Aveam opt ani, când am început să înţeleg că ceva scârţâia rău şi periculos în neverosimila lume de vis, cu floricele şi cravate roşii, ţopăieli şi pupături, zugrăvită în jurul meu. Ruşii invadaseră Cehoslovacia. În foarte scurt timp, tata a chemat un meşter care i-a fixat pe balcon o sârmă lungă prinsă între două lemne şi legată, printr-un cablu, de radio. Foarte curând, am început să văd şi pe la alte balcoane sârme din-astea. Şi-n fiecare seară, la ora şase, tata se punea ciuci lângă radio şi tot meşterea la butoane - şi, printre huruieli şi ţiuituri, se făcea auzită o voce stranie, uscat-caldă, care spunea: "Aici e Radio Europa Liberă". N-am să uit niciodată prima frază care m-a şocat efectiv, despre studenţii italieni care aruncau cu pietre în ambasada sovietică, strigând: "Asasini, căraţi-vă din Cehoslovacia!" - sau, prin 1971: "Ceauşescu stă pe socialismul din România ca un cocoş pe găinaţul lui."Peste o lume în care crima era lege şi minciuna religie începeau să se aştearnă raze de lumină a adevărului. După cum ştim, experienţa personală pe care am rememorat-o mai sus e (în cel mai bun sens al cuvântului) absolut stereotipă. Sute de mii, poate milioane de familii, supravieţuiau spiritual şi moral cuplate astfel la tubul de oxigen al Europei Libere - şi aceasta este şi rampa de abordare a temei din noul şi admirabilul documentar de lung metraj al lui Alexandru Solomon.
La fel ca în descrierea mea introductivă, filmul începe cu cacofonia de paraziţi radio ca soundtrack al unui ecran negru, din care irumpe curând faimosul generic sonor al "Actualităţii româneşti". Sincer şi eficient, Alecu Solomon ne angrenează în discuţie amintind de prezenţa audio a Europei Libere în copilăria sa, prin intermediul tatălui (primul cadru vizual al filmului e însăşi urechea autorului), construind apoi un prolog disjunct, din câteva secvenţe esenţiale (două fragmente de interviu, cadre generice cu acoperişuri şi antene - se simte Casa Poporului în fundal: ATENŢIE, BAZOOKA CEHOVIANĂ!), pentru ca imediat să se lanseze în necesara perspectivă istorică asupra subiectului. Cam pe-aici s-ar situa şi una dintre puţinele mele frustrări în raport cu filmul: aş fi simţit nevoia mai multor informaţii despre vremurile de început ale activităţii postului Radio Free Europe cu secţiunile sale, condiţiile de recepţie în acele prime două decenii, şi relaţiile (de impact, reacţie, etc.) cu regimurile comuniste de primă generaţie (la noi, perioada Groza-Dej). Epoca este punctată sumar, din doar câteva jaloane (cele mai de efect fiind secvenţele unui film artistic de epocă, prezentând opresiunea comunistă în Europa de Est şi rolul aparatului de radio în context cu un patetism demonstrativ care, azi, ne apare teribil de înduioşător). Foarte curând, însă, regizorul îi invită pe foştii redactori ai Europei Libere la o întâlnire în localul vechiului post de radio (care acum găzduieşte - semnificativ transfer! - o şcoală de jurnalism), şi abia din acel moment filmul îşi identifică atitudinea centrală şi structura pe care o va urma.
Căci Război pe calea undelor este, mai mult decât istoric şi (strict) documentar, un film în primul rând uman şi (foarte) analitic - dar la un nivel extrem de subtil şi implicit. Principalul factor de risc ar fi fost tezismul - iar acesta se remarcă prin absenţă. Invitaţii care s-au implicat într-un fel sau altul în fenomenul Europa Liberă vorbesc, relatează, comentează, iar concluziile se desprind din ansamblul total al acestor secvenţe rememorative, conform cu dinamica structurală a oricărui film de conţinut.
