In clasa a 2-a aveam 28 kilograme. Eram unul dintre cei mai costelivi baieti “dintr-a doua E” de la scoala numarul 2 din Focsani. Parintii mei erau foarte ingrijorati. Doctorii spuneau ca am lipsa de calciu, ca sunt anemic si ca starea mea nu e buna deloc. Am inceput sa fac sport. Fotbal, handbal, baschet in curtea scolii si arte martiale. Am inceput sa alerg. Si sa tot alerg. In timp ce alergam stiam unde vreau sa ajung. Si unde voi ajunge! Eram sigur ca fiecare pas pe care il fac, fiecare miscare suplimentara facuta in ciuda oboselii si a tentatiei de a renunta ma va duce tot mai aproape de ceea ce mi-am propus.
Astazi am 1.85 inaltime si 100 kilograme. Si nu ma opresc din alergat.
Inca de mic mi-am dat seama ca sunt timid. Ma temeam sa vorbesc in fata clasei(mai tarziu am aflat ca teama de a vorbi in public este caracteristica majoritatii oamenilor). Sa ies in fata tuturor si sa spun: “Asta sunt eu!”.
Pana in ziua in care invatatoarea m-a pus sa joc intr-o sceneta rolul lui Ion Creanga la o serbare la care asista un public foarte numeros. Spre surprinderea mea nu m-am descurcat rau deloc. Ba am mai si fost aplaudat:). Asta mi-a placut. Si mi-a oferit un imbold. Si chiar daca ar fi aruncat cu rosii in mine, nu ar fi contat. Nu ar fi facut decat sa ma intarate si mai tare!
In clasa a 8-a vorbeam deja in direct la radio. Intr-a 9-a ma certam in FM cu Mircea Lucescu si Giovanni Becali. Eram deja “impertinentul”:).
Am facut gimnaziul la Liceul cu Program Sportiv din Focsani. Am facut 4 ani de handbal ca elev al unei scoli sportive. Am invatat multe si m-am dezvoltat ca om. Dar mi-am dat seama ca nu voi ajunge niciodata un handbalist de echipa nationala. Si m-am hotarat sa dau dintr-a 9-a la cel mai bun liceu din Focsani. La Colegiul National “Alexandru Ioan Cuza”.
Cand m-am inscris pentru examenul de admitere, secretara de acolo mi-a vorbit batjocoritor : « Unde ai facut gimnaziul ? La Liceul Sportiv ? Si crezi ca ai vreo sansa sa intri la noi ?Avem un nivel prea ridicat pentru cei ca tine. Pierzi timpul daca te prezinti la examen, ai incredere in ce iti spun eu.« Nu am avut. M-am prezentat la examen. In 2003 am absolvit Colegiul National “Alexandru Ioan Cuza” din Focsani. Timp de 4 ani de zile acea secretara se ingalbenea la fata când ma vedea pe holurile liceului.
In vara lui 2007 am terminat facultatea. Ne-am promis intre noi, intre colegi, ca vom pastra legatura si ca ne vom ajuta de fiecare data cand vom putea.
Dupa cateva luni in care fiecare si-a vazut de activitatile sale profesionale, de putin timp totul s-a schimbat. Incepand cu luna ianuarie am inceput sa scriu pe www.basicmarketing.ro. Inca de la primul meu articol au sarit vreo 2-3 cu replici de genul: “cine e si asta ? de ce scrie? nu e cine stie ce de capul lui”.
Initial nu am inteles de ce fac asta. Am fost colegi doar. Apoi am vazut ca aceasta e lumea in care traim. Si ca au fost oameni mult mai cunoscuti decat mine care s-au confruntat cu aceleasi lucruri. Donald Trump povesteste cum asa-zisii lui prieteni se bucurau atunci cand el era la un pas de faliment.
Astazi am intrat deja in cea de-a doua jumatate a lunii martie. Scriu 2 articole pe saptamana pe BasicMarketing, tot 2 pe OctavianPaler.ro si unul pe SuccesDublu. Organizez Schimb de Carti la Focsani. Cateodata ma intreb ce s-ar fi intamplat daca dupa primul meu articol, in ianuarie ma pierdeam cu firea.
Viata fiecarui om este o poveste de succes. Atunci cand crezi ca nu mai poti, atunci cand simti ca parca cineva tot vrea sa vada cate poti indura sau atunci cand te simti incoltit de lupi, trebuie sa faci singurul lucru care se merita facut in astfel de situatii. Sa ataci cu baioneta. Precum baietii romani in timpul primului razboi mondial care infruntau astfel artileria automata a nemtilor.
In ziua de Craciun a anului 1916, feldmaresalul Mackensen a pasit triumfator in gara unui oras pe nume Focsani, pe care tocmai il cucerise. Bucurestiul cazuse. La fel si o mare parte din Romania. “In 2 saptamani vom fi la Iasi!” a racnit arogantul neamt.
Niciodata n-au trecut de Marasesti. (Sursa)
