ei au confirmat de o maniera exceptionala chiar, ca profesionisti. Fie ca au ramas in jurnalism, fie ca au devenit scriitori, fie ca au intrat in business, au fost oameni de o calitate foarte buna. Sunt nume foarte cunoscute astazi cum ar fi: Marius Oprea, cel care a infiintat si a condus Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, sau scriitorul Filip Florian, sau oameni care au ramas in meserie si sunt astazi directori de programe la Radio Guerilla, cum este Sorin Faur, oameni care lucreaza inca pentru posturi de radio straine cum este Horatiu Pepine, care lucreaza pentru Deutsche Welle, oameni care lucreaza in alte domenii, in business cum este Gilda Lazar sau Alexandra Gatej, oameni care au ramas in jurnalistica cum este Radu Calin Cristea, un foarte cunoscut comentator. Am condus acest birou pana in 1994 cand mi-am dat demisia de la radio; am terminat acest capitol dupa 20 de ani in momentul in care la Munchen, unde era sediul radioului, s-a anuntat ca se inchide la Munchen, se restructureaza si se muta la Praga. Era un semnal clar ca radioul nu va mai juca rolul pe care l-a avut candva, evolutia lui de dupa 1990 m-a dezamagit pe mine foarte mult, nu a fost la inaltimea asteptarilor si nu a facut fata cerintelor momentului din diverse motive. Nu vom intra acum in amanunte, asa ca mi-am luat la revedere, i-am parasit si m-am apucat de altceva. Eu am facut cu Cornel Nistorescu, in 1993-1994, Radio Total.

Nini: Aveati experienta anterioara.
Dl. Tofan: Da, desi radioul Europa Libera a fost un radio cu totul special, un gen irepetabil.

Nini: De unde a plecat ideea infiintarii IRIR?
Dl. Tofan: Institutul Roman de Istorie Recenta nu este o idee care mi-a venit mie. El exista de 12 ani, deci din anul 2000; este o fundatie, de fapt. Suntem o entitate privata. Aceasta fundatie a fost infiintata de un cetatean strain, cu bani straini; nu a fost o initiativa romaneasca.

Nini: Cine a fost persoana respectiva?
Dl. Tofan: Acest cetatean strain este fostul ambasador al Olandei la Bucuresti, Coen Stork. El a fost ambasadorul Olandei in Romania din decembrie 1987 pana in mai 1993, deci a prins si sfarsitul regimului Ceausescu cand a jucat un rol foarte important, fiind un diplomat sui-generis care a jucat rolul de protector si sustinator al dizidentilor romani in aceea perioada. El i-a ocrotit, i-a ajutat, i-a protejat (s-a pus foarte rau cu Securitatea din aceasta cauza) pe: Andrei Plesu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu si altii. Ii sprijinea si ii proteja prin faptul ca era in permanent contact cu ei. Aceasta era o protectie vis-a-vis de Securitate, ca un diplomat strain stie ce se intampla. Ii invita foarte des la el, la resedinta lui sau la ambasada, ba chiar facea un lucru interzis de regulile si uzantele diplomatice: a folosit valiza diplomatica pentru a scoate din Romania documente ale dizidentilor pentru a le transmite in Occident. Astfel, un foarte cunoscut interviu pe care Mircea Dinescu l-a acordat unui ziar francez, cred ca era Liberation, in primavara lui 1989, facut la Bucuresti. Autorul interviului nu a vrut sa riste sa ia cu el inregistrarea stiind ca va fi perchezitionat si ca i se va lua, a lasat-o aici si a fost scoasa din tara de Coen Stork. Coen Stork a fost dupa 1990 foarte apreciat pentru lucrul acesta. El este cel care in 22 decembrie 1989 s-a dus la Mircea dinescu acasa cand inca avea securistii la poarta si, pentru ca nu a fost lasat sa intre, i-a strigat din strada in franceza: “S-a terminat!”. Ceausescu fugise cu elicopterul. Dupa 1990 s-a publicat si o carte, o carte interviu facuta de Gabriel Andreescu cu Coen Stork; cartea se cheama “Cel mai iubit dintre amabasadori”. Coen Stork a intrat intr-o relatie foarte stransa cu romanii si cu Romania, iar in anul 2000, cand era deja la pensie, s-a intors la Bucuresti, a facut rost de un grant din partea Ministerului de Externe al Olandei de o jumatate de milion de dolari si cu banii acestia a finantat si infiintat IRIR. A foat prima entitate de acest gen, privata si deci, independenta din Romania, ceea ce este si astazi. Toate entitatile care au de-a face cu studiul istoriei recente, ca este vorba de Institutul pentru Revolutia din Decembrie, ca este vorba de Institutul pentru Studiul Totalitarismului si toate celelalte, toate sunt finantate din surse oficiale, intr-un fel sau altul. Sau ca se cheama Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului care-i finantat de guvern, toate din acesta cauza beneficiaza de bani de la stat, dar sunt supuse si interferentelor politice, care se rasfrang, evident si negativ, asupra activitatii lor. Deci, noi suntem singura entitate independenta din acest punct de vedere. Eu am preluat conducerea institutului in 2008, cand l-am gasit in stare deplorabila, abandonat, dupa ce se epuizase finantarea initiala; fondurile se terminasera si nimeni nu a mai putut sa faca rost de bani si l-au abandonat. Mai exista doar pe hartie.

Nini: Unde ne aflam acum?
Dl. Tofan: Acum suntem in biblioteca institutului si puteti vedea o parte din biblioteca noastra. Avem o biblioteca impresionanta, de mii de volume, avem colectii de documente, arhive. Misiunea mea a fost ca din 2008 sa incerc sa readuc la viata acest institut, sa-l pun din nou pe picioare si sa relansam activitatea. Noi ne sustinem numai din donatii private; nu avem alta sursa de venit si din acesta cauza viata noastra nu este intotdeauna foarte simpla.

Nini: As dori sa-mi spuneti cate ceva despre cartea “Afacerea Tanase”.
Dl. Tofan: Cartea “Afacerea Tanase” este inca in lucru.

Nini: Am crezut ca este deja finalizata.
Dl. Tofan: Nu, dar se va face si un film documentar despre “Afacerea Tanase”. Institutul a scos de curand doua carti la Editura Adevarul. Aceste carti au fost lansate recent la Targul Gaudeamus.

Nini: Am fost si eu acolo, erati impreuna cu dl. Cioroianu.
Dl. Tofan: Da. Una dintre carti este scrisa de Virgil Tanase, deci chiar de eroul acestei faimoase afaceri de acum 30 de ani. Aceasta carte se numeste “Leapsa pe murite”; este o carte autobiografica, excelent scrisa, foarte interesanta, pe care o recomand oricui. O recomand insistent; este ca un roman politist. De fapt, autorul Virgil Tanase si-a si numit-o “un roman adevarat”, iar unul din capitolele acestei carti descrie din perspectiva lui, ceea ce s-a numit “Afacerea Tanase”. In 1982, la Paris, un agent al Securitatii care traia in Franta de mai multi ani, implantat in Franta ca, “cartita”, cum se numeau, primeste ordin sa-i execute pe Paul Goma si pe Virgil Tanase; la pachet, o dubla comanda de lichidare. Aceasta a fost faimoasa “Afacere Tanase”. Este foarte complexa, o cercetez de cativa ani de zile, pot spune ca i-am descoperit si secretul, “cheia” acestei afaceri. Toate vor urma sa fie explicate in carte si in filmul documentar.

Nini: As dori sa treceti la “Lista lui Secu”.
Dl. Tofan: “Lista lui Secu” este un proiect foarte dificil, foarte laborios. El a fost inceput la IRIR chiar de la inceputul existentei institutului din 2000-2001 si vrea sa fie un fel de nomenclator al tuturor celor care au lucrat in Ministerul de Interne in toti anii perioadei comuniste. Ca au fost ofiteri de Securitate, ca au fost in sistemul represiv penitenciar, si va da-ti seama ca este o munca enorma de identificare, de verificare a datelor despre fiecare fost securist.

Nini: Cum aveti acces la aceste date?
Dl. Tofan: Datele astea se pot obtine in multe feluri si in primul rand se pot procura de la CNSAS unde noi avem acreditare, mergem si studiem documentele. Sunt date care trebuie verificate pentru ca nu poti pune acolo orice auzi sau spune cineva.

Nini: Da, pentru ca poti sa acuzi o persoana care nu a avut nicio tangenta cu situatia in cauza.
Dl. Tofan: Evident, plus ca la noi se face o munca stiintifica, nu cum ar face niste amatori care au auzit ca “Cutarescu” a facut si a dres si-i pun numele pe o hartie.