În repetate rânduri, se face referire la modul specific al acelor oameni de a exista în conştiinţa naţiunii: un grup de voci fără chip (să ne amintim că pe atunci orice material tipărit era controlat la sânge, iar Internetul nu exista - era utopic să speri că ai putea vedea, în România, o fotografie a lui Noël Bernard sau a Monicăi Lovinescu!), voci complet opuse schizo-paranoiei oficiale - "Europa Liberă a ţinut loc de opoziţie", spune Şerban Orescu. Filmul lui Alecu Solomon redă, insistent, apăsat, substanţial, vizualitatea şi mai ales umanitatea acestor oameni. Vorbind în faţa obiectivului, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Ioana Măgură-Bernard, Nestor Ratesh, îşi lasă cele mai sincere amintiri să se desfăşoare spontan şi viu, iar aparatul ştie să se apropie de ei vădind un fler unic de comunicare cu subiecţii interviurilor, de a încadra, unghiula şi lumina - în care se simt atât instinctul, cât şi inteligenţa cinematografică. Rareori mi s-a mai întâmplat ca un documentar să-mi creeze o asemenea stare de conversaţie intimă cu non-fictivele sale personaje - lucru cu atât mai important dacă ţinem seama de poziţia cu totul specială pe care o ocupau, prin forţa împrejurărilor, oamenii Europei Libere în conştiinţa românilor. Se remarcă în special secvenţele cu Monica Lovinescu, imobilizată de boală la pat, astfel încât aparatul îi încadrează chipul numai în grosplan, eludând indiscreţiile ambianţei şi relevând umanitatea persoanei; conjugate cu aceste imagini atât de expresive, apar câteva cadre document în care pe faţa acesteia se văd urmele violenţei agenţilor palestinieni ai lui Ceauşescu. De asemenea, interviul cu Mary Georgescu transmite o sensibilitate specială, în ton cu destinul acestui al treilea martir E.L., Vlad Georgescu (dacă, într-adevăr, se verifică ipoteza iradierii - urmărită atent de film şi susţinută printr-un inspirat rapel la recentul caz Litvinenko).
La fel de complex şi consistent, deşi în schiţe mult mai sumare, se compune prezenţa câtorva adversari ai Europei Libere - Dan Zamfirescu, cu articolele sale scrise la comandă pentru "Săptămâna" lui Barbu, Ilie Merce, plin de sine în biroul său senatorial, sau Pleşiţă, la emisiunea lui Dan Diaconescu (inclusă în film prin intermediul unui televizor care merge în gol, noaptea, într-o vitrină - numai această secvenţă ar merita o discuţie aparte!). În special ultimii doi reuşesc (ca personaje, nu ca... "persoane"!) să sugereze perfect tabăra inamică. Îl revedem pe Pleşiţă, cu grobianismul său de derbedeu degenerat, grozăvindu-se că nu regretă decât faptul că n-a pus la cale vreo misiune care să extermine "aşa, mai angro, hăhăhă!" redacţia Europa Liberă - câtă vreme Merce, aparent mai subţire, zâmbeşte cinic şi înşiră platitudini, inclusiv desconsiderarea sarcastică a redactorilor, la modul "era uşor să facă pe vitejii, când ei erau acolo, şi noi aici" (e clar că n-a auzit niciodată de obiceiul lui Napoleon de a-şi omagia adversarii - sau, poate, i-a intrat pe-o ureche şi s-a pierdut în vidul dintre amândouă). De altfel, în jurul acestui personaj este construit şi tulburătorul final al filmului: după ce ani de zile a condus grupa "Eterul" din Securitate, acţionând efectiv împotriva intereselor ţării (unul dintre meritele Războiului pe calea undelor fiind şi acela că demontează simplu şi clar mitul "securiştilor buni" şi aiureala diverselor pretexte de "legitimitate" a ocupaţiei comuniste), Merce a fost răsplătit cu mandatul de parlamentar PRM. Ultima secvenţă îl însoţeşte pe holurile kitschoase ale măgăoaiei din Dealul Spirii, printre tovărăşei plini de importanţă, debitând formule propagandistice de lemn - până când îl vedem arzând gazul de pomană într-un fotoliu, în plenul camerelor reunite. Fără comentarii, lăsând doar imaginile să vorbească, Alecu Solomon subliniază nemilos această componentă esenţială din evoluţia istorică a României în ultimele două decenii, punându-ne serios pe gânduri.
O secvenţă cu totul rară o constituie interviul telefonic (autorităţile franceze n-au autorizat o vizită) luat lui Carlos "Şacalul", şi inserat în film pe fondul zidurilor închisorii de maximă securitate Le Sante filmată din mers. Se remarcă amintirile duioase ale acestui exterminator idealist apropo de Ceauşescu ("un om cinstit, un mare patriot, care-şi iubea mult ţara şi-i voia numai binele - păcat că nevastă-sa îl cam influenţa în rău"), întregind încă o dată, dintr-o altă perspectivă, portretul taberei inamice: bruta Pleşiţă, cinicul Merce, licheaua Zamfirescu şi idealistul Ilici Ramirez Sanchez.
