"Utopicul": Corneliu Coposu - 98 de ani

Pe 20 mai ar fi implinit 98 de ani. Ma-nclin, domnule Coposu!

"Utopicul" este unul din numele de cod pe care Securitatea i l-a dat fostului lider ţărănist Corneliu Coposu, în dosarul de urmărire informativă de 38 de volume, întocmit în perioda 1960-1989, din însemnările a circa 500 de ofiţeri de Securitate. "

Era un utopic pentru că nu încetase să spună prietenilor, mai buni sau mai puţin buni, unii interpuşi, alţii, aş spune, prieteni de rea credinţă, nu înceta să spună că el luptă împotriva totalitarismului şi că el crede că România poate să devină democratică", a declarat, sâmbătă, la Zalău, Virgil Ţârău, vicepreşedinte al CNSAS, în cadrul unei prelegeri privind viaţa şi personalitatea celui supranumit "Seniorul".

Coposu era înregistrat cu microfoane în fiecare cameră

Acesta a subliniat că pentru Corneliu Coposu s-au folosit, încă de la mijlocul anilor '60, toate mijloacele de supraveghere disponibile, culminând cu instalarea de microfoane în fiecare cameră a apartamentului pe care acesta şi l-a cumpărat în Bucureşti. "În 1963 a fost deschis dosarul de urmărire informativă. El s-a închis, fireşte, în decembrie 1989. E un număr de circa 17.00-18.000 de file, care urmăresc activităţi cotidiene, dar şi activităţi profesionale sau hobby-uri sau spaţii în care Corneliu Coposu a evoluat. Sunt informaţii extrem de interesante despre lumea românească în termenii atitudinilor publice, a felului în care oamenii gândeau, a felului în care oamenii se manifestau, a felului în care oamenii au încercat să îşi administreze relaţia cu un regim totalitar, pentru că, deşi nu mai era foarte violent, acel regim era, în continuare, totalitar'', a precizat Virgil Ţârău.

L-a supravegheat o armată de oameni

Potrivit acestuia, în dosarul lui Coposu apar în jur de 500 de ofiţeri de securitate, pentru că Seniorul n-a fost urmărit la locuinţa sa, doar la locul său de muncă, doar în spaţiile publice în care a evoluat - librării, biblioteci, alte spaţii în care avea cunoscuţi - ci şi în medii private: partida de bridge sau prietenii de bridge, prietenii pe care i-a avut înainte a fi închis, puţinii prieteni pe care i-a dobândit după ce regimul comunist s-a instaurat.

Născut în 1914, la Bobota, Corneliu Coposu a fost un apropiat a lui Iuliu Maniu, al cărui secretar politic a fost începând cu 1940. În 1945, Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, pentru ca în iulie 1947 să fie arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit 'Înscenarea de la Tămădău'. În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie, fiind angajat ca muncitor necalificat la Bucureşti. În ianuarie 1990 reînfiinţează PNŢ, sub titulatura Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, al cărui preşedinte va fi până la decesul său, în 1995. (Sursa)

"Succesorii" - O poveste fara sfarsit

Motto: „Feriţi-vă de burghezia proletară!” (Vladimir Ilici Lenin)

România ultimilor 20 de ani are ca sistem de guvernare „succesiunea”. Succesiunea la puterea politică şi economică a „fostelor” structuri de partid şi de stat sub un ambalaj democratic. De aceea s-a preferat privatizarea proprietăţilor, şi nu retrocedarea lor celor în drept. Privatizarea a însemnat trecerea proprietăţilor de stat la cei care 45 de ani au fost însuşi statul. „Succesorii” au hotărât după 20 de ani ca cei în drept să fie pe deplin deposedaţi de avutul lor, tocmai aceia care în condiţie de libertate le-a creat cu propria inteligenţă şi cu propria muncă. În această ecuaţie, principala vinovăţie o reprezintă indiferenţa în problema adevărului şi pasivitatea în viaţa publică.

Prin succesiune şi solidaritatea de interese a succesorilor, comunismul s-a autotransformat în capitalism. Proletariatul s-a autotransformat în burghezie. URSS s-a autotransformat în Rusia, iar PCR s-a autotransformat în FSN – PSD – PSDR - PD – PDL, iar PNŢ şi PNL nu au fost altceva decât două etichete antebelice luate în exploatare şi bine manipulate de autentici comunişti camuflaţi în abili democraţi. Foştii nomenclaturişti sau urmaşii lor au strâns averi profitând de ceea ce interziceau pe vremuri: afacerile. Condamnat ca „regim ilegal” de Comisia „Tismăneanu”, (culmea ironiei, Tismăneanu, el însuşi fiul unui cominternist care a pus umărul la crearea RPR!), comunismul a consacrat egalitatea în sărăcie, însă nu şi pentru nomenclaturişti. Din cenuşa regimului s-au regrupat câteva mari familii comuniste pentru care prăbuşirea PCR a devenit o oportunitate de a face avere. Alţi câţiva foşti demnitari sau portavoci ale regimului o duc, după cum o mărturisesc chiar ei, mai bine decât înainte de 1989.

Ei au profitat tocmai de ceea ce interziceau pe vremuri: iniţiativa privată. Puterea lor a constat, ca şi înainte, în relaţii şi în informaţii. Unii şi-au sporit influenţa prin asocieri de afaceri cu oameni ai momentului, politicieni sau miniştri. O poveste fără sfârşit. Restul povestirii, AICI.

Legea lustraţiei este "discriminatorie, aberantă şi total inutilă" - zice Ion Iliescu

Legea lustraţiei este "discriminatorie, aberantă şi total inutilă", a declarat fostul preşedinte Ion Iliescu, la RFI Romania, după votul dat astăzi de Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional.

"Ar fi fost oarecum raţional să se discute despre o asemenea lege în primii ani de după căderea dictaturii, după 1989, anii '90. Aşa încât mie mi se pare în general aberantă şi inutilă o asemenea lege într-un cadru democratic de politică deschisă şi când se pronunţă fiecare şi este mai ales cenzura populară care decide asupra tuturor lucrurilor. Mi se pare absolut inutilă o asemenea lege astăzi, la 22 de ani după revoluţie", a spus fostul preşedinte al României post-decembriste, la RFI România, calificând votul dat în legislative drept “o acţiune tipic propagandistică, care ţine de regimuri trecute şi depăşite de istorie".

Întrebat dacă se simte direct vizat de legea lustraţiei, Ion Iliescu a evitat răspunsul: "Este inutilă! Eu am 82 de ani, mi-am îndeplinit toate misiunile de om ales prin scrutin popular fundamental şi decisiv, cu 85% în 1990, cu 60 şi ceva la sută în anul 2000. Care e chestiunea?".

În schimb, seniorul social-democrat se îndoieşte că legea lustraţiei poate fi privită ca o reparaţie morală.

"Reparaţie faţă de ce? Toţi exponenţii vechiului regim au fost înlăturaţi de revoluţia din decembrie şi s-a intrat într-un regim deschis, firesc, de democraţie activă, aşa încât asemenea măsuri administrative, prin legi discriminatorii sunt total inutile în asemenea cadru. Cei care au săvârşit crime în vechiul regim sunt supuşi acţiunilor justiţiei", susţine preşedintele de onoare al PSD. Sursa

N-am scăpat nici de comunişti, nici de securişti

„Am crezut că vom scăpa de comunişti şi de securişti. Ei bine, n-am scăpat". Într-un interviu de două episoade, Caramitru rememorează cele mai importante momente pe care le-a trăit în zilele Revoluţiei şi lămureşte problema implicării sale în jocurile pentru preluarea puterii. Actorul dezvăluie ce funcţie i-a propus Silviu Brucan şi ce diferenţă este între „revoluţia mea" şi „revoluţia lui Sergiu Nicolaescu".