Nini: As dori sa dezvoltati un pic proiectul “Opriti muzica”.
Dl. Tofan: “Opriti muzica” este un proiect dedicat lui Cornel Chiriac, un proiect despre Cornel Chiriac. Stim ce rol cu totul special a jucat Cornel Chiriac pentru cateva generatii de oameni din Romania si ce influenta extraordinara a avut el. Stim de asemeni ce sfarsit a avut Cornel Chiriac iar lucrurile acestea nu pot fi lasate la o parte sau trecute cu vederea asa usor. Noi am inceput prin a studia dosarul de la CNSAS al lui Cornel Chiriac, dar acest dosar, dupa parerea mea este incomplet, cum am observat in multe cazuri ca se intampla cu dosarele de la CNSAS. Inainte ca sa ele ajunga la CNSAS au fost periate si s-a scos din ele ce era mai incriminant, mai neplacut pentru servicii. Desi, am putea sa ne intrebam: “Oare astazi ce sens ar avea ca Serviciile Secrete din Romania sa protejeze fosta Securitate?” Ne putem intreba, nu? Ei, lucrul se intampla, totusi. Se intampla in mod evident si poate fi ilustrat prin N cazuri de dosare de la CNSAS care au fost periate. In cazul dosarului lui Cornel Chiriac sare in ochi faptul ca se gasesc acolo foarte multe materiale despre perioada lui in Romania, deci pana in 1969 cand a fugit, si nimic despre cei 6 ani pe care el i-a petrecut la Europa Libera de parca nu i-ar mai fi interesat. Au fost anii cand i-a interesat in cel mai inalt grad ce face Cornel Chiriac. Nicio urma in acel dosar. Tot ce ar fi putut cumva sa incrimineze fosta Securitate pe acest palier al urmaririi, observarii sau actiunilor impotriva lui Cornel Chiriac lipseste. Asta este o mare problema pentru ca noi incercam sa reconstituim din diverse alte surse ce s-a intamplat atunci si mai ales ce s-a intamplat in 4 martie 1975, cind Cornel a fost asasinat. Este un proiect in lucru. Un album ocazionat de acest interviu poate fi vazut aici:

http://qsl.ro/yo3ccc/Sa%20facem%20cunostinta%20cu%20dl.%20Liviu%20Tofan/index.html

Lecţia de ascultare - Cornel Chiriac predă "Pink Floyd"

Redau aici integral un articol despre Cornel Chiriac, care mi-a placut.

Azi mi-am adus aminte de Cornel Chiriac, inegalabilul DJ de la "Europa liberă", răsfoind site-ul postului http://www.europalibera.org/, unde am găsit un "Metronom" cu Pink Floyd - The Piper At The Gates Of Down. Rebel, nonconformist, mîncînd muzică pe pîine – cam aşa a fost Cornel Chiriac, DJ-ul pătimirii noastre, cum i-au spus prietenii.

În liceu, în Piteşti, traduce reviste de jazz din străinătate, apoi dă la „Teatru”, apoi lucrează la Radio Bucureşti, unde organizează prima arhivă românească de jazz şi îşi exasperează cenzorii, difuzînd rock progresiv, promovînd trupe autohtone, primind saci de scrisori, aruncînd în eter sfidarea Beatles „Back in the USSR” taman în momentul invadării Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia. Pletos, bărbos, dă cu tifla miliţienilor... Interzis la radio, fuge în Occident, cu o invitaţie falsificată de prieteni grafologi (!), avînd drept bagaje numai nişte benzi ale formaţiei Phoenix. Îşi reia „Metronomul” la Radio Europa Liberă, unde pune în undă istoria - Led Zepellin, Pink Floyd, Santana, Simon & Garfunkel. Devine profesorul de muzică al tuturor puştanilor români, care îi ascultă vocea gravă printre fluierăturile staţiilor de bruiaj şi ţin evidenţa topurilor, în loc să înveţe marxism-leninism.

Ironiile sale la adresa regimului Ceauşescu ustură ca ardeiul iute. Revoltaţi, securiştii cu cefe groase hotărăsc contraatacul. Cornel Chiriac este înjunghiat pe 4 martie 1975, noaptea, într-o parcare din Munchen. Pe crucea sa de la Cimitirul Reînvierii din Bucureşti este scris: "Generation: Make Love Not War" - "Tineri, faceţi dragoste nu război !". Asasinul n-a fost găsit niciodată. Incă te ascultăm, Cornel!

Cornel Chiriac - 70 de ani

Au trecut sapte decenii de la nasterea lui Cornel Chiriac, cel care, mai intai de la “Radio Romania”, apoi de la “Europa Libera” a demonstrat ca muzica rock poate submina sistemul pietrificat, ca poate fi o forma de contestare a totalitarismului si de regasire a demnitatii. A fost unul dintre jurnalistii radio cei mai pretuiti de catre legendarul Noel Bernard. Nu facea doar emisiuni muzicale exceptionale, ci organiza adevarate tribune ale libertatii. A intruchipat paradigmatic ceea ce Monica Lovinescu a numit est-etica.

Cornel Chiriac in studioul de la Europa Libera. De aici a facut exceptionalele emisiuni muzicale care i-au bucurat pe milioane de romani, care fiecare in camaruta lui, ii ascultau prezentarile de albume, intr-o fascinanta calatorie in lumea muzicii acelor vremuri.

Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios “cantand Conducatorul” si slavind “libertatea comunista” (o facea inca inainte de al sau “Cenaclu”, acolo insa lucrurile au ajuns la paroxism), Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. Intr-un fel, insasi infiintarea “Cenaclului ” lui Paunescu la mijlocul anilor 70 era raspunsul nomenklaturii ideologice (PCR, UTC, UASCR) la contagioasa lectie de libertate propusa de realizatorul de la “Europa Libera”. Nu neg ca au existat si artisti onesti care au participat la circul paunescian. Au fost ori s-au lasat inselati. Manipularea grandilocvent-patriotarda a fost deopotriva perfida si grotesca. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la “Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.

Citesc pe Hotnews: “La 4 martie 1975 a fost injunghiat linga masina sa, intr-o parcare din Munchen. Vestea mortii sale a fost o lovitura uriasa pentru iubitorii de muzica din Romania. Au aparut imediat zvonuri ca fusese asasinat din ordinul regimului Ceausescu, evident deranjat de emisiunile care promovau nu doar muzica buna, ci si ideile “subversive” ale lui Cornel Chiriac despre libertate.” Politrucii regimului erau turbati cand venea vorba de muzica rock, de culturi alternative. Nu am intalnit reactionari mai batuti in cap, mai ingusti la minte, decat ideologii comunisti din acele timpuri ale nesimtirii si nerusinarii.

Ce puteau pricepe cei pe care poetul Geo Dumitrescu ii numea “tovarasul Gusa” si “tovarasul Ceafa”, ce puteau pricepe Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtica, Ion Iliescu, Petru Enache, Traian Stefanescu, Pantelimon Gavanescu, Constantin Bostina, Suzanica Gadea si Cornel Pacoste, servitorii ideologici ai dictaturii, din muzica formatiilor “Pink Floyd”, “Creedence Clearwater Revival”, “Led Zeppelin”, “Deep Purple” si “Jefferson Airplane”? Cum sa tolereze ei atractia tinerilor spre Beatles, Rolling Stones, Jimy Hendrix, Janis Joplin, Jose Feliciano? Intuiau un singur lucru: asa ceva, o asemenea debandada este de nepermis. Nu e mult mai frumos si mai “indicat” sa inganam balade revolutionare cu accente pretins patriotice? Limbajul muzicii rock este unul universal. Tocmai de aceea regimurile comuniste l-au prigonit.”Carta 77″ a pornit ca miscare de sustinere a formatiei rock “Plastic People of the Universe”. Textele le scria, intre altii, Martin Palous, filosof arendtian si voegelinian, discipolul lui Jan Patocka. Havel l-a admirat pe Frank Zappa (si viceversa).

Probabil ca arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viata acestui soldat al libertatii. Daca n-ar fi fost ucis, daca ar fi apucat caderea dictaturii, nu ma indoiesc ca vocea lui Cornel Chiriac ar fi rasunat fara ezitare in favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a detestat si care, din nenorocire, a reusit sa-l rapuna. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o constiinta libera, opusul a ceea ce regimul incerca sa impuna drept model cultural. Romania democratica ii datoreaza imens. (Sursa)

The Cornel Chiriac Story

Realizatorul emisiunii „Metronom“ este omagiat în Germania printr-un documentar realizat de Patrick Banush, fiul prietenului său de o viaţă, Max Bănuş.