Acestei expresive galerii umane, cu bunii şi răii abordaţi la fel de obiectiv şi unii şi alţii, i se adaugă personaje conexe de o mare însemnătate ca Doina Cornea şi, alături de ea, Ana Hompot (tulburătoare şi plină de semnificaţii secvenţa cu clasa de elevi orbi, filmată cum rareori am mai văzut, cu acele prim-planuri ale paradoxalelor lor expresii dincolo de care se ascund tainele unei umanităţi aparte); sau Vasile Paraschiv, cu tentativa sa de a constitui un sindicat liber; Richard Cummings, şeful american al securităţii redacţiei, şi Detlev Mehlis, procurorul german care a anchetat actele teroriste comise asupra acesteia.
Aşa cum ne-a obişnuit din filmele sale anterioare, Alecu Solomon filmează aceste materiale umane şi documentare într-un stil mereu inventiv şi creator; în tot filmul, nu există un prim-plan stas, un frontal standard, un profil gratuit, un singur cadru convenţional sau ostentativ - nici repetări, autopastişări, oboseli ori comodităţi ale imaginaţiei. Întotdeauna se găseşte o lampă aprinsă în planul secund, un obiect în amorsă, o nouă relaţie dintre om şi decor, un travelling lent prin faţa subiectului filmat - acesta din urmă fiind unul dintre procedeele cele mai caracteristice pentru autor, care-l investeşte mereu cu noi valenţe expresive: aici, de pildă, se remarcă funcţia travellingului de a dezvălui compartimentarea acelei relaţii complexe dintre radio, public şi opresori, prin procedeul celor trei decoruri tip, juxtapuse, mobilate cu actori şi obiecte încremenite în tablouri vivante, şi parcurse lateral de cameră. Printre invenţiile regizorale ale autorului se mai remarcă şi piedestalul rotativ pe care apar diversele fetişuri ale epocii: paşaportul, tacâmurile de pui şi adidaşii de porc.
E de la sine înţeles, din tonul de până acum, că obiectivul lui Andrei Butică urmăreşte toate aceste subiecte cu o remarcabilă senzualitate a imaginii, conferindu-le o materialitate palpabilă suprapusă perfect peste profunzimile semnificaţiilor. În cadrele de studio, eclerajul conturează crud, precis, tăios, câtă vreme în spaţiile reale (domicilii, birouri, exterioare, etc.) e speculată poeticitatea pastelată a condiţiilor naturale de lumină şi culoare, de la abajururile dintr-o bibliotecă până la naturaleţea unei terase în aer liber sau faraonismul doldora de aurării din palatul parlamentului. Simţul ritmic unitar şi cursiv al lui Cătălin F. Cristuţiu combină toate aceste imagini într-un montaj care are marele merit (destul de rar întâlnit!) de a rămâne virtualmente neobservat, semn că serveşte perfect ansamblul filmului, iar la nivel sonor - compartiment cu atât mai esenţial pentru un film despre radio - sunetele înregistrate de Cristian Tarnoveţchi şi finalizate prin mixajul lui Yann Wirthor şi post-producţia lui Titi Fleancu compun un soundtrack complex şi expresiv în care regăsim starea auditivă a epocii, inclusiv acele notorii imperfecţiuni de recepţie care făceau exasperarea şi vraja serilor cu Europa Liberă - personal, m-am simţit cel mai tulburat de restituirea unui fragment din zilele revoluţiei de la Timişoara, cu ţipetele demonstranţilor şi rafalele de mitralieră, constituind şi punctul culminant în dramatismul sonor al filmului.
Alecu Solomon califică Război pe calea undelor (să reţinem şi titlul internaţional: Cold Waves, trimitere la "cold war", semnificativ şi abil calambur, de neechivalat în varianta românească), un "film necesar" - dar este modest: filmul e mai mult decât necesar, el devine imperativ, prin contribuţiile metadocumentare pe care le aduce. Necesitatea şi caracterul său istoric se suprapun peste restituirea, pentru contemporaneitate şi posteritate, a acestei componente fundamentale din viaţa noastră spirituală în anii de temniţă generalizată a comunismului. Dar dincolo de asta, filmul ne face să înţelegem mult mai bine fundamentele supravieţuirii umane pe care a asigurat-o "Europa liberă" - şi, mai cu seamă, camusianul avertisment din final, cu Merce în parlament, ca un memento al şobolanilor pe care ciuma şi-i trimite să moară într-o cetate fericită, spre învăţătura oamenilor. Război pe calea undelor este una dintre lecţiile acestei învăţături.
8 noiembrie, 2007
Bucureşti, România (Sursa)