Caramitru este dezgustat că în decembrie ’89 n-am scăpat nici de comunişti, nici de securişti.La 22 decembrie 1989 a anunţat, împreună cu Mircea Dinescu, fuga cuplului dictatorial şi „victoria poporului" într-o scenă de bucurie disperată care a făcut înconjurul lumii. Acum, după aproape 22 de ani, actorul se lasă pe spate în jilţul său de director al Teatrului Naţional şi spune că îi este jenă să mai revadă acele imagini, întrucât tot ce a urmat după ele l-a dezamăgit.„Am crezut că vom scăpa de comunişti şi de securişti. Ei bine, n-am scăpat". Într-un interviu de două episoade, Caramitru rememorează cele mai importante momente pe care le-a trăit în zilele Revoluţiei şi lămureşte problema implicării sale în jocurile pentru preluarea puterii. Actorul dezvăluie ce funcţie i-a propus Silviu Brucan şi ce diferenţă este între „revoluţia mea" şi „revoluţia lui Sergiu Nicolaescu".

Să începem cu ziua de 21 decembrie, când au apărut mişcările de stradă şi în Bucureşti.

Da, pe 21 decembrie eu m-am întors cu avionul de la Cluj, unde fusesem la o întâlnire legată de anul Eminescu, era anul Eminescu, se împlineau 100 de ani de la moartea lui. Am ajuns acasă în jurul prânzului, am urcat repede, mi-am tras pe mine un trening şi o vestă de schi şi am dat să ies. M-a oprit maică-mea, îngrozită, spunându-mi pe bună dreptate că am deja doi copii - soţia era însărcinată cu al treilea. „Unde te duci, eşti nebun? Dacă te împuşcă, noi ce facem?". Atunci m-am uitat la soţia mea şi i-am zis că, dacă ea îmi dă voie, mă duc, dacă nu - nu. Şi ea a zis, pe un ton relaxat: „Du-te". Am plecat şi n-am mai venit trei zile.

Care era atmosfera în oraş?

În ziua aceea lumea se aduna, se spărsese mitingul. Erau trei TAB-uri care blocau bulevardul la restaurantul „Grădiniţa" (n.r. - zona Piaţa Romană), în spatele lor militari, un blocaj barosan, cum se zice. Plus securişti care circulau şi sfătuiau lumea să plece acasă. Nimeni n-a plecat, am discutat cu oamenii, cu maiorul care conducea TAB-urile. Şi el mă recunoscuse şi îmi spunea să plec, că o să primească ordin să tragă. „Cum o să tragi, în cine o să tragi? Eşti nebun? Nu vezi că sunt numai tineri şi copii?". Şi el mi-a zis că n-are ce să facă, că în spate sunt militari cu arme, sunt de la trupele de Securitate, plus un rând de civili înarmaţi. Dacă primea ordin şi nu-l executa îl împuşcau ăia din spate. Cam asta era ideea.

Şi aţi plecat sau aţi rămas?

Am rămas, normal. Au început să vâneze oamenii, să-i aresteze şi am fugit în blocurile de deasupra cinematografului Uniunii Cineaştilor. Noaptea aia am alergat din balcon în balcon, prin apartamentele unor prieteni. Şi dimineaţa, pe la 5.00, cu câţiva tineri care au stat tot timpul pe lângă mine, ne-am dus la gura metroului. Şi din metrou au început să vină oameni mulţi, la serviciu, vezi Doamne. În zona Pieţei Romane erau multe instituţii cu sute de angajaţi. Şi noi făceam agitaţie să rămână, să ne adunăm. Mulţi au rămas, alţii s-au dus la birouri şi au făcut pancarte cu scrieri de tot felul şi au venit.

Cam câţi oameni erau acolo?

Erau mii de oameni între Piaţa Romană şi acest blocaj al Armatei şi Securităţii, de pe Magheru. Pe la ora 10.00 am dat telefon acasă şi mama mi-a pus receptorul telefonului lângă televizor ca să aud, pentru că tocmai se transmitea comunicatul cu „trădătorul Milea" care s-a sinucis. Am înţeles atunci că partida e câştigată într-un fel, că Milea nu s-a sinucis, ci a fost „sinucis". Am mers la maiorul care avea în sarcină TAB-urile, ăla nu m-a crezut şi s-a pus jos în TAB, de unde probabil a dat telefoane. A ieşit de acolo plângând şi mi-a zis: „Eu nu ştiu ce să fac, nu mai am comandant. Mă pun la dispoziţia dumneavoastră". Şi mi-a venit aşa, spontan: „Ne ducem la Televiziune!".

22 decembrie ’89: Ion Caramitru (jos, al treilea din stânga), la prima emisie a Televiziunii Române Libere

De ce la Televiziune?

Aşa mi-a venit, am zis că trebuie să afle lumea. Militarii în termen s-au îmbrăţişat cu oamenii, în spate tot ce era de la Securitate a dispărut şi s-a plecat cu cele trei TAB-uri către Televiziune. Când am ajuns cu coloana în dreptul Restaurantului Chinezesc au apărut două elicoptere. Eu sunt mirat că nu prea s-a făcut referire la asta, elicopterul lui Ceauşescu mai era însoţit de unul. Şi în afară de astea două a mai apărut şi-o avionetă tip sport, din care s-au aruncat manifeste. A venit un nor de manifeste peste noi, scria să nu ne lăsăm înşelaţi de capitalişti... Partidul, sloganurile lor tâmpite.

Ce aţi găsit la Televiziune?

Când am ajuns cu coloana, curtea Televiziunii era deja plină de lume. S-a făcut un culoar şi am putut intra. Am urcat la etajul unde era studioul 4, acolo m-am întâlnit şi cu Mircea Dinescu care venise pe altă parte. El locuia aproape de Televiziune, sub arest la domiciliu. A ieşit, l-a văzut lumea şi l-a luat cu ea.

Care a fost reacţia angajaţilor din Televiziune când aţi intrat acolo?

Cei din echipa de transmisie ne-au îmbrăţişat şi ne-au spus că, din păcate, nu pot emite întrucât nu au curent. Toţi din jur îmi erau necunoscuţi, doar pe Dinescu îl ştiam. Credeam că erau din mulţimea de afară, aveau brasarde tricolore, dar ulterior am aflat şi alte lucruri, că nu ar fi fost chiar din mulţime.

Aţi fost primul om care aţi vorbit la aşa-numita Televiziune Română Liberă, imaginile cu dumneavoastră şi Mircea Dinescu au rămas în istorie.

Toată lumea era într-o stare de demenţă, Mircea Dinescu era într-o stare de surescitare mai mare ca a mea. Eu am fost primul care m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că va trebui să spun ceva. Cui? Lumii! Ce? Sub ce egidă? Eram nişte oameni veniţi din stradă. Şi i-am zis „Mircea, fii atent că va trebui să vorbim. Tu scrie ceva". Avea un carnet şi s-a apucat să scrie. Apoi ne-au înghesuit ca să intrăm în cadru, au spus că putem intra. Mircea era panicat: „Ce să spun?". „Nimic - i-am zis - arată-le că lucrezi". Asta e replica autentică, nu „fă-te că lucrezi", cum a fost speculată mai târziu.

