(Acest cadru formidabil a fost tras de Dinu Lazăr în timpul mineriadei din iunie ’90. Sper să mă ierte că l-am reprodus aici fără să-i cer acordul înainte.)
Priviţi imaginea. Un bătrân, orăşean, îmbrăcat corect, cu pantaloni deschişi la culoare, cu un pulover curat peste o camaşă cu guler imaculat, cu o frunte înaltă, continuată cu o chelie intelectuală, mărginită de două izbucniri de păr alb ciufulit, gen omul-de-ştiinţă-preocupat, sărută cu patos, concentrat, cu tot sufletul, mâna unui alt bărbat – un personaj din altă lume, din altă clasă socială, îmbrăcat în uniforma unui grup decis, violent, gălăgios.
Priviţi relaţia dintre aceste două personaje. Unul este alb, luminos, celălalt negru, întunecat. Unuia i se văd ochii, celuilalt nu. Privirea bătrânului este orientată în jos, intensă, concentrată în exprimarea supunerii. Gura îi este astupată de mâna celuilalt – acesta are ochii închişi, dar gura deschisă.
Cel care vede nu poate vorbi (pentru că a ales să-şi astupe singur gura). Cel care strigă nu vede nimic. Unul se supune în tăcere. Celălalt refuză să privească, dar ordonă, netulburat de nimeni.
Urmăriţi şi mişcarea din cadru, că este semnificativă, şi ea. Bătrânul este aplecat spre miner, ca şi cum ar vrea să-l ia în braţe, să i se alăture. Poate caută protecţie, odată cu supunerea umilă pe care o oferă. Poate chiar îndrăgeşte într-un mod pervers acest invadator brutal, care i-a zguduit lumea din temelii. În schimb, minerul se îndepărtează de bătrân, ca şi cum ar căuta o nouă ţintă undeva în spatele fotografului. Ca şi cum nu-şi doreşte atingerea celui care i se supune, ca şi cum se pregăteşte să-l respingă imediat după ce actul capitulării se va fi sfârşit.
Simbolistica cromatică, vizuală spune aşa: albul este curăţenie, puritate, negrul este violenţă, doliu. Părul alb înseamnă senectute, înţelepciune, cel negru, tinereţe, vitalitate, bruscheţe.
Eu aş intitula această fotografie “Înţelepciunea se ploconeşte în faţa violenţei”.
Este o imagine care-mi îngheaţă sângele-n vine – probabil una dintre cele mai puternice imagini din ultimii 20 de ani, un cadru care ilustrează perfect eşecurile democraţiei româneşti.
De fiecare dată când cedăm în faţa brutalităţii – de limbaj, politice, mediatice – ne mai ghemuim un pic în ploconirea noastră.
(Pe contul de Facebook al dlui Dinu Lazăr puteţi vedea o serie întreagă de fotografii-document din anii ’90 – imagini pe care cei care n-au trăit acei ani le privesc azi cu multă mirare, în timp ce noi, ceilalţi, le revedem cu multă amărăciune). (Sursa)
