Într-o zi specială, o zi care din nou ne-a luat pe nepregătite, îngăduiţi-mi câteva rânduri. Săracele cuvinte ce urmează izvorăsc dintr-o conştiinţă naţională sfâşiată mai cu seamă în anii ei formativi.
Născut în comunism, la începutul ultimului sfert de veac XX, am deprins în mod eronat istoria neamului meu. Încă din clasele primare am căzut pradă unei mitologii politice totalitare. Aproape credeam că Burebista şi Bălcescu au fost… marxişti. Felul în care mi s-au prezentat lucrurile a fost năucitor, diabolic aş spune. Singurele puncte de sprijin mi-au fost bunicul patern (fost deţinut politic) şi un profesor de desen (vecin cu noi pe atunci). Întâmplător şi limitat am căzut pe câteva cărţi cât de cât edificatoare, dar întâlnirile cu pricina au fost marginale.
Aşa am dus-o până în liceu. Pe la mijlocul lui, graţie unei Providenţe în care începeam să cred, a avut loc Revoluţia. Să fi fost revoluţie? Sau lovitură de stat? Sau şi una şi alta? Eram prea crud pentru a înţelege. Cu pieptul gol, îmbătat de un posibil eroism, am ieşit alături de colegii de breslă în centrul oraşului. Despre orăşelul cu pricina nici nu vreau a vă informa. Ca multe altele, a fost rodul unei urbanizări forţate şi cu un iz vădit partizan. Acolo, în faţa primăriei, aşteptam să vină teroriştii… O psihoză generală m-a făcut să cred că trebuia numai decât să devin şi eu… martir. N-a fost să fie, nu s-a tras… deşi ar fi fost în cine.
După tumultul revoluţionar, după iluziile încă incandescente, lucrurile au început să se reaşeze. Profesorii mei erau dezorientaţi. Foştii propagandişti ciuleau urechile. Mai marii Bisericii majoritare simulau lacrimi de căinţa în colţul ochiului. Toţi credeau în progres, deşi nimeni din jurul meu nu-mi putea explica ce înseamnă asta cu adevărat. Sub aceste auspicii am terminat liceul şi, după o întrerupere de un an, am plecat la studii în Capitală.
Să vă povestesc despre Micul Paris de cândva? Oare nu aş profita de răbdarea dvs. dacă vă voi spune că am găsit un Bucureşti gregar, şi pe alocuri atins de promiscuitate. Era care pe care, iar fragila noastră democraţie căzuse deja în mâinile viguroase ale neocomuniştilor. După cum ştiţi, Majestate, au fost anii aceia când nu aţi avut dreptul (sic!) să păşiţi pe pământul Patriei. Şi ar mai trebui să aflaţi ceva: nici eu nu vedeam rostul vizitei Majestăţii Vostre în ţară.
Mă puteţi judeca, desigur. Vă rog doar să-mi acordaţi circumstanţe atenuante. Înainte, dar şi după 89, mintea mea a fost expusă unei mutilări istoriografice grave. Credeam că regalitatea a fost o pacoste pe biata noastră ţărişoară, credeam că reprezentaţi un pericol pentru stabilitatea noastră naţională. Afară de câteva persoane în vârstă, toţi cei din jurul meu jubilam pe aceeaşi partitură. Deşi nu eram mulţumit de evoluţia postdecembristă, deşi mi se ridicau o mulţime de întrebări în privinţa deontologiei politice a mai marilor, continuam să fiu reticent. Vă priveam oarecum suspect şi neavenit.
Au trebuit să treacă ani buni, să-mi las mintea să lucreze avizat, să am lecturi adecvate. A trebuit, de fapt, să reiau istoria modernă a ţării mele. Abia atunci, prin demitologizare, am văzut cât de mult au însemnat regii pentru această ţărişoară. Vasali mai tot timpul, am avut măcar în perioada monarhică pretenţia la europenitate. Cât de mult ne-a ieşit, ştiţi mai bine decât mine. Desigur că am aflat şi de slăbiciunile omeneşti ale regilor sau ale celor din jur, însă am reuşit să cântăresc lucrurile. Am devenit tot mai convins că, dincolo de minusurile oricărei regalităţi, e important să fii bine reprezentat. Trăim într-o lume dominată de simbol, aşa că cel care vorbeşte în numele tău contează, şi contează în cel mai mic detaliu.
În consecinţă, cu ocazia împlinirii unei aşa frumoase vârste, îngăduiţi-mi să vă urez un sincer: LA MULŢI ANI! Să aveţi parte de sănătate şi mulţumire în tot ce faceţi. Să ne puteţi ierta pentru igonranţa şi limitarea cu care v-am interpretat biografia. În măsura în care se poate, să ne reprezentaţi în continuare cu acelaşi zel şi eleganţă.
Alese aprecieri,
un anonim care începe să priceapă
