Psihologia minciunii

O carte tulburătoare, fascinantă, ce redeschide vechea discuţie despre esenţa răului uman. Deşi de-a lungul timpului această problematică a fost dezbătută mai degrabă de filozofie şi religie, avem acum o altă abordare – din perspectiva unui psihiatru cu o remarcabilă deschidere interdisciplinară. Un tur de orizont asupra naturii umane, un dialog deschis între psihologie şi religie. Cazurile clinice prezentate aici, manifestări ale răului în viaţa cotidiană, deşi la prima vedere pot fi catalogate drept maladii psihice, la o analiză psihiatrică atentă refuză să se înscrie în categoriile standard ale psihologiei sau psihiatriei. Minciuna este trăsătura cea mai relevantă a răului ce sălăşluieşte în oameni, ea fiind atât un simptom, cât şi o cauză a răului. 

 “Psihologia minciunii sau Speranţa de a vindeca răul uman” (Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2012, ediţia a 2-a) este o carte dedicată în întregime psihologiei umane şi psihiatriei, psihiatrilor, psihoterapeuţilor şi terapeuţilor spirituali. Volumul, într-o primă ediţie, a apărut în America de Nord în 1983, iar prima traducere la noi a aparut abia în 2002, tot la Curtea veche. Fac aceste precizări deoarece acest studiu elaborat şi profund mi se pare foarte important, mai cu seamă că astfel de studii, după cum se observă, ajung târziu în faţa cititorului român. În paginile lui este tratată problema răului şi din punct de vedere ştiinţific, psihologic, şi din punct de vedere teologic. Dacă după cazul Galileo Galiei, ştiinţa şi religia s-au despărţit ireconciliabil, abia în secolul XX s-au făcut paşi importanţi în împăcarea lor, bineînţeles, cu acceptul părţilor. Aceşti paşi sunt reconsideraţi în această carte şi evaluaţi din foarte multe puncte de vedere. Bătălia tainică dintre forţele răului şi ale binelui nu se relevă oricând şi oricui, şi doar din punctul de vedere că răul uman este prea important pentru a putea fi înţeles unilateral.

“Această carte a fost extrem de dificil de scris - notează autorul - din mai multe motive. Cel mai important dintre ele a fost acela că ea a fost mereu în transformare. Eu nu am învăţat la un moment dat despre răul uman, ci învăţ mereu. De fapt, abia încep să învăţ. Unul dintre capitole este intitulat «Către o psihologie a răului», tocmai pentru că nu avem un corp de cunoştinţe ştiinţifice despre rău suficient de mare pentru a putea fi onorat cu numele de psihologie. Aşa că vreau să mai adaug o notă de avertizare: Nu consideraţi nimic din aceea ce am scris aici drept ultimul cuvânt în materie. Scopul acestei cărţi este de a ne face să fim nemulţumiţi de ignoranţa în care ne aflăm acum în privinţa acestui subiect.

M-am referit (…) la Isus Cristos ca fiind Domnul meu. După mai mulţi ani în care am fost adeptul misticismului budist şi islamist, în cele din urmă mi-am luat un ferm angajament creştin / 1980… /, mult după aceea începusem să scriu la această carte. Într-un manuscris pe care l-am primit odată, autorul acestuia se scuza pentru influenţa creştină pe care o imprimase scrierii. Eu nu o să mă scuz pentru acest lucru. Nu mi-aş putea lua angajamentul faţă de o aşa-numită influenţă. Nu doresc să-mi ascund creştinismul. De fapt, nu pot…”
(Sursa)