"Sunt o mulţime de securişti şi de alţi impostori care au certificate de revoluţionar cu toate drepturile aferente. Cu această lege a revoluţionarilor şi cu minerii ne-am făcut de râs în toată lumea. Este o ruşine naţională.''

„Vina mea e că nu mi-am făcut şi eu un plan"

Imaginea în care aţi anunţat victoria poporului din studioul 4 al Televiziunii a fost la acea vreme un fel de simbol al libertăţii. Ulterior ea s-a demonetizat într-o oarecare măsură, mulţi au spus „ne-au păcălit, a fost un teatru".

Pentru că au fost unii care au vrut să arunce în derizoriu şi acea fărâmă de spontaneitate. În decembrie 1990, Televiziunea Română a inaugurat un serial intitulat „Revoluţia Română în Direct", făcut de o echipă condusă de Mihai Tatulici. Şi primul episod a început cu minutele în care noi am ştiut că nu există curent. Minute în care noi am fost filmaţi pe ascuns.

Cele de dinaintea intrării în direct?

Da. Şi s-a dat filmarea aceasta fără niciun fel de comentariu, fără să se spună ce reprezintă, în ce moment, cum. Era obligatoriu să fie explicat dacă vrei să faci istorie în mod real. S-a văzut o adunătură de nebuni care urlă şi ţipă, se ceartă, eram supraexcitaţi, eram în pragul nebuniei aş putea să spun. Am fost liniştiţi imediat pentru că trebuia să începem. Acest montaj, fără niciun comentariu, a fost începutul foarte bine pus la punct al demonetizării mişcării spontane.

Cu ce scop credeţi că v-au filmat pe ascuns?

Am aflat ulterior că operatorii de la camere au primit ordin în cască să ne filmeze. Deci ori era curent, ori nu? Curent era. În spatele sticlei cineva ghidona această poveste. Ceauşescu era liber, era în aer, zbura. Nu ştia nimeni, se întoarce, nu se întoarce, ce represalii vor urma. În acea lume care era în studioul 4 erau şi securiştii televiziunii, i-am recunoscut după aceea, care jucau la două capete: se întoarce Ceauşescu - ne filmaseră, ne supravegheaseră, ştiau cine trebuie împuşcat. Nu se întoarce - au câştigat şi ei, ceea ce s-a şi întâmplat. Toţi cei de acolo au avut o dovadă că au fost la Revoluţie şi au certificate de revoluţionar. Şi securiştii, şi echipele de filmare ale televiziunii care la ora zece transmiseseră comunicatul lui Ceauşescu. Pe ei i-a prins Revoluţia la serviciu şi au certificate. Eu n-am cerut şi nu voi cere niciodată.

De unde aţi aflat că operatorii au primit ordin să vă filmeze?

De la unul dintre ei, cu care m-am întâlnit acum doi ani şi mi-a spus: „Domnu', Caramitru, eram acolo şi nu numai că am primit ordin să filmez, dar am primit ordin să întorc camera 180 de grade şi să filmez şi ce era în spatele camerelor". Până acolo au mers. Cei din conducerea Televiziunii jucau la două capete şi asta ne dă măsura întâmplărilor viitoare.

Au jucat la două capete, dar au sărit la timp în barca noii puteri. Cei care fuseseră crainicii ceauşismului au trecut imediat la înfierarea lui.

Da, eu am vrut să-l scot de acolo pe speaker-ul lui Ceauşescu, George Marinescu parcă îl chema. Când l-am văzut gata să transmită mesaje după ce cu două ore înainte citea comunicatele dictatorului, l-am luat de gât şi i-am zis: „Pleacă de aici!". Şi atunci, operatorii au zis să-l las, că altfel nu vor transmite. A fost un minut de tensiune nebună. Şi atunci i-am zis: „Transmiţi, dar îţi faci mea culpa. Spui cine eşti şi ce ai făcut". Eu l-am pus să-şi facă mea culpa.

Aţi vorbit şi la microfonul din curtea Televiziunii, în faţa mulţimii care era adunată acolo, alături de un personaj misterios, Mihai Voicu, primul om care ar fi intrat în Televiziune în acea zi.

Nu-i ăla care era securist? Parcă aşa am citit ulterior. Era acolo? Nu ştiu, era multă lume, a vorbit cine a vrut şi cine n-a vrut la acel microfon. Am înţeles ulterior că a fost deconspirat ca securist. Nu ştiu, nu am nicio dovadă. E posibil ca el să fi intrat primul în Televiziune, de ce n-ar fi? Din relatările ulterioare se pare că Securitatea apăra Televiziunea şi că pe acoperiş ar fi fost trăgători ai Securităţii care au fost retraşi. Deci o parte a Securităţii şi-a dat seama că e absurd să-l mai apere pe Ceauşescu.

Televiziunea a alimentat şi ea diversiunea existenţei teroriştilor, dând pe post toate acele informaţii false citite de pe bileţele, care au sporit panica şi au provocat multe victime în ţară. V-aţi gândit vreun moment să calmaţi lucrurile, să opriţi acea zvonistică?

Nu, nu m-am gândit. Au fost unele bileţele cărora nu le-am dat curs, mi se păreau absurde. Dar au fost unele cărora le-am dat curs, le-am citit şi eu. Sigur, n-am spus ce a spus Brateş, lucruri fără niciun fel de acoperire. Am citit un bilet care spunea că Ceauşescu e la Târgovişte, probabil a fost capturat. N-am creat panică din câte îmi amintesc.

Dar n-aţi încercat nici să-i opriţi pe cei care o făceau.

Nu, nu am încercat. Pe ce criteriu să-i opreşti? Nu aveam niciun fel de poziţie, nu eram decât unul dintre ei la ora aia. Dacă în mintea mea ar fi fost ceva în sensul în care a acţionat Iliescu, ar fi trebuit să fac un grup, să spun că ăştia suntem, să nu mai intre nimeni. Dar nu, dacă n-am avut organ pentru asta, ce să fac?

La un moment dat s-a adus şi o aşa-zisă bombă în studio.

Asta cu bomba n-o ţin minte, ţin minte că la un moment dat au spus că se trage din clădirile de vizavi şi că au capturat de acolo armament sofisticat. Ne-am dus să vedem: armamentul sofisticat consta în televizoare portabile, casetofoane, chestii din astea. Aiurea.

V-aţi gândit vreun moment că asistaţi la o manipulare?

Atunci era greu să gândeşti. Nu era la cald, era la isterie. În asemenea situaţii, când auzi că se trage tot timpul, crezi că mintea mai funcţionează? Trebuie să stai undeva în spate, cum au stat alţii, să faci planuri. Eu n-am făcut niciun plan. Vina mea e că nu mi-am făcut şi eu un plan.

Există o legendă că bileţele veneau de la etajul 11, unde se afla Silviu Brucan.

Nu ştiu. Brucan a fost una din eminenţele cenuşii ale momentului şi ideea că Iliescu este persoana potrivită îi aparţine şi lui. Pentru ca până la urmă Iliescu să-l dea deoparte, cum se întâmplă.