La 40 de ani de când unul dintre idolii tineretului din România anilor ’60, Cornel Chiriac, a scris istorie radio, provocând, prin muzică, regimul comunist din Bucureşti, realizatorul emisiunii „Metronom“ este omagiat în Germania printr-un documentar realizat de Patrick Banush, fiul prietenului său de o viaţă, Max Bănuş. În 1968, Chiriac, gazda emisiunii „Metronom“, transmisă pe atunci de Radio Bucureşti, se solidariza cu poporul ceh, a cărui ţară era invadată de trupele Pactului de la Varşovia.

În seara lui 21 august 1968, momentul în care trupele alianţei (mai puţin cele române) au invadat Praga, din difuzoarele României răsunau versurile piesei „Back in USSR“ (You don’t know how lucky you are), trecută de cenzură de Cornel Chiriac. Până la începutul anului 1969, realizatorul uneia dintre emisiunile cu cea mai mare audienţă din România pierdea lupta cu autorităţile române şi se vedea nevoit să renunţe la microfonul de DJ de radio în ţara sa.

Rememorând faptele de atunci, mai multe posturi germane de radio difuzează o emisiune de aproape o oră dedicată lui Chiriac şi realizată de scenaristul şi regizorul Patrick Banush. „Viaţa lui Cornel este lupta unui disc-jockey împotriva unui dictator, a unui sistem“, explică realizatorul documentarului. „Termenul de DJ are astăzi alte conotaţii. Cornel Chiriac avea Conservatorul făcut, făcea jazz, făcea cultură...“, spun cei care l-au cunoscut. „De copil auzeam mereu numele Chiriac, atât de la părinţii mei, care amândoi lucrau la Europa Liberă, cât şi de la colegii lor. Şi după moartea lui Cornel, în anii ’80, se vorbea deseori despre el. Tatăl meu spunea că a fost un DJ senzaţional, iar eu nu înţelegeam cum poate fi atât de interesantă o emisiune de muzică“, spune Patrick.

„Un thriller politic“

Fosta logodnică a lui Cornel Chiriac, Linda Schuster, povesteşte în reportajul lui Banush despre realizatorul „Metronom“-ului şi despre emisiunea lui, difuzată mai întâi din Bucureşti şi apoi din studiourile de la München ale postului de radio Europa Liberă.

Povestea a fost continuată de regretatul Max Bănuş, cel care l-a ajutat pe Chiriac să ajungă la München, şi de Emil Hidos, unul dintre milioanele de fani „Metronom“.

„Ştiam că în România e o dictatură, că era interzis să asculţi Europa Liberă, dar pentru mine era logic să se facă politică la radio, aşa că mă întrebam pe cine interesează că unul pune un disc de muzică pop sau rock. În ultima perioadă a vieţii tatălui meu, când el se simţea foarte rău, am realizat că povestea părinţilor mei este extrem de importantă şi că cea a lui Cornel este ca o tragedie greacă.

În termenii de astăzi, povestea lui e un thriller politic. Este o poveste care nu se poate repeta, deşi există şi alţi dictatori şi alţi disc-jockey în lume. Astăzi, lumea are acces la internet, oriunde, ascultă multe posturi, se informează. Dar în România, pe vremea aceea, toată ţara asculta un singur post de radio. Tata începuse să lucreze la un proiect despre Chiriac, voia să scrie o carte. Voia să facem cartea asta împreună“, spune Patrick.

Gazda documentarului „The Cornel Chiriac Story“ este Trudi Dumitrescu, a cărui voce se auzea şi pe genericul emisiunii la începutul anilor ’70.

„Ne-a numit analfabeţi“

Max Bănuş relata cum, într-o zi, când era la Europa Liberă, şeful său ia citit o scrisoare „nebună“, primită de la un anume Cornel Chiriac. „Era o scrisoare deloc măgulitoare la adresa redacţiei“, spunea Bănuş. „A scris că nu avem emisiuni şi muzică pentru tineret. După ce ne-a numit analfabeţi, s-a oferit să vină la noi şi să facă un program adevărat pentru tineret“. Chiriac scrisese aceste rânduri din Austria, unde ceruse azil politic şi unde ajunsese „graţie“ unui fals în documente. La puţin timp după ce „Metronom“-ul a fost scos din program, în 1969, lui Chiriac i se permisese, aşa cum era procedura atunci, să părăsească România pentru a lua parte la Congresul Federaţiei de Jazz din Europa de Est, în Cehoslovacia.

În aprobarea de călătorie, în baza căreia urma să i se acorde permisul de părăsire a ţării, destinaţia era trecută cu pixul. Chiriac s-a dus cu acest formular la prietenul său, graficianul Zica Baroi, care, imitând scrisul funcţionarului, a adăugat la destinaţie şi Austria, pe lângă Bratislava. Aşa a ajuns Chiriac în Austria, de unde l-a luat Max Bănuş cu maşina, aşteptându-l pe partea germană a graniţei, pe care Cornel a trecut-o pe jos.

PROPUNERE

„Cred că americanii vor face acest film“

Fiul jurnalistului Max Bănuş are o serie de motive personale pentru care „a atins“ subiectul Cornel Chiriac. Având în vedere ecoul pe care emisiunea „Lost in Music, The Cornel Chiriac Story“ a avut-o în presa germană, Patrick spune că ar trebui făcut un film despre viaţa lui Chiriac. „Cred că americanii, nu românii, vor face primii un film mare despre Chiriac. Un film despre Cornel nu ar putea fi decât unul mare, genul Hollywood, de mare calibru. Johnny Depp ar fi perfect pentru rolul lui Cornel, dar peste vreo 5-6 ani, când mai îmbătrâneşte“, spune Patrick, căruia i-ar plăcea să scrie scenariul unui asemenea film.

TEROARE

„Mi-era mereu teamă că cineva îl va împuşca prin fereastră“, spune fosta logodnică a lui Chiriac, care acum locuieşte la München

Linda Schuster, o tânără din Braşov, care de la o fidelă ascultătoare devenise logodnica lui Chiriac şi probabil cea mai apropiată martoră a vieţii lui, a înţeles mai bine decât oricine altcineva cine a fost Chiriac. A fost cea care-i împărtăşea iubirea, dar şi tristeţea. Disc-jockey-ul primea, pe lângă scrisori de apreciere sau plângeri de la ascultătorii din România, şi unele de ameninţare cu moartea din partea Securităţii române. „Locuiam la parter, iar mie-mi era mereu teamă că cineva îl va împuşca prin fereastră. Lui, însă, nu îi era teamă“, povesteşte Schuster, astăzi în vârstă de 59 de ani.

„Pe de-o parte, Cornel era cel mai renumit cetăţean român la acea vreme, cunoscut de oameni între 18 şi 81 de ani. Pe de altă parte, era un străin cu părul lung şi negru, barbă, care pe străzile din München, unde pe vremea aceea străinii nu erau prea bine văzuţi, era un nimeni“, continuă fosta logodnică a acestuia.

Închisoare pentru o scrisoare

Popularitatea lui Cornel, născut în 1941 în Basarabia şi crescut în Piteşti, o depăşise cu mult pe cea a celorlalţi membri ai redacţiei Europei Libere. „În timp ce eu primeam 10 scrisori pe săptă mână, Cornel primea 800. Printre acestea erau şi scrisori de la Securitate cu ameninţarea că, dacă va continua, îl vor lichida“, spunea regretatul Max Bănuş.

„Lichidaţi“ fuseseră şi fanii lui din România, care au îndrăznit să-i scrie şi care, din cauza acestor epistole, şi-au riscat libertatea. Unul dintre aceştia este Emil Hidos, un simplu ascultător care, la vârsta de 18 ani, i-a scris lui Chiriac 6 scrisori, semnate cu pseudonimul „Brian Jones“. Una dintre scrisori a ajuns la Chiriac şi a fost redată în emisiunea sa, dar celelalte au ajuns în mâinile Securităţii, iar Hidos a intrat în puş- căria acesteia, unde „a petrecut“ 6 ani.

O crimă bestială

Trist, departe de ţară şi de ascultătorii săi, Chiriac petrecea mult timp în redacţ ie sau într-un local numit „Klein Bukarest“, care aparţinea unui fost artist de circ român. În „Micul Bucureşti“, Chiriac îşi trăieşte şi ultimele clipe de viaţă.

