Există situații în viața ta în care eviți să spui adevărul? Care sunt acestea? Cum ar fi viața ta, dacă ai spune ce gândești de fiecare dată, indiferent de situație? Sunt un răsfățat al sorții. Toată viața am fost un „Om Bun”. Mi-am iubit părinții și au fost fantastici chiar dacă n-au fost perfecți. Mi-am iubit profesorii chiar dacă n-au fost perfecți. Mi-am iubit iubitele chiar dacă n-au fost perfecte. Mi-am iubit șefii și clienții chiar dacă au exista situații concrete când puteau să se poarte diferit. Îmi iubesc soția chiar dacă au fost momente în care nu ne-am înțeles. E clar că într-o relație când funcționează prost suntem responsabili și noi și partenerii noștri de relație. Dacă ai o relație în care lucrurile nu funcționează e clar că e și responsabilitatea ta. Dacă însă schimbi tu ceva, orice, oricât de mic se schimbă și relația.
Cu părinții mi-a fost frică că dacă mă afirm, adică îmi spun curat ce vreau și ce simt eu, pot să îi supăr atât de tare încât să se dezică de mine, să mă abandoneze. Desigur toate acestea au fost doar în mintea mea. Dacă aș fi avut curajul să le spun ce simt, aș fi descoperit (ce am descoperit oricum mai târziu) că ei mă iubesc oricum, necondiționat.
În cea cu profesorii mi-a fost frică că pot să fiu izolat și separat de către ceilalți copii, să nu mai aparțin unei comunități de oameni. Probabil că dacă le-aș fi spus ce simt sau ce gândesc când ei au nevoie să ne domine, să se simtă superiori, controleze și pună la punct, ar fi schimbat ceva în modul în care relaționau cu noi. Învățătoarea mea până la urmă a recunoscut că eram „brânză bună în burduf de câine”. Câtă vreme am luptat să demonstrez că nu e așa. Acumă nu mai lupt. Acum știu că sunt perfect în imperfecțiunea mea.
Cu șefii am început să am curajul să vorbesc. Prima oară când am fost curajos cu adevărat a fost să-l întreb pe șeful meu dacă vrea demisia mea în alb. Mi-a spus la ani distanță, după ce am devenit prieteni că atunci a început să-și imagineze ce simt și că nu mai poate să-și facă jocurile. În relația cu șefii mi-a fost frică că pierd zăhărelul sub formă de bani. Mulți bani, că-mi pierd confortul meu și al familiei mele. Acum știu că nu poți să fii liber dacă nu ești în pace cu dependența sau limitarea ta. Când îți asumi responsabilitatea pentru dependența și lipsa ta de libertate, te eliberezi brusc și devii liber. Dependența într-un sistem în care fiecare contribuie și își asumă faptul că depinde de unii factori se numește interdependență și adevărul este că trăim din ce în ce mai mult în sisteme interdependente, că deși avem iluzia că suntem separații suntem cu toți unul, parte dintr-un întreg, ce conține întregul.
Pe iubite le lăsam să aleagă pentru mine de frică că aș putea să le supăr dacă aș putea să fiu asertiv să le spun ce am nevoie cu adevărat. Și dacă le supăr pierd zăhărelul sub formă de intimitate fizică și nu vorbesc aici de sex. Oamenii, inclusiv bărbații au nevoie de tandrețe. O altă iluzie spulberată este că nu există cineva pe lumea asta atât de capabil să-l supere pe celălalt fără contribuția (a se citi și responsabilitatea) celuilalt.
În relația cu clienții și partenerii îmi era frică că pierd odată cu relația contractele din care am și eu de profitat, că astfel nu-mi pot împlini idealurile mele materiale sau de confort fizic. Adevărul este că atunci când ne întoarcem la sursă, nu ne întrebă nimeni câți bani am făcut sau cum au fost imperiile pe care le-am construit. Am citit că suntem întrebați însă, cât de capabili am fost să iubim.
Poți să observi aici mai multe frici: frica de abandon, de neacceptare, de pierdere a confortului material și fizic. Există două fețe ale aceleași monedă: una luminoasă și una întunecată. Cea întunecată e evidentă, e dată de disconfortul fricii. Cea luminoasă e dată de ce am putut să învăț trecând prin aceste situații, rolul pe care mi l-am putut asuma, tranziția de la o un rol de victimă într-o piesă dramatică într-unul de om mai liber, capabil să aleagă cine este, ce face și cum face.
Relaxează-te mai am mult de muncă, învăț în fiecare zi să fiu responsabil, liber, curajos, senin și ferm. Universul e foarte generos. Îmi trimite clienți care se simt dominați de șeful lor autoritar, de părinți, de partenerul lor de viață sau de afaceri. Cu fiecare dintre ei, învăț mai mult, mai profund, despre arta de a mă accepta pe mine și celălalt, despre puterea de a fi vulnerabil și a spune că mă doare ceva, că mi-e rău, că vreau pace.
Poți să fugi de situația existentă fără să schimbi nimic crezând că o să găsești fericirea în alt context. O să fii urmărit de astfel de relații „toxice” până când o să schimbi ceva în cea existentă și o să te transformi în cea de aici. Știi care e paradoxul? Dacă vrei să fii fericit într-o altă relație, trebuie să începi prin a fii fericit în cea existentă.
Trăiești vreo astfel de situație sau de rol? Dacă da, care e primul pas pe care-l faci diferit, aici în relația existentă, în favoarea ta? (Sursa)