Cât de des revedeţi imaginile din decembrie 1989?

Mi-e ruşine! Totul pare inutil. Dacă lucrul ăla ar fi dus la ceva de care să fiu mândru, ar fi fost bine, dar n-a dus.

Nu vă mai uitaţi la imagini din când în când?

Nu mă uit. Mi-e chiar jenă, de ce să mă uit? Mi-e jenă pentru că lucrurile au evoluat în altă direcţie decât trebuia. Acolo e vorba de întâmplarea istorică la care am fost şi eu martor şi vorbitor şi care n-a dus la ceea ce eu am visat. Să cadă comunismul definitiv, să scăpăm de comunişti şi de securişti. Ei bine, n-am scăpat. Sursa

Banu Rădulescu

Banu Rădulescu (n. 12 februarie 1924, Bucureşti - d. 10 decembrie 1998, Berlin) medic, scriitor, deţinut politic, fondator al revistei Memoria - revista gândirii arestate şi al Fundaţiei Culturale Memoria. Pentru volumul Nimic despre fericire, a fost premiat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Biografie

A urmat şcoala primară nr. 16, din Bucureşti, situată în apropierea închisorii comuniste Malmaison. După efectuarea studiilor gimnaziale, a fost admis la liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. După o perioadă de timp, s-a transferat la liceul militar „Nicolae Filipescu”, de la Mănăstirea Dealu, pe care l-a absolvit în 1943. În perioada anilor de liceu a avut rezultate bune la învăţătură, motiv pentru care a fost bursier şi a fost scutit de plata taxelor şcolare. Profesorul de limba română, Augustin Z. N. Pop, îi descoperă talentul spre literatură şi îi îndrumă primii paşi în această direcţie. Participă la diverse concursuri ale „Tinerimii Române”, iar în anul 1936 debutează ca scriitor, cu o schiţă publicată în revista „Flamuri”.

După ce a absolvit liceul, s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. La finalul anului II, în timpul sesiunii de examene, este arestat şi trimis în faţa Curţii Marţiale din Bucureşti, fiind acuzat că ar fi scris epigrame împotriva liderilor comunişti români, printre care: Ana Pauker, Dej şi Vasile Luca. Deşi în urma procesului a fost achitat, în 1947, la un an după ce a obţinut gradul de sublocotenent-medic, a fost scos din armată şi trecut în rezervă.

Până în vara anului 1948, a continuat să studieze la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde a fost şi preparator la catedra de anatomie a facultăţii, condusă la acea vreme de Gr. T. Popa. La 23 august 1948, împreună cu dr. Marin Zamfirescu, în cabinetul acestuia din urmă, a fost arestat sub acuzaţia de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. A fost găsit vinovat şi a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Anii de detenţie i-a executat în următoarele închisori din ţară: Constanţa, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Caransebeş, Canal, Gherla.

După şase ani de detenţie, în anul 1954, a fost eliberat din penitenciarul Gherla. În perioada următoare a lucrat ca asistent medical şi în paralel a continuat şi finalizat (1956) studiile întrerupte în momentul arestării. În 1956, pe când era medic stagiar la spitalul Filantropia, a fost rearestat pentru scurt timp. Începând cu mai 1957 şi până în noiembrie 1962, a ocupa postul de medic de medicină generală la circumscripţia Geoagiu, din judeţul Hunedoara. În urma unui concurs pe ţară, s-a reîntors în Bucureşti, ca medic de circumscripţie la Policlinica Sectorului 1.

În 1964 s-a îmbolnăvit grav de plămâni, iar în următorii doi ani, a fost internat în diverse sanatorii. Din cauza problemelor de sănătate tot mai grave, s-a văzut nevoit să abandoneze cariera medicală. A început să se dedice din ce în ce mai mult literaturii, astfel că în 1967 a reuşit să publice volumul de nuvele „Dincolo de aşteptare”. Publicarea acestei lucrări marchează începutul editorial al lui Banu Rădulescu. În aceeaşi perioadă este primit în cadrul Uniunii Scriitorilor.

Până la evenimentele din 1989, a publicat mai multe romane, povestiri şi nuvele. După schimbarea regimului comunist din România, a publicat revista „Memoria - revista gândirii arestate” şi a înfiinţat „Fundaţia Culturală Memoria”.

Volume publicate

• Verdictul
• Lumină şi piatră
• Oameni şi oameni
• Păsările mari nu cântă
• Nimic despre fericire
• În iarbă cu faţa la soare

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banu_R%C4%83dulescu

Insula de Libertate - Bucuresti, 24 dec 1968

Zilnic ne răsună în urechi refrenul "nu se poate face nimic in România. Suntem hrăniţi cu acelaşi pesimism şi sictir al celor resemnaţi care vor să îi îmbolnăvească şi pe ceilalţi. Toţi aceşti oameni ar trebui puşi faţă în faţă cu cei care au luat atitudine în vremurile comuniste, infinit mai dificile: protestele studenţeşti din 1956, greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor brasoveni din 1987. Un astfel de moment, în care demnitatea şi curajul au făcut să dispară frica ascunsă în spatele fatalismului a fost manifestaţia studenţilor bucureşteni din 24 decembrie 1968.

Colinde

Câteva zeci de tineri de la Universitate s-au adunat la Facultatea Drept pentru a cânta colinde, un obicei interzis în vremea comunismului. Pe măsură ce “adunării conspirative” i s-au alăturat studenţi de la ASE şi Politehnică, grupul a început să numere sute de studenţi. Fetele din căminul „6 Martie” cântau, băieţii politehnişti dădeau foc unor bucăţele de hârtie pentru a crea o atmosferă în spiritul sărbătorilor.

Vrem pâine!

În acelaşi timp şi fără legătură, în cantina Grozăveşti, sute de studenţi serveau masa. Din cauza unei probleme de aprovizionare, localul a rămas fără pâine, un lucru obişnuit în perioada comunistă. Însă în anul de graţie 1968, sub influenţa Primăverii de la Praga, a Beatles-ilor care cântau Revolution şi a tineretului ce se revolta în toată lumea, această situaţie i-a determinat pe studenţi să se revolte. Au început să bată cu tacâmurile în masa, apoi au părăsit in corpore cantina scandând “Vrem pâine!” şi au început să mărşăluiască spre Piaţa Universităţii.

Istoria se repetă fără să ştii

La Drept s-au alăturat celor prezenţi şi împreună au continuat drumul spre Piaţa Universităţii. Probabil nici unul nu ştia că, 12 ani mai devreme, aceasta fusese locul unde alţi studeni bucureşteni – mânaţi de acelaşi spirit de frondă – au încercat fără succes să pornească o revoltă prin deraierea tramvaielor şi ocuparea Universităţii.

Acum însă era vorba doar de o mulţime de studenţi care doreau să fie liberi – liberi să sărbătorească Crăciunul, liberi să strige, liberi să fie tineri.

Omul de pe statuia Viteazului

După o primă horă în Piaţa Kogălniceanu urmată de aprinderea de torţe, manifestanţii au mărşăşuit către Universitate, unde au încins o a doua horă. Un tânăr mascat asemenea lui Zorro, provenind din rândul celor veniţi de la cantină, a escaladat Statuia lui Mihai Viteazul, înfăţişându-l pe marele voievod în poziţie de luptă. De parcă mai era nevoie, mulţimea a fost întărâtată de gestul îndrăzneţ şi a început să simtă un sentiment nou pentru cetăţeanul socialist… libertatea.

