Şerban Sturdzaeste un arhitect pentru care oraşul înseamnă oamenii lui. Este omul din spatele Cărtureştiului. Tot el a redat o stradă bucureştenilor...
Aţi creat două fenomene importante pentru Bucureşti: Librăria Cărtureşti şi singurul eveniment urban cu tradiţie: “Street Delivery”?
Cred că este exagerată ponderea influenţei mele. Sunt una dintre persoanele care se ocupă de astfel de lucruri, dar nici pe departe nu sunt mai mult de atât. Când vorbeşti de oraş şi acţiuni de genul acesta, nu se pot face de către o singură persoană. Când s-au făcut experienţele cu Verona (str. Pictor Verona, n.red.), acolo au fost implicate aproape 60 de organizaţii. Este mai curând o nevoie pe care o miroşi puţin mai repede, care cu puţin noroc şi perseverenţă se poate materializa.
Cum este Bucureştiul?
În Bucureşti nu te plictiseşti. Nici nu ai timp să-ţi faci probleme despre viaţa ta. Te absoarbe total. E un oraş vital. De ce stă un oraş vital în mijlocul câmpiei şi nu la marginea Dunării, cum te întreabă orice străin, de ce nu este în mijlocul ţării, şi totuşi e vital, sunt întrebări legitime. Noi nu ne punem problema. Dar o persoană din exterior încearcă să găsească o logică.
Şi există o logică?
Sunt că da. Noi nu vrem să recunoaştem că aici este o bogăţie mult mai mare decât îi place lumii să recunoască. Omul este un animal care bate cu vederea sau cu mirosul până la câţiva metri, în arealul pe care îl poate percepe. Bucureştiul are o calitate enormă din acest punct de vedere. Are interstiţii de evenimente diverse la distanţe normale. Adică: n-am grădină aici, dar am acolo un pom. N-am o zonă misterioasă aici, dar o găsesc imediat în partea cealaltă. Sunt lucruri care dispar încet încet, dar încă mai există. Nu poţi să spui după 20 de ani de distrugeri prin investiţii imbecile că şi-a pierdut farmecul. Dar e clar că există un fenomen de alienare pe care nu-l avea înainte.
Când v-aţi apucat de proiectul Cărtureşti, cum a fost?
M-am apucat singur, la început. A existat o perioadă de germinaţie, reprezentată de şederea mea în Timişoara (când eşti arhitect şi lucrezi într-un loc, te legi foarte tare), unde am făcut regulamentul de urbanism pentru zonă centrală, istorică. Am vrut ca el să ajungă, pe lângă Primărie, şi la cele 500 de persoane care aveau case în această zona. Ideea era că dacă proprietarii ştiu mai multe lucruri despre casa istorică în care locuiesc, atunci se naşte un fel de mândrie. Este un tip de cunoaştere care te făce să te legi.
Este o metodă infinit mai bună decât să faci legi şi să nu le aplici. Bineînţeles că Primăria nu mi-a dat bani să fac cele 500 de exemplare, şi atunci am început să mă ocup de un fel de conştientizare din aproape în aproape. Dacă vrei să faci un magazin, te ajut să-l faci, nu numai ca arhitect. Un astfel de proiect a fost prima librărie Humanitas din Timişoara. Liiceanu a venit acolo. L-am ajutat nu numai cu spaţiul, dar şi cu obiecte. Era un mod de implicare care depăşea cadru normal de colaborare cu un arhitect. Când am venit în Bucureşti, prin 2000, mi-am pus problema, atunci când am recuperat casa familiei mele, de pe bulevardul Magheru, ce pot face cu ea. Ideea unei librării s-a clarificat destul de repede. Străbunicul meu, Dimitrie Sturdza, a fost Preşedintele Academiei Române. Neavând niciun ban ca să o repar, trebuia să o închiriez.
M-am dus mai întâi la Liiceanu. Din păcate, era absorbit de alte lucruri şi n-a înregistrat propunerea mea. Am început să caut alte posibilităţi, şi i-am găsit pe Şerban Radu şi Nicoleta Dumitru, care aveau o librărie mică, numită Cărtureşti, vis-à-vis de Facultatea de Arhitectură, pe Edgar Quinet. El a acceptat să investească în reparaţia casei şi condiţia mea de a fi implicat în orice decizie ce ţine de ambianţă, spiritul locului, politica culturală. Eu nu am procente în această afacere. Ideea de bază a Cărtureştiului era, pe de o parte, un omagiu străbunicului meu, şi pe de altă parte era vorba de aspectul comunicării dintre arhitect şi restul oamenilor.
http://www.timeoutbucuresti.ro/time-out-heroes/11386/3350039/serban-sturdza.html