„Cornel m-a sunat în jurul lui nouă. Era în localul artistului de circ. A povestit că vorbeşte cu un tânăr“, relatează Linda Schuster. Bănuş povestea că martori ar fi auzit cum Chiriac l-a invitat pe un tânăr să mănânce, după ce acela s-a plâns că îi este foame“. Tânărul l-ar fi rugat pe Cornel să-l ia şi pe el cu maşina... În noaptea de 4 spre 5 martie 1975, la ora 2.00, o studentă îl descoperă pe Cornel Chiriac răpus de 12 lovituri de cuţit în piept, căzut lângă maşina lui. Tânărul de 17 ani, care i s-a adresat lui Chiriac în local, a recunoscut crima. Motivul invocat de el a fost: jaf.

„Mi-a fost clar că tânărul nu ştia ce face. Ar fi spus în cele din urmă că cineva i-ar fi promis 10 mii de mărci, dacă îl «elimină» pe Chiriac. Cu ceva vreme înainte se auzise că doamna Ceauşescu ar plăti un milion de dolari pentru moartea lui Chiriac“, povestea Max Bănuş.

PROIECTE

„Am benzi salvate de la Europa Liberă“

Documentarul dedicat celui mai „cunoscut, dar şi celui mai singuratic disc-jockey din lume“, este doar un „început“ pentru Patrick Banush, care va spune cândva şi povestea tatălui său, Max Bănuş. „Am două cutii cu benzi înregistrate vreme de 30 de ani şi salvate de Max de la Europa Liberă. Restul au fost arse, când s-a închis redacţia

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cornel-chiriac-primul-dj-anticomunist-828145.html

Mai mult decât necesar - Război pe calea undelor / Cold Waves

Aveam opt ani, când am început să înţeleg că ceva scârţâia rău şi periculos în neverosimila lume de vis, cu floricele şi cravate roşii, ţopăieli şi pupături, zugrăvită în jurul meu. Ruşii invadaseră Cehoslovacia. În foarte scurt timp, tata a chemat un meşter care i-a fixat pe balcon o sârmă lungă prinsă între două lemne şi legată, printr-un cablu, de radio. Foarte curând, am început să văd şi pe la alte balcoane sârme din-astea. Şi-n fiecare seară, la ora şase, tata se punea ciuci lângă radio şi tot meşterea la butoane - şi, printre huruieli şi ţiuituri, se făcea auzită o voce stranie, uscat-caldă, care spunea: "Aici e Radio Europa Liberă". N-am să uit niciodată prima frază care m-a şocat efectiv, despre studenţii italieni care aruncau cu pietre în ambasada sovietică, strigând: "Asasini, căraţi-vă din Cehoslovacia!" - sau, prin 1971: "Ceauşescu stă pe socialismul din România ca un cocoş pe găinaţul lui."

Peste o lume în care crima era lege şi minciuna religie începeau să se aştearnă raze de lumină a adevărului. După cum ştim, experienţa personală pe care am rememorat-o mai sus e (în cel mai bun sens al cuvântului) absolut stereotipă. Sute de mii, poate milioane de familii, supravieţuiau spiritual şi moral cuplate astfel la tubul de oxigen al Europei Libere - şi aceasta este şi rampa de abordare a temei din noul şi admirabilul documentar de lung metraj al lui Alexandru Solomon.

La fel ca în descrierea mea introductivă, filmul începe cu cacofonia de paraziţi radio ca soundtrack al unui ecran negru, din care irumpe curând faimosul generic sonor al "Actualităţii româneşti". Sincer şi eficient, Alecu Solomon ne angrenează în discuţie amintind de prezenţa audio a Europei Libere în copilăria sa, prin intermediul tatălui (primul cadru vizual al filmului e însăşi urechea autorului), construind apoi un prolog disjunct, din câteva secvenţe esenţiale (două fragmente de interviu, cadre generice cu acoperişuri şi antene - se simte Casa Poporului în fundal: ATENŢIE, BAZOOKA CEHOVIANĂ!), pentru ca imediat să se lanseze în necesara perspectivă istorică asupra subiectului. Cam pe-aici s-ar situa şi una dintre puţinele mele frustrări în raport cu filmul: aş fi simţit nevoia mai multor informaţii despre vremurile de început ale activităţii postului Radio Free Europe cu secţiunile sale, condiţiile de recepţie în acele prime două decenii, şi relaţiile (de impact, reacţie, etc.) cu regimurile comuniste de primă generaţie (la noi, perioada Groza-Dej). Epoca este punctată sumar, din doar câteva jaloane (cele mai de efect fiind secvenţele unui film artistic de epocă, prezentând opresiunea comunistă în Europa de Est şi rolul aparatului de radio în context cu un patetism demonstrativ care, azi, ne apare teribil de înduioşător). Foarte curând, însă, regizorul îi invită pe foştii redactori ai Europei Libere la o întâlnire în localul vechiului post de radio (care acum găzduieşte - semnificativ transfer! - o şcoală de jurnalism), şi abia din acel moment filmul îşi identifică atitudinea centrală şi structura pe care o va urma.

Căci Război pe calea undelor este, mai mult decât istoric şi (strict) documentar, un film în primul rând uman şi (foarte) analitic - dar la un nivel extrem de subtil şi implicit. Principalul factor de risc ar fi fost tezismul - iar acesta se remarcă prin absenţă. Invitaţii care s-au implicat într-un fel sau altul în fenomenul Europa Liberă vorbesc, relatează, comentează, iar concluziile se desprind din ansamblul total al acestor secvenţe rememorative, conform cu dinamica structurală a oricărui film de conţinut.

În repetate rânduri, se face referire la modul specific al acelor oameni de a exista în conştiinţa naţiunii: un grup de voci fără chip (să ne amintim că pe atunci orice material tipărit era controlat la sânge, iar Internetul nu exista - era utopic să speri că ai putea vedea, în România, o fotografie a lui Noël Bernard sau a Monicăi Lovinescu!), voci complet opuse schizo-paranoiei oficiale - "Europa Liberă a ţinut loc de opoziţie", spune Şerban Orescu. Filmul lui Alecu Solomon redă, insistent, apăsat, substanţial, vizualitatea şi mai ales umanitatea acestor oameni. Vorbind în faţa obiectivului, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Ioana Măgură-Bernard, Nestor Ratesh, îşi lasă cele mai sincere amintiri să se desfăşoare spontan şi viu, iar aparatul ştie să se apropie de ei vădind un fler unic de comunicare cu subiecţii interviurilor, de a încadra, unghiula şi lumina - în care se simt atât instinctul, cât şi inteligenţa cinematografică. Rareori mi s-a mai întâmplat ca un documentar să-mi creeze o asemenea stare de conversaţie intimă cu non-fictivele sale personaje - lucru cu atât mai important dacă ţinem seama de poziţia cu totul specială pe care o ocupau, prin forţa împrejurărilor, oamenii Europei Libere în conştiinţa românilor. Se remarcă în special secvenţele cu Monica Lovinescu, imobilizată de boală la pat, astfel încât aparatul îi încadrează chipul numai în grosplan, eludând indiscreţiile ambianţei şi relevând umanitatea persoanei; conjugate cu aceste imagini atât de expresive, apar câteva cadre document în care pe faţa acesteia se văd urmele violenţei agenţilor palestinieni ai lui Ceauşescu. De asemenea, interviul cu Mary Georgescu transmite o sensibilitate specială, în ton cu destinul acestui al treilea martir E.L., Vlad Georgescu (dacă, într-adevăr, se verifică ipoteza iradierii - urmărită atent de film şi susţinută printr-un inspirat rapel la recentul caz Litvinenko).

La fel de complex şi consistent, deşi în schiţe mult mai sumare, se compune prezenţa câtorva adversari ai Europei Libere - Dan Zamfirescu, cu articolele sale scrise la comandă pentru "Săptămâna" lui Barbu, Ilie Merce, plin de sine în biroul său senatorial, sau Pleşiţă, la emisiunea lui Dan Diaconescu (inclusă în film prin intermediul unui televizor care merge în gol, noaptea, într-o vitrină - numai această secvenţă ar merita o discuţie aparte!). În special ultimii doi reuşesc (ca personaje, nu ca... "persoane"!) să sugereze perfect tabăra inamică. Îl revedem pe Pleşiţă, cu grobianismul său de derbedeu degenerat, grozăvindu-se că nu regretă decât faptul că n-a pus la cale vreo misiune care să extermine "aşa, mai angro, hăhăhă!" redacţia Europa Liberă - câtă vreme Merce, aparent mai subţire, zâmbeşte cinic şi înşiră platitudini, inclusiv desconsiderarea sarcastică a redactorilor, la modul "era uşor să facă pe vitejii, când ei erau acolo, şi noi aici" (e clar că n-a auzit niciodată de obiceiul lui Napoleon de a-şi omagia adversarii - sau, poate, i-a intrat pe-o ureche şi s-a pierdut în vidul dintre amândouă). De altfel, în jurul acestui personaj este construit şi tulburătorul final al filmului: după ce ani de zile a condus grupa "Eterul" din Securitate, acţionând efectiv împotriva intereselor ţării (unul dintre meritele Războiului pe calea undelor fiind şi acela că demontează simplu şi clar mitul "securiştilor buni" şi aiureala diverselor pretexte de "legitimitate" a ocupaţiei comuniste), Merce a fost răsplătit cu mandatul de parlamentar PRM. Ultima secvenţă îl însoţeşte pe holurile kitschoase ale măgăoaiei din Dealul Spirii, printre tovărăşei plini de importanţă, debitând formule propagandistice de lemn - până când îl vedem arzând gazul de pomană într-un fotoliu, în plenul camerelor reunite. Fără comentarii, lăsând doar imaginile să vorbească, Alecu Solomon subliniază nemilos această componentă esenţială din evoluţia istorică a României în ultimele două decenii, punându-ne serios pe gânduri.