Primul val al represiunii

Dar “braţul înarmat al Revoluţiei” era la posturi. Membrii poliţiei secrete comuniste, Securitatea, l-au fotografiat pe curajos şi ulterior îl vor căuta; tânărul a scăpat ca prin urechile acului întrucât poza nu era făcută dintr-un unghi favorabil… securiştilor şi nu se putea determina cu claritatea fizionomia persoanei. Probabil că a fost unul din mai mulţi suspecţi, nu se ştie dacă o altă persoană a fost arestată pe post de ţap ispăşitor.

În acelaşi timp, miliţienii aduşi de urgenţă în zonă au încercat să îl aresteze pe rebel, fapt ce a provocat riposta studenţilor, deveniţi protestatari. După altercaţii, urmate de coborârea tânărului în mulţime, aceasta şi-a continuat traseul pe Bulevardul Magheru.

Bulevardul aparţine protestatarilor

Cei aproximativ 2000 de studenţi ce ocupau acum bulevardul Magheru au primit susţinerea locuitorilor din zonă, fie prin prezenţă, fie prin aplauze, fie oferind covrigi şi mere. În drum spre căminul din strada Dionisie Lupu, studenţii au trecut pe lângă Ambasada Cehoslovaciei, moment însoţit de ovaţii pentru Primăvara de la Praga. Aplauzele pentru partidul comunist şi conducătorul său au fost înlocuite de bucureşteni – pentru o seară – de susţinerea pentru mişcarea de eliberare a cehilor şi slovacilor.

Libertate pentru studenţi!

După trecerea pe la căminul de pe strada Lupu, mulţimea a ajuns în Piaţa Romană. Cum printre oameni începuseră să se infiltreze securişti, au început şi provocările. Un student a fost lovit de o persoană necunoscută, iar o alta a ameninţat studenţii de pe margine, în mod repetat, cu represalii. Ana Şincai, absolventă de Filologie şi studentă la a doua facultate, Teatru şi Film, a cerut explicaţii activistului de partid şi a fost numită de acesta “instigatoarea numărul unu”. Contrar aşteptărilor, mulţimea a luat-o pe sus, scandândLibertate! şi Libertate pentru studenţi!.

Colind pentru Ceauşescu

De la Piaţa Romană, tinerii au hotărât că, din moment ce ei doresc doar să colinde, iar această activitate este una nevinovată, ar trebui să îii demonstreze asta însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Astfel, au încercat să ajungă la clădirea Comitetului Central, dar toate drumurile centrale erau blocate de maşini de teren. Ulterior, s-au îndreptat spre Polizu - Gara de Nord – Grozăveşti. Cum mai erau doar aproximativ 100 de studenţi, Ana Şincai a cerut public căminiştilor să coboare alături de ei, încercare fără success. Manifestaţia s-a destrămat.

Al doilea val al represiunii

A doua zi, Ana Şincai a fost arestată fără explicaţii. Au urmat bătăi şi alte maltratări, ameninţări cu execuţia sumară sau închisoarea. Într-un final, i s-a adus la cunoştinţă actul de acuzare, “atentat împotriva puterii de stat”.

Pe 30 decembrie a fost internată prima dată la Spitalul 9 de boli psihiatriceîntrucât dictatorul Nicolae Ceauşescu ar fi declarat că numai un nebun putea să facă aşa ceva. După o zi de ospiciu au urmat trei luni de anchetă la închisoarea Văcăreşti. În martie, a fost dusă din nou la ospiciu; apoi, două procese, unul civil şi unul penal. Soţul a divorţat de ea, iar Ana Şincai a suferit o condamnare de 6 luni la Spitalul 9 pentru “tulburarea ordinii publice si a bunelor moravuri”.

Vacanţa de Crăciun

Pentru a preveni alte proteste, autoritatile au decis să trimită studentii intr-o vacanta de iarna. Trebuie mentionat că în acea vreme nu exista perioadă liberă în preajma Zilei Crăciunului din cauză că era sărbătoare religioasă. După proteste, a aparut in cadrul anului universitar vacanţa de Crăciun.

Cu mânie proletară, Ion Iliescu

Ziua de 26 decembrie 1968 a adus o exemplară condamnare stalinistă a manifestanţilor în cadrul Biroului UTC. Ion Iliescu, prim-secretarul CC al Uniunii Tineretului Comunist, a infierat “manifestarea huliganică” a unor “tipi mai puţin treji” începută ca “o golănie studenţească” de băieţi şi fete. Cum “elemente păcătoase” au preluat conducerea, în particular “o fe­meie de moravuri uşoare”, s-a făcut “scandal cu trompeta”. “Unele organe, activişti de partid au încercat să stăvilească această acţiune” (în traducere, au bătut participanţii la Universitate şi în drum spre Piaţa Romană), dar alţi studenţi s-au alăturat marşului. După ce au venit şi “beţivani din restau­rante”, protestatarii au încercat să ajungă la Ambasada Americană şi, fiind opriţi, au început să strige “Libertate, libertate pen­tru studenţi”.

În urma “manifestării huliganice, anarhice”, trei studenţi au fost arestaţi şi au urmat “analize cu activul de partid” (şedinţe publice de condamnare a participanţilor în care studenţii neutri erau consideraţi de partea opozanţilor).

Tradiţiile poporului în ajunul Crăciunului?!

În continuare, tovarăşul prim-secretar Ion Iliescu desfăşoară o lungă dizertaţie în limbajul de lemn comunist, în care se intreabă cum se poate accepta să “cultivăm tradiţii ale poporului, dar în ajunul Craciunului?”. Dezaprobă “anumite reminiscenţe”, cere “promovarea unui spirit militant” şi povesteşte cum a avut o întâlnire cu 30 de informatori din rândul studenţilor cărora le-a cerut “să-i ia la ochi” pe colindătorii neprinşi de miliţie.

Practica mistică a căsătoriei în biserică

În finalul şedinţei, Ion Iliescu deplânge slăbirea “combaterii unor practice mistice” cum ar fi… “studenţii merg şi se căsătoresc la biserică” sau “îşi botează copilul la po­pă”. Aceste lucruri, la fel ca şi colindele, sunt cauzate de faptul că activiştii de partid nu fac “ob­ser­va­ţii” celor care merg “la popă”. “Brigăzile ştiinţifice” trebuie “să facă unele acţiuni pe această temă”, iar presa trebuie “alimentată cu asemenea chestiuni”.

Toate aceste observaţii au fost făcute pentru că, timp de o noapte, studenţii bucureşteni au îndrăznit să cânte colinde, să ceară libertate şi să se comporte ca nişte oameni liberi. Toate aceste observaţii au fost făcute în timp ce Ana Şincai şi alţi studenţi al căror nume poate nu îl vom ştii niciodată erau arestaţi, maltrataţi, umiliţi.

