Chiar daca a plecat putin, meciul continua si dupa ce Dobrin a comis ultimul sau dribling. Cu jambierele lasate si cu tinuta lui demna, de mare domn al fotbalului, ne zimbeste trist de undeva de acolo de unde este acum. Cuvintele sint de prisos, asa cum spunea insusi domnul Nicolae Dobrin odata, cind, incurcat fiind de intrebarile nepotrivite ale unor ziaristi care nu intelegeau despre ce e vorba, le-a raspuns acestora pur si simplu: dati-mi o minge si apoi o sa vorbesc...Pun aici un text al prietenului meu norocel, care spune mai mult decit as fi putut sa spun eu astazi.
Acuma plang. Azi am ras cu niste prieteni, cu toate ca sufletu-mi este rupt. Nu se face sa plangi de fata cu prietenii. Acuma-s singur si plang. Nu in hohote, mi se preling doar lacrimi pe obraji, de parca m-am uitat prea mult in soare, de parca ochelarii mi-au ramas dintr-o data prea mici, de parca vantul taios ma loveste peste fata, de parca toate culorile toamnei au murit, de parca...
A venit, din pacate, prea curand vremea povestilor, vremea legendelor. Ce trist e ca geniile trebuie sa moara pentru a deveni nemuritoare. Ce trist e ca ne amintim de eroii nostri doar cand li se mai taie un picior sau li se scoate o bucata de plaman. Ce rai, ce nerecunoscatori suntem pentru ca strigam rugi doar atunci cand eternitatea si-a asezat deja petalele peste vieti si caractere. Cata amaraciune in lipsa unui vinovat asupra caruia sa tragem cu blesteme si imprecatii...
Caci nu e nimeni vinovat. Poate doar noi, marunti si meschini, aplecati de sale sub legatura zilnica de vreascuri, poate doar noi, neindraznind sa ne ridicam privirea spre uriasii care traiesc printre noi. Ne aducem aminte de ei doar atunci cand mana vesniciei ii culca. Pentru ca doar atunci noi, pigmei ai vremurilor, putem sa-i vedem fara sa ne ridicam privirea...
Si acum, cu privirea aplecata, ca o descatusare copilareasca, acum, despuiati de aroganta, indiferenti la ridicol, barbatii plang.