O secvenţă cu totul rară o constituie interviul telefonic (autorităţile franceze n-au autorizat o vizită) luat lui Carlos "Şacalul", şi inserat în film pe fondul zidurilor închisorii de maximă securitate Le Sante filmată din mers. Se remarcă amintirile duioase ale acestui exterminator idealist apropo de Ceauşescu ("un om cinstit, un mare patriot, care-şi iubea mult ţara şi-i voia numai binele - păcat că nevastă-sa îl cam influenţa în rău"), întregind încă o dată, dintr-o altă perspectivă, portretul taberei inamice: bruta Pleşiţă, cinicul Merce, licheaua Zamfirescu şi idealistul Ilici Ramirez Sanchez.

Acestei expresive galerii umane, cu bunii şi răii abordaţi la fel de obiectiv şi unii şi alţii, i se adaugă personaje conexe de o mare însemnătate ca Doina Cornea şi, alături de ea, Ana Hompot (tulburătoare şi plină de semnificaţii secvenţa cu clasa de elevi orbi, filmată cum rareori am mai văzut, cu acele prim-planuri ale paradoxalelor lor expresii dincolo de care se ascund tainele unei umanităţi aparte); sau Vasile Paraschiv, cu tentativa sa de a constitui un sindicat liber; Richard Cummings, şeful american al securităţii redacţiei, şi Detlev Mehlis, procurorul german care a anchetat actele teroriste comise asupra acesteia.

Aşa cum ne-a obişnuit din filmele sale anterioare, Alecu Solomon filmează aceste materiale umane şi documentare într-un stil mereu inventiv şi creator; în tot filmul, nu există un prim-plan stas, un frontal standard, un profil gratuit, un singur cadru convenţional sau ostentativ - nici repetări, autopastişări, oboseli ori comodităţi ale imaginaţiei. Întotdeauna se găseşte o lampă aprinsă în planul secund, un obiect în amorsă, o nouă relaţie dintre om şi decor, un travelling lent prin faţa subiectului filmat - acesta din urmă fiind unul dintre procedeele cele mai caracteristice pentru autor, care-l investeşte mereu cu noi valenţe expresive: aici, de pildă, se remarcă funcţia travellingului de a dezvălui compartimentarea acelei relaţii complexe dintre radio, public şi opresori, prin procedeul celor trei decoruri tip, juxtapuse, mobilate cu actori şi obiecte încremenite în tablouri vivante, şi parcurse lateral de cameră. Printre invenţiile regizorale ale autorului se mai remarcă şi piedestalul rotativ pe care apar diversele fetişuri ale epocii: paşaportul, tacâmurile de pui şi adidaşii de porc.

E de la sine înţeles, din tonul de până acum, că obiectivul lui Andrei Butică urmăreşte toate aceste subiecte cu o remarcabilă senzualitate a imaginii, conferindu-le o materialitate palpabilă suprapusă perfect peste profunzimile semnificaţiilor. În cadrele de studio, eclerajul conturează crud, precis, tăios, câtă vreme în spaţiile reale (domicilii, birouri, exterioare, etc.) e speculată poeticitatea pastelată a condiţiilor naturale de lumină şi culoare, de la abajururile dintr-o bibliotecă până la naturaleţea unei terase în aer liber sau faraonismul doldora de aurării din palatul parlamentului. Simţul ritmic unitar şi cursiv al lui Cătălin F. Cristuţiu combină toate aceste imagini într-un montaj care are marele merit (destul de rar întâlnit!) de a rămâne virtualmente neobservat, semn că serveşte perfect ansamblul filmului, iar la nivel sonor - compartiment cu atât mai esenţial pentru un film despre radio - sunetele înregistrate de Cristian Tarnoveţchi şi finalizate prin mixajul lui Yann Wirthor şi post-producţia lui Titi Fleancu compun un soundtrack complex şi expresiv în care regăsim starea auditivă a epocii, inclusiv acele notorii imperfecţiuni de recepţie care făceau exasperarea şi vraja serilor cu Europa Liberă - personal, m-am simţit cel mai tulburat de restituirea unui fragment din zilele revoluţiei de la Timişoara, cu ţipetele demonstranţilor şi rafalele de mitralieră, constituind şi punctul culminant în dramatismul sonor al filmului.

Alecu Solomon califică Război pe calea undelor (să reţinem şi titlul internaţional: Cold Waves, trimitere la "cold war", semnificativ şi abil calambur, de neechivalat în varianta românească), un "film necesar" - dar este modest: filmul e mai mult decât necesar, el devine imperativ, prin contribuţiile metadocumentare pe care le aduce. Necesitatea şi caracterul său istoric se suprapun peste restituirea, pentru contemporaneitate şi posteritate, a acestei componente fundamentale din viaţa noastră spirituală în anii de temniţă generalizată a comunismului. Dar dincolo de asta, filmul ne face să înţelegem mult mai bine fundamentele supravieţuirii umane pe care a asigurat-o "Europa liberă" - şi, mai cu seamă, camusianul avertisment din final, cu Merce în parlament, ca un memento al şobolanilor pe care ciuma şi-i trimite să moară într-o cetate fericită, spre învăţătura oamenilor. Război pe calea undelor este una dintre lecţiile acestei învăţături.

8 noiembrie, 2007
Bucureşti, România (Sursa)

Europa Libera e o oglinda, putin afumata, in care ne vedem bine

De ce ati vrut sa faceti un film despre postul de radio Europa Libera?
E, cumva, o continuare la Marele jaf comunist. E vorba despre o epoca ulterioara Marelui jaf comunist si despre un mediu care este diferit. Acolo era filmul ca propaganda, aici e radio, n-are imagine, mi-a placut si ideea asta de a face un film despre ceva invizibil.
Cind ati inceput sa filmati?
Am filmat cite ceva inainte sa am finantarea incheiata. Am fost la Doina Cornea la Cluj, am fost la Budapesta in primavara lui 2006. Filmarea propriu-zisa am inceput-o in toamna aceluiasi an.
Documentarea pentru film mergea in paralel cu filmarile sau a fost inainte?
Eu am inceput sa ma documentez inainte sa filmez Marele jaf comunist. Cam in 2003 citeam despre Radio Europa Libera. Din 2003, am facut citeva calatorii, la München, la Paris, m-am vazut cu oameni de la Europa Libera, dar si cu altii.


Doi pereti antifonati pe care i-am plimbat pina in California

A fost, in primul rind, o documentare orala?
Da. Sigur, am citit cartile celor de la Europa Libera, am citit jurnalele Monicai Lovinescu, am citit cartile lui Gelu Ionescu – Copacul din cimpie si Covorul cu scorpioni. Am citit cartile lui Vasile Paraschiv, cartea despre Radu Filipescu, am citit tot ce putea sa-mi dea o imagine despre epoca, dizidenti si cum s-a implicat Radio Europa Libera in sustinerea lor. Am citit cartile unui american, Arch Puddington, care a si lucrat la Europa Libera si care are un capitol consistent despre redactia in limba romana.
Ati incheiat filmarile in 2006?
Da, iar la inceputul acestui an am inceput montajul. Am mai facut o filmare cu Magdalena Kopp, fosta sotie lui Carlos Sacalul; episodul n-a intrat in montajul pentru versiunea in cinematografe, dar va fi prezent in serialul pentru TVR. Noi sintem coparteneri cu TVR si vor fi difuzate trei episoade a cite 50 de minute, probabil in primavara anului 2008.
Mi s-a parut foarte frumos ca ati inceput cu secventa in care fostii redactori vin la fosta cladire, unde erau studiourile Europei Libere la München. Ce mai este acolo?