Tu, cititorule, când vei mai auzi că „nu se poate face nimic”, spune-i respectivului că istoria Bucureştiului contrazice această afirmaţie.

http://asociatiabucuresti.ro/blog/?tag=comunism

Memorialul durerii - Cine a fost Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand a fost un pastor evanghelic care, în lunga sa viaţă, a trăit mari înălţimi, dar şi adânci suferinţe. Activitatea sa în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor săi, nu a încetat nici în timpul anilor grei ai războiului, nici mai târziu sub teroarea comunistă şi a continuat până aproape de sfârşitul vieţii. Cele 18 cărţi valoroase scrise după ce a scăpat din lagărul comunist, traduse în peste 70 de limbi, descriu anii petrecuţi în închisorile comuniste din patria sa, România.

Richard Wurmbrand s-a născut în Bucureşti în 1909, fiind cel mai mic dintre cei patru băieţi ai unei familii de evrei români. Dotat intelectual, vorbind fluent nouă limbi, Richard a avut o tinereţe furtunoasă, activând în politica de stânga şi lucrând ca „stockbroker“. În ziua de 26 octombrie 1936 s-a căsătorit cu Sabina Oster. Călătorind în acelaşi an prin munţii României, tânărul cuplu evreu a întâlnit un tâmplar creştin care le-a pus în mână o Biblie. Neavând educaţie, acel om nu le-a putut explica prea mult şi nu le-a putut răspunde la întrebări, ci doar i-a sfătuit să-şi facă timp să citească măcar una din Evanghelii, care de fapt este o scurtă biografie a celei mai mari personalităţi a poporului evreu, Iisus Hristos. Ei au citit, au întâlnit şi alţi evrei creştini şi s-au întors la Dumnezeu devenind creştini. S-au alăturat Bisericii Misiunii Anglicane pentru Evrei din Bucureşti. Nu după mult timp, Richard a fost ordinat pastor anglican şi mai târziu pastor lutheran.

În timpul celui de al doilea război mondial, pastorul Richard Wurmbrand şi soţia sa, Sabina, au desfăşurat fără frică o lucrare misionară creştină ilegală. Ei au smuls numeroşi tineri evrei din ghetto-uri, au predicat zilnic în multe adăposturi şi au fost arestaţi de câteva ori pentru activitate creştină ilegală în timpul stării de război. La un moment dat, au fost la un pas de a fi împuşcaţi de un Tribunal militar. Au fost scăpaţi numai la intervenţia editorului şef al principalului ziar al României din vremea aceea. Părinţii Sabinei, cele două surori şi fratele dânsei, au pierit în masacrele naziste.

După sfârşitul războiului, când comuniştii s-au instalat în România şi au început să controleze Bisericile (1945-1947), pastorul Wurmbrand a început imediat o activitate subterană viguroasă de propovăduire a Evangheliei la poporul său înrobit dar şi la soldaţii ruşi invadatori. A tipărit şi a organizat distribuirea secretă a unui milion de Evanghelii în limba rusă pentru trupele ruseşti care ocupaseră România şi au convertit personal la credinţă pe unii din ofiţerii şi soldaţii ruşi din Bucureşti.

În februarie 1948, deşi era sub protecţie diplomatică suedeză, pastorul Wurmbrand a fost răpit de pe stradă de agenţii guvernului comunist şi a dispărut fără urmă în sistemul închisorilor comuniste. A fost ţinut sub un nume fals într-o celulă izolată. Datorită poziţiei sale internaţionale de conducător creştin, mai mulţi diplomaţi şi unele ambasade străine au întrebat autorităţile comuniste despre soarta sa. Acestea au minţit, spunând că Wurmbrand nu a fost arestat, ci a fugit din România. Mai târziu, indivizi din Securitate, dându-se drept “foşti detinuţi, colegi de închisoare”, i-au relatat soţiei sale că au asistat la înhumarea lui în cimitirul închisorii. Atât familia, cât şi prietenii săi din ţară şi din străinătate, au fost sfătuiţi să-l uite pentru totdeauna, spunându-li-se că “este mort”.

În timpul anilor grei de închisoare, a reuşit să convertească la credinţă, ofiţeri de rang înalt din poliţia secretă (Securitatea) şi aceştia au ajutat la eliberarea lui în anul 1956. Odată eliberat, a reînceput îndată activitatea în Biserica prigonită. Doi ani mai târziu, a fost din nou arestat. A fost închis timp de 14 ani, în două perioade: 1948-1956 şi 1959-1964. Soţia sa, Sabina, a fost şi ea arestată în lagărul de muncă forţată, înrobitoare, la canalul Dunăre-Marea Neagră, timp de trei ani. Richard Wurmbrand a ieşit din închisoare în anul 1964 în urma unei amnistii generale şi iarăşi a continuat lucrarea sa interzisă în Biserică. Dându-şi seama de marele pericol al unei noi arestări, creştinii din Norvegia au negociat cu autorităţile comuniste în vederea obţinerii permisiunii pentru ca familia Wurmbrand să poată părăsi România. Preţul obişnuit pentru un expatriat era două mii de dolari. Pentru Wurmbrand, au cerut zece mii de dolari. Cărţile sale „Torturat pentru Hristos“ şi „Biserica Subterană”, descriu aceste lucruri în detaliu.

În 1965 au ajuns în Oslo, Norvegia, apoi în 1966, în America. În faţa Subcomitetului Securităţii Interne a Senatului din Washington, pastorul Richard Wurmbrand a adus mărturie asupra celor petrecute în închisorile comuniste şi descoperindu-şi pieptul, a arătat cele 18 cicatrici adânci, urmare a celor îndurate. Această mărturie şocantă a fost răspândită în întreaga lume prin ziarele din America, Europa şi Asia. Stabilită în SUA, familia Wurmbrand a început “Misiunea Creştină pentru lumea comunistă”, actuala “Vocea Martirilor”, o organizaţie pentru întreaga lume, având ca scop să-i ajute pe creştinii persecutaţi de regimurile comuniste şi să-i evanghelizeze pe comunişti. Misiunea “Vocea Martirilor” are ramuri în 35 de ţări din lumea liberă. Vorbind personal în multe ţări, pastorul Wurmbrand a atras atenţia lumii întregi asupra cauzei fraţilor lor creştini uitaţi.

Mesajul lui permanent a fost: “Urâţi sistemele rele, dar iubiţii pe persecutori şi încercaţi să-i câştigaţi pentru Hristos”. O credinţă adâncă, o gândire profundă şi o inteligenţă vie s-au combinat împreună ca să-i dea o personalitate caldă, apropriată tuturor. Principiul lui era : “Ajută pe oricine, dă-i oricui vine să ceară de la tine, chiar dacă nu-l poţi ajuta decât cu puţin”. Conducătorii creştini din toată lumea l-au numit “MARTIRUL VIU” şi “UN PAVEL AL CORTINEI DE FIER”.

Pastorul Wurmbrand a vorbit aproape în toate ţările din lumea liberă şi a condus multe interviuri televizate. Un exemplu este apariţia lui uluitoare de o oră şi jumătate la televiziune cu Madelaine Murray O’Hare, o ateistă declarată, pe care a lăsat-o fără replică, spunându-i: „Am călătorit prin toată lumea şi am văzut multe lucrări de binefacere în spitale creştine, orfelinate evreieşti, chiar şi case de bătrâni budiste. Ai putea tu să-mi dai un singur exemplu de stabiliment de binefacere ateist ?!?” Doamna Madeleine O’Hare a tăcut timp de trei minute şi nu a găsit niciun răspuns.

