Am descoperit grupul Yes intr-o perioada in care abia imi clarificam preferintele muzicale, si imi incepeam colectia de albume. Trecusera deja vreo sase ani si sase albume de la debutul grupului. S-a intamplat ca primul meu album Yes sa fie triplul „Yessongs” live, care oferea o foarte buna selectie a muzicii de pana atunci a grupului. Desi abia ma dumiream in privinta muzicii progresive, fascinatia produsa de cantecele acestui album live m-a trimis suficient de devreme spre sursele originale de studio, permitandu-mi sa recuperez ce pierdusem... si sa pot spune apoi ca am crescut muzical cu convingerea ca Yes reprezinta un etalon greu de depasit in muzica rock progresiva, un fel de arhetip al acesteia. Si astazi, dupa zeci de ani, sute de formatii si mii de albume ascultate, continui sa pastrez acest grup pe podiumul preferintelor, fara sa ma plictisesc vreodata de muzica sa, chiar daca albumele le cunosc aproape pe de rost si chiar daca au cunoscut si perioade mai sterse.Grupul britanic a fost fondat in 1968 de Jon Anderson (vocal) si Chris Squire (bass). Se pare ca ideea de a lucra impreuna a venit de la interesul comun pentru armoniile vocale promovate in epoca de Simon & Garfunkel si pentru care vocea lui Anderson parea destinata. Squire mai admite si influenta basistului John Entwistle (The Who) asupra tehnicii sale. Li se adauga Bill Bruford, baterist cu influente jazz, care va dezvolta ani mai tarziu o cariera in domeniu cu proiectul sau Earthworks. Primul line-up Yes este completat de Peter Banks (chitara) si de Tony Kaye (orga). La cateva luni doar de la debutul din august, grupul deschide concertul de adio al grupului Cream la The Royal Albert Hall. Inca din aceasta perioada timpurie devine evidenta orientarea spre armonii vocale si dezvoltari progresive complexe cu pasaje de virtuozitate tehnica, aceste caracteristici consolidandu-se de-a lungul vremii intr-un fel de marca inregistrata a grupului. Albumul eponim apare in vara lui 1969 si succesul incepe deja sa se intrevada, Melody Maker selectand Yes si Led Zeppelin drept grupurile noi ale anului „most likely to succeed”. Influenta stilului Beatles in epoca isi spune cuvantul, pe album e chiar prezent un cover, si desi muzica Yes este deja descrisa de critici drept un amestec de stil, gust muzical si subtilitate, suntem inca departe de solidul rock progresiv-simfonic de mai tarziu. In 1970 apare albumul „Time and a Word”, care beneficiaza de suportul unei orchestre simfonice, un album usor inegal pe alocuri, desi remarcabil in privinta melodicitatii.
Banks este inlocuit cu Steve Howe, un chitarist ce avea sa devina un alt element definitoriu al grupului si care se integreaza fara probleme in primul album unanim aclamat de critica si public „The Yes Album” (1971). Howe este un castig evident, virtuozitatea sa tehnica extinzand aria instrumentelor cu coarde si patrunderea grupului in sonoritati clasice, country sau rock. Acesta este si cel dintai album Yes ce contine numai compozitii originale, precum si primul album lucrat de faimosul inginer de sunet Eddie Offord, un alt factor cheie de durata in elaborarea sound-ului Yes.
Posibilitatile relativ limitate ale lui Kaye, mai ales in fata deschiderii oferite de moog synthesizer, mellotron si alte instrumente cu clape noi in epoca, il fac pe acesta sa paraseasca grupul. Este inlocuit de noua stea a keyboard-urilor Rick Wakeman, ex-Strawbs, muzician cu o incredibila virtuozitate tehnica si o solida pregatire clasica, absolvent al Royal Academy of Music. Acesta va duce partitura clapelor intr-o alta dimensiune a tehnicii si amplitudinii sunetului, contribuind masiv crearea sound-ului Yes de care vorbeam si la faima line-up-ului de aur. Calea spre statutul de super-grup e deschisa.
In 1971 apare „Fragile”, primul cu adevarat mare album Yes, care avea sa plaseze definitiv grupul la varful muzicii progresive. Albumul dezvolta inclinatia spre rock simfonic, incluzand structuri clasice cu influente Sibelius si Stravinski, si chiar o piesa intreaga aranjata de Wakeman dupa Brahms. Pe langa piese lungi colective, elaborate, sofisticate („Heart of the Sunrise”, „Rundabout”), fiecare membru al grupului isi are propria piesa solo, adevarate bijuterii de tehnica instrumentala, sau vocala in cazul lui Anderson. Greu de ales intre ele, dar „pour la bonne bouche” ascultati „The Fish (Schindleria Praematurus)”, o incredibila piesa construita de Squire in layere multiple, numai prin acorduri de bass. De altfel, cam toate piesele albumului, ca si ale celui urmator, vor ramane pana in zilele noastre piese clasice de rezistenta in aparitiile live Yes. Albumul marcheaza si prima colaborare cu Roger Dean, care deseneaza arhicunoscutul logo al grupului si va crea coperti memorabile pentru multe albume Yes, un alt element definitoriu al brandului si prilej de colectie pentru fani.