E o facultate de jurnalism.
Mai aminteste ceva ca acolo au fost studiourile Europei Libere?
Nu. Exista doar niste lampi On Air si o parte din indicatii; pe minere scrie Pull si Push.
I-ati adunat greu?
Au venit cu placere. A fost ca o intilnire de familie: dupa multi ani vechii prieteni se revad.


Monica Lovinescu – limpezimea care impune

Am vazut ca ati filmat individual pe multi dintre ei. Se pastreaza antifonarea in fostele studiouri?
Nu. Decorul este construit de mine. Eu am facut doi pereti antifonati pe care i-am plimbat din Romania si pina in California, unde am filmat-o pe Ioana Magura Bernard.
Ati filmat-o in Statele Unite, n-a venit la intilnirea de la München?
Nu. Am filmat-o in Statele Unite. Acest decor antifonat, care apare in fundal, este un semn distictiv si comun pentru cei de la radio.
M-a tusat si m-a impresionat, in film, imaginea Monicai Lovinescu. Este imobilizata la pat, cum spuneti in film Dar femeia aceasta iti arata, cum nu se poate mai clar, ca vocea si ideile ramin, chiar daca noi imbatrinim si ne imbolnavim. Imaginea Monicai Lovinescu este in premiera in deceniul acesta. Noi n-am mai vazut-o filmata de prin 1997-1998. Mi se pare o mare realizare ca aveti in film marturia Monicai Lovinescu. A fost greu sa o convingeti sa fie filmata?
N-a fost simplu sa accepte. Am avut diverse recomandari. Am vizitat-o inca in toamna lui 2004 si am filmat-o in 2005. In cazul doamnei Lovinescu, eu cred ca nu doar ideile ramin, dar si un fel de putere extraordinara. Dincolo de puterea ei fizica, diminuata, vocea e la fel, limpezimea e aceeasi si impune.

Spune foarte frumos in film ca trebuia sa vorbeasca in continuare la Europa Libera, dupa ce a fost batuta in 1977, sa arate Bucurestiului ca nu-i este frica.
Are o autoritate care emana... nu stiu din ce... dar e ACOLO, la Europa Libera.
Am senzatia ca ati filmat cu mare placere secventele cu Vasile Paraschiv, muncitorul de la Ploiesti care a infiintat un sindicat liber...
Da, imi place, il admir pe Vasile Paraschiv. I-am facut o intreaga poveste, la Ploiesti, la Bucuresti.
Mergeti cu el la vecinii lui Paul Goma, care zic ca nu se gindeau la cine este Paul Goma, ca pe Goma, zic vecinii, nu-l interesa cine locuieste cu el in bloc, ca nu-si cunostea vecinii. Ce va spune dvs. Vasile Paraschiv, de ce este un personaj principal in film?
Din pacate, desi il pretuiesc pe Vasile Paraschiv, e prea putin din povestea lui. In versiunea pentru televiziune e ceva mai mult. Omul a avut o existenta fabuloasa, opunindu-se de unul singur, cumva, nu numai unui intreg aparat terorist, dar si apatiei si nesimtirii generale. Are o vina extraordinara. Jos palaria! Cu toate ca a fost singur si l-au chinuit in fel si chip, Vasile Paraschiv a rezistat, are 80 de ani, e la fel de „verde“ ca acum zece ani.


Nu ne-a incurajat Europa Libera sa tacem?

Pe vecinii lui Goma i-ati filmat greu? Au parut sinceri cind au zis „da’ de ce sa ne intereseze Goma, cind Goma nu-si cunostea vecinii?“
N-am planuit nimic. Inainte sa filmez am fost sa vad locul, un bloc din Drumul Taberei. Si, pe urma, m-am dus cu Vasile Paraschiv sa cautam vechii locatari din 1977. Am gasit familia respectiva. Eroul principal este Vasile Paraschiv, el e cel care scoate acea declaratie de la vecini. El intreaba, nu puteam sa-i intreb eu, ca n-aveam nici un fel de drept si nici o justificare, ca n-am facut nimic, atunci. Eu am incercat sa-l inregistrez si pe Paul Goma. M-a refuzat. Dar nu se poate sa vorbesti despre vremurile acelea fara sa spui ce-a facut Goma. Am gasit aceasta solutie de a povesti momentul Goma prin Vasile Paraschiv.
Iar filmarea nu i-a intimidat pe vecini, a reiesit ca nu le-a pasat de Goma.
Eu nu-i judec foarte tare. Acei vecini reprezinta majoritatea. Asta m-a si interesat. Dincolo de tema pasivitatii generale romanesti, exista in film un raport cu Radio Europa Libera. Poti sa-ti spui la un moment dat intrebarea daca Europa Libera, vorbind pentru noi si spunind lucruri pe care noi nu indrazneam sa le spunem, nu ne-a incurajat sa tacem? Poti sa te intrebi: nu cumva ne-am multumit cu atit, cu aceasta voce careia i-am delegat curajul, responsabilitatea, ma rog, toate lucrurile pe care trebuia sa le facem noi?
Ne-am complacut, existind Europa Libera?
M-am gindit si la asta...

Filmul are cumva un mesaj de la Alexandru Solomon, care ar fi putut spune: „dragii mei compatrioti, ati avut Europa Libera, dar voi n-ati facut nimic. V-a placut sa ascultati Europa Libera, dar n-ati deprins lectia democratica“. N-aveti un gust amar – vazind acesti oameni impovarati de ani – si nu va intrebati pentru cine s-au zbatut, care a fost folosul?
Nici nu putem spune ca Europa Libera n-a folosit la nimic. Nicidecum. Moralmente a folosit unei populatii intregi. Cred ca informatia, cita am avut-o, a venit de acolo: informatia politica, dar si culturala. Bruma asta de opozitie cinstita si stimabila – cita a fost in Romania – a beneficiat de sprijinul Europei Libere. Radio Europa Libera furniza un fel de protectie, un punct de sprijin oamenilor care aici ridicau vocea. Vocea aceasta n-ar fi fost niciodata auzita daca n-ar fi fost Europa Libera si daca Securitatea nu se temea de Europa Libera. In clipa in care se vorbea la Europa Libera de cineva, acela capata un „spate“.
Ati vazut documente ale Securitatii din care sa reiasa ca Securitatea se temea de Europa Libera?
Da. In plus, Securitatea cauta sa contracareze Europa Libera intr-un mod cu totul si cu totul stupid.

Adica?
Ii urmareau si ii anchetau pe ascultatorii tineri care trimiteau scrisori la emisiunile muzicale. Incercau sa taie orice fel de comunicare intre ascultatori si radio; dar asta a fost imposibil, in sita asta cadeau jumatate, probabil, din mesajele care plecau catre Europa Libera. Dar nu toate! Tot timpul se gasea o portita. Romania n-a fost Coreea de Nord, s-o poti izola sub un capac ermetic. Au mai existat amenintari impotriva familiilor celor care lucrau la Europa Libera, care ramasesera in tara.

Securistii romani erau dezamagiti de atentatul din 1981

Ati insistat, in film, pe iradierea directorilor si redactorilor care au murit de cancer, in citeva luni. Pare sa fie real ce prezentati in film, dar nu e confirmat de nici un document al Securitatii. Totusi, a fost ceva?
Eu inclin sa cred ca a fost ceva. Ordinele s-au dat, exista documente in dosarele Securitatii: eliminati pe cutare si pe cutare... studiati mijloacele prin care pot fi eliminati... studiati mijloacele prin care postul poate fi aruncat in aer, intrerupta emisiunea... Exista si consecinta acestor ordine. Noua ne lipseste demonstratia legaturii intre ordin si efect.
Am aflat, din filmul dvs., ca bomba din februarie 1981, de la studiourile Europei Libere, a explodat intr-o simbata seara, in jurul orei 21.30. De obicei, daca studiai programul, vedeai ca simbata seara erau prea putini oameni la radio. Nu vi se pare o dovada de prostie sa pui o bomba simbata seara?
Nu. Ei n-au vrut sa aiba cit mai multe victime. Ei au vrut sa intrerupa emisiunea si sa distruga instalatiile. Asta explica, intr-un fel, si locul unde a fost plasata bomba, care era cumva aproape de camera de emisie.