Pastorul Richard Wurmbrand a fost activ, a vorbit şi a călătorit pentru Misiune până la vârsta de peste 85 de ani. În ultimii 5 ani, Richard Wurmbrand a fost ţintuit la pat, datorită unei severe neuropatii a picioarelor, contractată în timpul celor 3 ani de închisoare, într-o celulă izolată, cand a fost obligat să stea în picioare ore interminabile şi ţinut în înfometare. A murit pe 17 februarie 2001, la vârsta de 91 de ani, din cauza unei insuficienţe respiratorii. Soţia sa, Sabina a murit câteva luni mai devreme, pe 17 august 2000. Din familie a rămas fiul lor, Mihai, nepoata Amalia şi nepotul Alexandru. (Sursa)

Fenomenul Pitesti

Ceea ce s-a petrecut la inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationare ale veacului al XX-lea. "Fenomenul Pitesti" apartine aceluiasi registru, la care vine insa cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist in delincventa juvenila si partizan al reeducarii detinutilor tineri cu ajutorul detinutilor mai vechi, aflati pe calea cea buna, dar facand parte din aceeasi clasa de varsta. Virgil Ierunca povesteste una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra. Detinuti torturati cu un sadism de-a dreptul extravagant – daca sadismul poate fi astfel –, tortionarii lor impunandu-le sa tortureze la randul lor, ca sa li se conteste insasi calitatea de victime. In ultima faza a ciclului, nefericitii sunt constransi sa-si tortureze cei mai buni prieteni, ca dovada a convertirii lor launtrice. Toata lumea a fost torturata, toata lumea a torturat. Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul sa intre in acest infern si sa-i devina istoric, pentru edificarea generatiilor viitoare.

http://www.librariilehumanitas.ro/product.php/Fenomenul_Pitesti/5812/

De ce?

Doamne, vino Doamne
Sa vezi ce-a mai ramas din oameni
Doamne, vino Doamne
Sa vezi ce-a mai ramas din oameni

Nopti lungi si triste, acasa ma gândesc
Si pe voi acolo va zaresc
Sunt nopti pline de groaza pentru mine în razboi
Sunt nopti de basm acolo la voi

Si Doamne pentru ce o viata plina de cosmar
Si pentru cine se moare în zadar
Sunt nopti pline de groaza în care teama mi-e sa fiu
Sunt nopti de basm de care nu mai stiu

De ce nu-ncetati acest cumplit razboi
De ce va gânditi numai la voi
Si nici nu va pasa de mama care-si plânge
Copilul ei ucis ce zace-n balti de sânge
Si nici nu va pasa de cei ce nu mai sunt
De cei ce va acuza de-acolo din mormânt

Reflectări accidentale

Este pur şi simplu incredibilă sărăcia reflectării pe Internet a Memorialului Durerii, realizarea impresionantă a Luciei Hossu Longin, pagina cea mai onorabilă a istoriei televiziunii române din ultimii 15 ani. Vom suplini această lacună. Spicuim aici câteva reflectări accidentale.

"În anul 1993 împreună cu realizatoarea TV Lucia Hossu Longin s-au realizat, în cadrul serialului documentar Memorialul durerii, două filme: Deportatii din Banat, transmise pe postul national TVR1."

"Elisabeta Rizea exista pentru noi doar de 11 ani, atunci cand, la o ora tarzie din noapte, a aparut pe ecranele televizoarelor in emisiunea "Memorialul Durerii", episodul intitulat "Femei in timpul regimului comunist". Adevarurile sunt rostite in soapta, pentru a nu trezi constiintele care dorm... Chiar obturate, marturiile Elisabetei Rizea au venit ca un fulger peste nepasarea generala, scotand la lumina spatii interstitiale nebanuite.O taranca de 80 de ani povesteste lumii (in 1992) o istorie personala absolut fabuloasa, o istorie a rezistentei neclintite si a suferintei transformate in destin. Fara urma de patetism sau autovictimizare"

"În interviul pe care realizatorii serialului "Memorialul durerii" au reuşit să i­l ia în 1991, Alexandru Nicolschi, ajuns la 76 de ani, arătîndu­se sîcîit de acuzele care i se aduceau pentru exterminarea în închisori a miilor de români, a dat din mînă a lehamite şi a răpuns: "Lăsaţi că ştiu foarte bine cum a fost acolo. Am stat şi eu la închisoare!". Nu a precizat că pentru spionaj în favoarea URSS­ului."

"- Vi s-a parut mai grea puscaria de la Oranki sau cea de la Aiud?
- Cea de la Oranki! La Aiud era civilizat. Te pedepsea, dar nu te omora. Au fost perioade cand te omora, dar in general iti respecta drepturile tale. A vorbit intr-o seara, la ''Memorialul durerii'', directorul puscariei de la Aiud, colonelul Craciun..."

"Joi, 6 noiembrie 2003 programul TVR 1 a difuzat filmul "Sighet - un muzeu viu" de Alexandru Munteanu. Echipa condusa de Lucia Hossu-Lngin, care de ani de zile realizeaza "Memorialul Durerii", a fost prezenta si anul acesta la Sighet, iar filmul se constitutie din imagini si interviuri filmate la Scoala de Vara din iulie 2003."

"Ultimul episod din «Memorialul durerii», dedicat revoltei muncitorilor brasoveni, care si-au invins frica in acea duminica a lui noiembrie 1987, mi-a readus in minte ceva semnificativ, cred, pentru modul in care unii dintre noi au reactionat atunci cand au aflat ce se intamplase la Brasov."

"In urma afirmatiilor presedintelui director general al Societatii Romane de Televiziune (SRTV), Valentin Nicolau, la adresa realizatoarei Lucia Hossu-Longin si a documentarului "Memorialul Durerii", a carei autoare este, in Televiziune se prefigureaza un nou scandal. Cunoscuta jurnalista a fost numita "marul gaunos" al colectivului din Calea Dorobantilor "care trebuie grabnic inlaturat" impreuna cu emisiunea pe care o realizeaza, respectiv "Memorialul Durerii". Lucia Hossu-Longin ne-a explicat ca Studioul TVR Cinema, in care lucreaza de 25 de ani, a fost supus unei campanii de hartuire. "Memorialul" si documentarele realizate in sectia coordonata de ea au fost mutate fie la miezul noptii, fie li s-a scurtat durata si, deoarece inregistrau audienta chiar si in aceste conditii, acum se incearca suspendarea lor, iar studioul a fost transformat intr-o subredactie. Realizatoarea spune ca a incercat sa comunice cu Valentin Nicolau, insa unica modalitate a fost o scrisoare deschisa. "

"În programul vizitei Părintelui Calciu a figurat şi un interviu acordat Televiziunii Române, dnei Lucia Hossu Longin pentru "Memorialul Durerii", care va fi difuzat în emisiunea din data de 8 aprilie."

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mdurerii/default.asp.htm

O istorie care nu se invata la scoala

Meritul urias al "Memorialului Durerii" e ca a demascat – cuvantul trebuie reabilitat si refolosit – ca a demascat o minciuna istorica monstruoasa la care am participat mai mult sau mai putin cu totii. 'Memorialul Durerii' revizuieste integral aceasta imagine umilitoare si nedreapta. Este absolut ravasitor sa afli ca romanii au avut una din cele mai consistente rezistente anticomuniste din Est.

