În Viscri, satul s-a golit pe nesimtite. Sasii au plecat la începutul anilor ’90. Cu totii. A mai ramas doar familia Sarei. Din Richis au plecat, iar, toti. A mai ramas doar Hans cu sotia. I-au plecat si fratii si prietenii si copiii. Toti, toti. Într-o dimineata, a iesit în drum si nu mai era nimeni.Apoi au început sa vina, rând pe rând, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ograzile si s-au asezat în casele sasilor. Departe de lumea dezlantuita de dupa caderea comunismului, o întreaga lume construita cu sute de ani în urma, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venita de nicaieri.
Satul din fotografie
În anul în care Printul Charles a hotarât ca vrea sa vina în România, ministrul român al Culturii nu l-a lasat sa intre în Viscri. Pentru ca erau prea multi tigani, l-a adus numai pâna la Mosna.
Atunci, familia Sarei, una din putinele care mai ramasesera printre colinele din Viscri, a hotarât ca toata familia, fiica, nepoata si ginerele, dar si ea însasi, sa se îmbrace în hainele cele vechi si au pornit spre locul de întâlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceata si un stergar facut în casa. S-au dus sa-i spuna viitorului rege al Angliei ca au nevoie de el. Ca satul lor, departe de sosea, ratacit printre dealuri, moare daca nu va fi ajutat.
Si printul a înteles. Dintr-un borcan, dintr-un stergar si din felul mândru de a fi al ultimelor femei sasoaice de pe valea Târnavei, Printul Charles a înteles ca trebuie sa le urmeze. Din locul acelei întâlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit sa îndrepte împreuna tot ce era de îndreptat. În anul urmator a trecut peste toate oprelistile si a venit în satul din fotografie.
Acolo, în Viscri, în locul pestrit de unde au plecat aproape toti sasii si-n locul lor au venit romii, Printul si-a cumparat o casa. E la numarul 163 de pe strada principala. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi si surpaturi, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc si au nevoie de el ca sa se cunosca pe sine. Sa gaseasca împreuna calea.
Dar princiar
Casa e albastra, are pivnita, fântâna, câtiva peri cu pere dulci, un sopron cu unelte de gospodarit. O roaba din lemn, obosita, un cuptor de pâine si un car cu oistea proptita în grinda, de care e prins un manunchi de busuioc. Vita de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei si un cocos cânta undeva în departare. Astazi, Printul nu este acasa. E undeva în Anglia, dar vorbeste lumii întregi despre Transilvania din sângele lui. Pentru ca o simte.
În ziua când a venit, Sara l-a întâmpinat îmbratisându-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, si-a desfacut laibarul si a aratat ca nu are arme, a mers la Print si l-a luat în brate. Printul a iesit în curte cu ea, unde i-a sarutat „mânurile”. Sara nu s-a mândrit cu asta, dar a vazut uimirea celorlalti. Apoi, femeia a taiat o gaina, a facut supa cu taietei de casa si le-a pus masa oaspetilor.
Printul avea sa doarma în patul sasilor de acum câteva veacuri. O lada cu sertare în care dormea toata familia, ceva de neînchipuit pentru o familie regala. Pe sertarul de sus dormeau parintii, iar în cel de jos, copiii. Asa si-a crescut Sara pruncii, ascultându-le respiratia si pazindu-i de visele rele. Pe print, de ale lui, nu l-a pazit nimeni. Iar Sara stie asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este si a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarba. De la el primeste o scrisoare scrisa de mâna lui si miere.
Apoi, Printul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prafos, prin smârcurile santului, prin ograzile balegarite si pe la portile caselor parasite. Vorbea cu oamenii, dadea mâna cu ei, se simtea liber. A luat-o în sus spre dealuri si nu înceta sa se minuneze de frumusetea câmpurilor, a padurilor. Se oprea în fata unei flori, si pe o urzica punea mâna, ne spune Sara. Pe dealurile Târnavelor printul a hotarât ca locul acesta merita salvat.
Zeul strabun de peste deal
În satul de dincolo de dealuri, la Richis, sta Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil si puternic, la cei 80 de ani ai sai, Hans a fost singurul care a stiut ca-i musai („Es muss sein!”) sa fie o cale de salvare si aici. Trebuia doar sa o gaseasca.
A intrat în biserica lui, cu cheile în mâna. Îi ramasesera pe cap un sat gol si o biserica goala. A început sa cerceteze zidurile. Stia de la femeile batrâne ca undeva, într-un colt, razuind peretii, au gasit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze si coarne, cu fruntea bombata si ochii bulbucati. Un drac! Preotul a spus atunci: Taceti, avem o biserica evanghelica, nu avem draci în ea! Nu spuneti nimanui ce ati vazut. Hans a închis usa bisericii în spatele lui si a început sa caute. De acum era singur, putea sa afle linistit, adevarul. A cercetat perete cu perete si l-a gasit. Erau mai multi, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan si jos, sa-l vezi doar din genunchi. Sapat în piatra, chipul schimonosit iesea dintre fruze, trebuia doar sa-l vezi.
Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani statusera ascunsi din porunca preotilor, sub tacerea satului. Ceva atât de evident si atât de greu de vazut! Ca toate lucrurile importante. A început, însa, sa-i arate vizitatorilor. Parea ca o face în gluma, îi arata ca pe o ciudatenie a locului. Pâna când, o canadianca, un profesor din America, un englez si o artista i-au spus, rând pe rând, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grunemann sau Green Man.
Doar în vechile biserici din Anglia se mai gaseste reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vietii, al suflului vital si creator, partenerul Mamei Pamânt, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre. Un profesor învatat de la Washington i-a scris lui Hans: În credinta vechilor celti, toata puterea si inspiratia omului se afla în cap. Iar capul Grunemann spune ca pamântul trebuie pastrat asa cum a fost, daca vrem sa supravietuim: noi suntem ai pamîntului, nu pamântul este al nostru.
Iubind ca un print
În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Printul de Wales spune lumii întregi ca a gasit în Transilvania un loc unic pe Pamânt, un fel de rai unde omul traiese înca în armonie cu natura. Si asta trebuie salvat. Vorbeste cu dragoste despre oameni si locuri, despre ursi si paduri, despre produsele ecologice si despre radacinile sale înfipte în padurile Carpatice, în stra-stra adâncuri, pâna la Vlad Tepes. Transilvanenii lui stiu de mult, asta. Sunt zile când merg sa puna flori la mormântul contesei Rhedey din Sângeorgiu de Padure, stramoasa printului Charles.
O femeie tenace, care si-a urmat calea inimii pâna la moarte, iubind si fugind printre obstacolele orânduirii imperiale. Daca priviti în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sângeorgiu, întelegeti de ce si-a dorit sa fie aici începutul si capatul drumului ei. Asa cum întelegem de ce Printul Charles s-a întors sa-si caute radacinile prin padurile salbatice ale României. Pentru ca el, ca si Hans si Sara, si-or mai fi multi altii, stiu ce spun capetele pline de frunze din biserica lui Hans. (Sursa)