Ce a distrus, care au fost efectele?
Efectul n-a fost cel scontat. Plasarea n-a fost perfecta. Daca o puneau la zidul celalalt, ar fi distrus „sala masinilor“, toate studiourile. Emisia nu s-a intrerupt decit 15 minute. Europa Libera avea inregistrate emisiuni in alt loc si ar fi putut oricum sa transmita. S-au spart geamuri, au fost oameni la sectia ceha si la stiri care au avut de suferit, au fost raniti. Trei persoane au fost ranite grav, una dintre ele a si murit in urma ranilor. In varianta pentru televiziune, Magdalena Kopp, fosta sotie a lui Carlos, povesteste reactia securistilor romani dupa bomba.
Puteti sa ne povestiti ceva in avanpremiera?
Dupa explozia de la München, Carlos si Magdalena Kopp au venit la Bucuresti ca sa faca bilantul impreuna cu clientii lor – Securitatea romana, care era la curent ca efectul investitiei n-a fost cel scontat. Securistii romani erau dezamagiti, asta povesteste Magdalena Kopp.

Domnule Solomon, ati vazut un document din care sa rezulte ca acest terorist, Carlos, este la originea atentatelor din 1981?
Carlos si Johannes Weinrich si-au stabilit Budapesta ca baza a atentatului, nu Bucurestiul. La Budapesta li s-a dat o casa conspirativa de catre autoritatile de atunci. Se adunau si Weinrich tinea toata documentatia: planuri ale postului, schite despre amplasament, frecventa vizitelor. Aceste documente, existind in casa de la Budapesta, au fost fotocopiate de securitatea maghiara. Toate. Securitatea maghiara a aflat de planurile de atentat si le-a remis colegilor lor din Germania de Est. Documentele acestea erau in arhivele Stasi. Dupa caderea zidului, arhivele Stasi au ajuns in Germania Federala si au devenit accesibile. Aceste documente pot fi consultate si cuprind planurile de constructie a sediului Europei Libere, impartirea birourilor si destinatia fiecarei incaperi, locurile de unde se emite. Tot din aceste documente stim despre convorbirile telefonice pe care le avea Carlos, ce s-a stabilit. In plus, aceste documente Stasi mentioneaza intilniri ale securistilor maghiari si cei est-germani, care se intreaba ce sa faca: pe teritoriul Ungariei, teroristi foarte cunoscuti si cautati planuiesc atentate la München, in Germania Federala. Era o situatie delicata... Exista minuta unei intilniri intre securistii est-germani si cei maghiari care se intreaba: uite ce au comandat romanii grupului Carlos! Ce ne facem in situatia asta? Romanii nu ne-au anuntat, spun securistii maghiari. Pe urma a fost informat KGB-ul, dar nimeni n-a stopat intentia de atentat.

Am vazut ca ati ajuns la Carlos, ati difuzat in film o convorbire telefonica pe care ati avut-o cu el, aflat intr-o inchisoare franceza. In dosarul pentru care este intemnitat in Franta sint mentionate fapte facute la comanda Securitatii romane?
Nicidecum. Carlos a fost judecat si condamnat la inchisoare pe viata numai pentru o singura dubla crima la Paris, in 1975, cind a omorit doi agenti francezi.
Restul...
Restul, pentru toate celelalte atentate mari, din anii ’80, trenuri aruncate in aer, gari devastate – nu. Nici atentatul contra Europei Libere nu e pe rol...


Nu-i judec cind filmez

La dezbaterea care a insotit filmul, unde au participat reprezentanti ai presei, doamna Doina Jela a spus ca singurul personaj relaxat din film este Ilie Merce, astazi parlamentar. Eu cred ca relaxat era si Carlos, cind a vorbit cu dumneavoastra. A vorbit elogios despre Ceausescu. Cum va explicati aceasta relaxare a lor, de la Ilie Merce la Carlos?
Nu stiu daca se poate face o paralela. Totusi, Carlos e inchis. In plus, Carlos cred ca are un temperament latin, sud-american, o mare parte din aura lui vine dintr-un soi de charisma. In interviul din film, a fost suficient de prudent si nu s-a autodenuntat. In ce-l priveste pe domnul Merce, nu stiu daca era relaxat sau nu... Eu incerc sa stabilesc o relatie pe baza de incredere cu oamenii, oricine ar fi ei. Relatia e bazata pe faptul ca nu-i judec, nu filmez dupa idei preconcepute cind apas pe buton.
Totusi, domnule Solomon, ce imagine socanta, ce contrast, intre Monica Lovinescu, pe un pat, imobilizata, si Ilie Merce, asezat pe un jilt in Parlamentul Romaniei, intr-o incapere unde poti sa intorci tractorul; Ilie Merce, barbierit proaspat, cu fata fara nici un rid, fara cearcane, vorbind despre Europa Libera ca despre un „adversar“, pe care, insa, nu trebuie sa-l „supralicitam“. A acceptat greu Ilie Merce sa fie in film?

Am mai facut un interviu cu Ilie Merce, pe alta tema. Il cunosteam. A acceptat relativ greu, dar a fost de acord. Eu am apreciat ca si-a asumat povestea asta. Se inteleg niste lucruri dincolo de ce spune. Ramin intotdeauna uimit de cit de mult se intelege din ce spune un om la un interviu – din taceri, din omisiuni...
In cazul securistilor romani, nu e nici o consecinta. Eu n-am vazut nici un securist care a urmarit activitatea Europei Libere care sa fie luat la intrebari.
Acum citeva zile, Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului a cerut inculparea lui Nicolae Plesita.
Sintem inca in faza de a administra probe.
E adevarat, din trei in trei ani se anunta ca sintem in faza de a se deschide un proces. Si despre Plesita s-a mai spus ca e in fata unui proces, inca de acum trei ani. Ca e gata dosarul...
Si ati mai auzit ceva?
Nu.

A intrat dosarul lui Plesita in instanta?
Nu.
Dar pe Plesita l-ati mai vazut la televizor?
De nenumarate ori.
In film apare si Dan Zamfirescu, omul care in anii ’80 scria si el impotriva Europei Libere. In film el spune ca ii admira pe cei de la Europa Libera, pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca, pe Noel Bernard. Citeste in film un articol contra Europei Libere. Unde a aparut acel articol?
A aparut in Romania literara. Dan Zamfirescu este un om cultivat, un carturar veritabil, un admirator al Europei Libere. Sincer.
Si totusi scria impotriva Europei Libere!
Scria. A scris impotriva Europei Libere... Destul de putin, erau altii mult mai productivi... Arthur Silvestri era „specialistul“ de serviciu, impreuna cu cei de la Saptamina.
Arthur Silvestri n-a vrut sa fie in film?
Nu l-am gasit. Era tot timpul plecat in strainatate. E om de afaceri.


Fani ai lui Ceausescu in redactia ziarului Le Figaro

Va admir ca l-ati gasit pe Bernard Poulet, ziaristul francez care a dorit sa-l intilneasca, la Ploiesti, in 1982, pe Vasile Paraschiv si a fost batut de Securitate. S-a intors la Paris si poza lui, desfigurat in bataie, a aparut in toata presa franceza.
Cazul lui Bernard Poulet e interesant dincolo de agresiunea asupra lui. El a venit in Romania intr-o perioada in care Ceausescu inca era apreciat in Occident. Cazul lui Bernard Poulet reprezinta un inceput de declin pentru Ceausescu, in mediile occidentale. In urma intimplarii cu Bernard Poulet, Mitterrand si-a anulat o vizita in Romania. Bernard Poulet este unul dintre primii jurnalisti occidentali care, prin legatura cu Europa Libera, a inceput sa priceapa ca Nicolae Ceausescu nu e un pion al liberalismului in blocul comunist, ci, din contra, ultima ramasita stalinista. El a aratat adevarata fata a Romaniei, a deschis ochii presei franceze asupra lui Ceausescu. Sa nu uitam ca in Le Figaro erau frecvent articole despre minunata Romanie a lui Ceausescu, despre Marele Conducator. Le Figaro e un ziar de dreapta si in redactie se gaseau fani ai lui Ceausescu; un redactor, Michel Hamlet, a publicat si o biografie a lui Ceausescu.

Din proprie initiativa n-au fost subventionati de la Bucuresti?
Nu stim. Bernard Poulet e jurnalist de stinga, a lucrat intr-o redactie de stinga si, in general, presa de stinga a fost mai receptiva la criticile aduse regimului Ceausescu decit presa de dreapta. Asta e un paradox al anilor ’80. Totul e paradoxal in filmul asta: securistii credeau ca Europa Libera e o oficina a CIA si asculta direct de ordinele de la Casa Alba. Redactorii Europei Libere se luptau cu un fel de cenzura americana, care incerca sa-i tempereze. Toata lumea credea despre ceilalti ca sint altceva decit sint. Ascultatorii romani, cel putin eu, credeam ca Europa Libera e un post romanesc din exil. Nu mi-am pus niciodata problema ca e un post american. Cred ca Europa Libera e o oglinda, putin afumata, in care ne vedem bine, inca ne recunoastem in Europa Libera.
Filmul va merge si la festivaluri internationale?
Da, am fost la Festivalul de la Amsterdam. Avem un distribuitor international din Luxemburg, care s-a indragostit de film si se ocupa de plasarea filmului pe orbita internationala. Filmul va fi distribuit foarte repede in Luxemburg, unde, la o tara de 450.000 de locuitori, exista tot atitea sali de cinematograf cite sint in Romania. Fara gluma!