Lucian Pintilie in Scrisoare adresata Memorialului Durerii-octombrie 2001

Proiectul de fata reprezinta o suita de 36 de episoade din “Memorialul Durerii” in ordine cronologica. Cele peste 1600 de minute de film acopera 10 DVD-uri pe care episoadele sunt redate integral.

Memoria-Revista gindirii arestate

Tie, stimate cititor, Iti batem in clipa asta la usa

Salutindu-te mai intii cu toata prietenia, ne simtim obligati ca, intr-un firesc si elementar act de plitete, datorat de oricare musafir gazdei sale cind ii trece pentru prima oara pragul, sa ne prezentam.
Asadar, ce-i cu acesta revista pe care o ai acum in fata? Ce vei afla in paginile ei? Ce vrea ea?
Desigur, chiar din subtitlul revistei, te-a contrariat sintagma "gindire arestata". Un paradox, nu-i asa? Stiind prea bine ca nimeni, niciodata, n-a izbutit sa puna in lanturi gindirea, si nici ca va reusi vreodata. Gindirea nu, bineinteles, dar pe cel ce gindeste da. Homo homini lupus! - oribil blam, dar, din pacate pentru omenire, si cel mai amar adevar. De cand dureaza el? Probabil de cind lumea si pamintul. Probabil din clipa in care alaturi de primul ganditor s-a ivit si cel de-al doilea, cel cu o astfel de gindire. Cind primului, deprins pina atunci sa tot monologheze, a inceput sa-i displaca partenerul care, prin forta lucrurilor, ii impunea dialogul. Si-atunci, egoist, a hotarit sa-si surpime opozantul. Minat de desarta iluzie ca, lichidindu-l fizic, va reusi sa-i neantizeze si gindirea. Asa l-a ucis Cain pe Abel.
De-atunci, aceasta prima crima, comisa in numele adevarului unic, de fapta setei de putere, a proliferat cu uimitoare repeziciune, statornicita drept lege de guvernare. Ea s-a transmis de la sefii tribali la tiranii antichitatii, la inchizitorii evului mediu, ca sa ajunga pina in timpurile noastre, curenta practica a dictaorilor "moderni" care, camuflati in diverse ideologii "-isme" (comunism, fascism, hitlerism, maoism etc.), devastatoare flageluri ale secolului XX, au adus popopare si tari intregi la bunul lor plac. De-un astfel de modern tiran a avut parte si tara noastra in ultimii 45 de ani. Doar in subsidiar numele lui a fost Dej sau Ceausescu. Realul sau nume este comunismul.
Multe catastrofe a avut de indurat neamul romanesc in decursul istoriei sale. Dar, lucru cert, niciodata mai dezastruoase ca in comunism. Lant de incredibile atentate pe toate planurile existentei. Daca ar fi insa sa incercam vreo ierarhizare a lor si sa indicam crima cea mai grava, nu-i nici un dubiu ca aceasta e cea indreptata impotriva spiritualitatii. S-a incercat orice ca aceasta crima sa fie dusa pina la capat: ucideri de oameni, arestari, deportari, exilari, dislocari, marginalizari, cenzurari etc.; distrugeri de sate, de monumente, ctitorii etc.; mutilari de asezaminte de invatamint, pornind de la crese pina la diplomele de doctorat; interziceri de carti, de calatorii, de contacte culturale etc.; tacere asupra operelor lor; ori, daca nu deplina tacere, falsificarea: de biografii, de opere etc. Pe scurt, asasinarea memoriei acestui neam. Stiindu-se bine ca, tot asa cum un om lipsit de memorie inceteaza de-a mai fi om, un popor vaduvit de trecutul sau isi pierde pe totdeauna identitatea.
Crima proiectata a esuat. Nici nu putea fi altfel. Un glonte tras in ceafa unui om strabate doar un craniu, spiritualitatea lui niciodata. Caci esenta ei e divina si asta ii confera invulnerabilitate.
Crima a esuat, dar tentativa a lasat urme adinci. In ce masura vor putea fi ele vindecate? Si cum? Iata, stimate cititor, auspiciile sub care porneste la drum revista noastra. Vrem sa redam memoriei acestui neam functia ei normala, fiziologica. S-o facem sa respire iar, cu forta ei fireasca, in singurul climat care ii prieste, al necontrafacerii. Fiindca multe ne pot minti in viata, trecutul insa niciodata. Bun sau rau, el ramine pe veci indestructibil, adevarul adevarat asa cum i-a fost dat sa fie, si nimeni nu-l mai poate maslui.
Preocupandu-ne in mod prioritar de "gindirea arestata" la noi, nu vom omite sa luam in dezbatere nici gindirea arestata oriunde in lume. Cunoscand faptul ca memoria nici unui popor nu s-a fundamentat in gol, ci in deplina concordanta cu memoria altor popoare, vecine ori indepartate. De-aici si obligatia de-a nu avea doar o privire restrictiva, limitata la perimetrul romanesc, ci o privire rotindu-se larg, peste lumea intreaga. Cu atit mai mult cu cit, azi, oameni de pretutindeni isi cauta cu febrilitate drepturile la o viata mai luminoasa, care nu poate incepe decat cu libertatea. Or, in cadrul acestei libertati, pe prim plan sta libertatea gindirii, adica "gindirea nearestata". Atingerea acestui deziderat nu e posibila insa fara un apel permanent la memorie. Ea e fundamentul pe care ne edificam prezentul si ne prospectam viitorul. E sensul in care si noi ne-am propus sa-i folosim cit mai cuprinzator valoroasa zestre.

Acesta e demersul revistei noastre.

Impreuna cu dumneata, stimate cititor, - fara de care intreprinderea noastra n-are cum reusi - sa ne rugam bunului Dumnezeu sa ne ajute.

Banu Radulescu

http://revista.memoria.ro/

Inchisoarea noastra cea de toate zilele

Ne-am plans in toti acesti ani ca nu exista in literatura romana contemporana un roman autentic al comunismului, o carte asadar care, nerenuntand la prinicipiile fictiunii, sa poata fi mai convingatoare prin adevarul celor relatate decat toate paginile de memorii si documente care de aproape 20 de ani nu inceteaza sa fie scoase la iveala. Aceasta fiindca un roman este un roman si are o forta pe care cea mai cutremuratoare memorialistica nu o poate reda. S-a spus ca in literatura noastra cartea care echivaleaza Arhipelagului Gulag este Inchisoarea noastra cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. Acolo, in peste o mie de pagini autorul a reusit, gratie unei memorii iesite din comun, sa puna pe hartie o panoplie impresionanta a ororilor pe care le-a traversat el si nu numai. Experienta este personala dar pe de alta parte ii vizeaza pe toti aceia care in intervalul 1945-1964 au fost inchisi. Acesta este meritul lucrarii lui Ion Ioanid si prin aceasta memorialistica sa – se poate spune – se invecineaza cu romanul. Altfel spus, a reusit sa se depaseasca pe sine si sa-si prezinte propriile suferinte intr-o cheie universala. Lucru evident valabil si pentru ce a facut Soljenitin in Arhipelagul Gulag.

Ruga - Una din cele mai frumoase poezii romanesti

Versuri: Corneliu Coposu, Muzica: Valeriu Sterian

Cerne Doamne linistea uitarii
Peste nesfârşita suferinţă
Seamănă întinderi de credinţă
Şi sporeşte roua îndurării

Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă
Seamănă întinderi de credinţă
Şi sporeşte roua îndurării