„Presiunea ascultatorilor a fost determinanta pentru evolutia Europei Libere“

Am sa va fac un repros, de ordin istoric. Ati vorbit in film despre relaxarea din vremea lui Jimmy Carter – convietuirea pasnica intre cele doua sisteme. De fapt, optica asupra comunismului si a Romaniei s-a schimbat in vremea lui Ronald Reagan. El e presedintele care a decis infruntarea cu sistemul sovietic ca „imperiu al raului“ si a hotarit distantarea de comunism. In film nu apare mentionat Ronald Reagan pentru rolul sau in prabusirea comunismului.
Accept reprosul. Eu am vrut sa vorbesc despre perioada de dinainte de Reagan, cind Ceausescu era primit la Casa Alba, iar Jimmy Carter il considera un mare conducator. Ruptura este facuta de Ronald Reagan, el a modificat substantial toata politica americana. La Bucuresti, americanii au avut un foarte bun ambasador, David Funderburk, care trimitea la Washington rapoarte extrem de critice despre regimul Ceausescu. David Funderburk ii sustinea pe disidentii romani si cerea mai multa implicare din partea Statelor Unite. Nu si-a incheiat mandatul, dindu-si demisia si reprosind Departamentului de Stat o implicare prea blinda in situatia din Romania. Ceausescu si David Funderburk s-au intilnit fata in fata, la incheierea misiunii sale la Bucuresti; Ceausescu i-a reprosat ca a dezinformat autoritatile americane privind situatia din Romania, Funderburk i-a vorbit despre incalcarea drepturilor omului si degradarea vietii cetatenilor.
Europa Libera evolua intre exigentele managementului american, care cerea mai multa sobrietate, si redactorii postului, care isi construiau emisiunile cu gindul la ascultatori. Politica americana, cel putin pina la Ronald Reagan, nu incuraja critici apasate impotriva lui Ceausescu.

Parerea mea este ca presiunea ascultatorilor a fost determinanta pentru evolutia Europei Libere. Ascultatorii nu doreau sa auda menajamente fata de Ceausescu. Ascultatorii romani doreau sa auda, pe baza unei analize realiste, o critica vehementa, cu un limbaj mai colorat, impotriva lui Ceausescu. Asta oferea Europa Libera. Redactorii Europei Libere erau prinsi, la München, intre trei presiuni: conducerea americana a postului, Securitatea si ascultatorii din tara. Intotdeauna au precumpanit dorintele si asteptarile ascultatorilor.
Mi-a placut foarte mult ca l-ati avut in film si pe un redactor muzical al postului de radio Europa Libera, Andrei Voiculescu, care v-a aratat sacii de scrisori primite din Romania, de la ascultatori.
Da, oamenii scriau si cereau piese. Eu am liste intregi de pseudonime de ascultatori care scriau la Europa Libera, la programele muzicale. Programele muzicale au fost ideea lui Noel Bernard, care sustinea ca doar asa postul isi va crea noi ascultatori, ca doar asa tinerii vor incepe sa se fidelizeze. Mai intii, vor asculta programele muzicale, iar apoi se va intimpla, cind vor mai creste, sa asculte si programele politice. Au fost trei redactori muzicali foarte buni la Europa Libera: regretatul Cornel Chiriac, Radu Theodor si Andrei Voiculescu.

Unde l-ati filmat pe Andrei Voiculescu?
Acasa. Are un studio ca la Europa Libera, are o discografie impresionanta. Andrei Voiculescu traieste la Bucuresti, din pacate e nefrecventat si nefolosit in programele muzicale ale posturilor comerciale de radio. El ar putea sa faca emisiuni muzicale cu brio, dar nimeni, de la vreun radio romanesc, nu i-a cerut asta. Maninca muzica pe piine...
Mi-a ramas in minte, in filmul Razboi pe calea undelor, motivul ochilor. Aveti chiar un personaj, o profesoara nevazatoare de la Cluj, Ana Hompot, care spune ca ascultarea Europei Libere tinea de ceea ce s-ar putea numi o „frica fericita“. De ce motivul ochilor? Ochi deschisi, ochi inchisi...
Cind asculti, n-ai nevoie de vaz, iti imaginezi cu ochii mintii. Intr-un fel si eu am incercat, prin filmul asta, sa-mi imaginez epoca aia. Cei de la Radio Europa Libera isi imaginau Romania fara sa o vada. Aveau informatii, dar nu puteau vedea o strada din Romania, o alimentara din Romania. Exista o gramada de povesti, ale oamenilor de la radio, despre intoarcerea lor in tara dupa 1990. Circulau cu taxiul. Soferii opresc masina si ii imbratiseaza pentru ca i-au recunoscut dupa voce. E semnul unei familiaritati, al unei lungi prietenii, care exista fara ca redactorii si ascultatorii sa se fi vazut vreodata.

Cine e Ana Hompot?
E o femeie care a sustinut-o pe Doina Cornea, o vizita cind Doina Cornea era complet izolata. Ana Hompot a ramas linga Doina Cornea pina la sfirsit, pina in decembrie 1989. A trimis poezii la revista Agora din Statele Unite, pe care o facea Dorin Tudoran. Poeziile au fost citite la emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei. Ana Hompot vorbeste despre orbirea populatiei, o populatie care nu mai stie pe ce lume traieste si incotro se indreapta, dar care asculta Europa Libera.
Ana Hompot a fost anchetata de Securitate pentru ca o vizita pe Doina Cornea?
Da, a fost la Securitate. Nu s-a intimidat. O vizita in continuare pe Doina Cornea. Putea rezista... se comporta normal intr-o lume anormala. Numai ca prea putini oameni s-au comportat normal in vremurile alea. Normalitatea era sa nu vorbesti niciodata in public ce ai vorbit acasa...

Va propun sa incheiem dialogul nostru fara vreo intrebare. Va rog sa-mi spuneti citeva cuvinte despre Neculai Constantin Munteanu. In film apare, intr-o secventa, pedalind pe bicicleta pe autostrazile Germaniei, chestie care mi-a placut foarte mult.
Neculai Constantin Munteanu este un om foarte atasat, plin de umor, de verva si de multa modestie fata de ce a facut. Cred ca in film se citeste faptul ca oamenii astia, si Neculai Constantin Munteanu, au avut o viata foarte complicata: nu s-au putut bucura nici de libertate, nici de binefacerile Occidentului. Ei traiau cu obsesia Romaniei, legati ombilical de tara asta, cautau fiecare firimitura de informatie care venea de aici. N-au fost integrati in lumea occidentala, traiau cu gindul la Romania, erau urmariti de Securitate, iar cind au venit aici, nu s-au mai putut reintegra in tara lor, in Romania. Eu am facut un film si am spus o poveste. Si am incercat sa ma delimitez de un anume discurs gaunos anticomunist, care s-a auzit dupa 1990, un discurs maniheist... Daca am fi discutat serios pe tema asta, a trecutului comunist, probabil ca am fi progresat... Dar am ramas la nivel de sloganuri si de patetisme.(Sursa)

Aici e radio Europa Libera

Home Despre Noi "Europa Liberă, Aici" Susținători Parteneri Istorie Imagini Audio Video Link-uri Contact Despre Site	Așa ne-am auzit... Așa a fost... În această clădire din München a funcționat Departamentul Românesc al postului de radio EUROPA LIBERĂ între anii 1950 – 1995. Birourile redacției se găseau în aripa din extremitatea stîngă, la etaj. Eram doar vreo 40 de oameni în redacția de la München: redactori, crainici, producție, secretariat, administrație. Dar din rîndurile noastre făceau parte și colegii de la Paris, New York și Washington. Și tot colegi erau și colaboratorii din alte țări și capitale. Transmiteam în România... Emisiunile Europei Libere nu s-au risipit în eter. Ele s-au păstrat, pe hârtie și pe bandă de magnetofon. Acum, vrem să le aducem acasă. Acesta este scopul proiectului Europa Liberă, Aici (vezi și www.IRIR.ro) Site-ul oficial al Radio Europa Liberă este www.europalibera.org
© 2009