Vasile Voiculescu a intrat în literatură într-un moment neprielnic (1916, primul război mondial) şi a ieşit (în 1958) cu acuzaţia de duşman al puterii populare într-o perioadă de avânt al proletcultismului şi de sovietizare a ţării. După cum menţionează istoricul literar Roxana Sorescu, el rămâne singurul scriitor interbelic important care a refuzat orice colaborare cu regimul comunist, care a trăit şi a murit ca un martir: plătindu-şi independenţa spirituală cu preţul vieţii. Inexplicabil, dosarul său de urmărire operativă individuală nu este accesibil nici în prezent. Căror securişti vrea CNSAS-ul să le asigure o bătrâneţe liniştită?Complexă, dar nu complicată, personalitatea sa creatoare a fost şi va fi evocată în pagini emoţionante, la Buzău instituindu-se chiar un premiu special pe această temă de cercetare, dar cine mai ştie de el? Cititorii recepţionează diferit universul său artistic, de la contestare pe baza gustului personal, la reticenţă amabilă şi chiar anexare totală. În acest octombrie rece manifestările literare dedicate aniversării a 126 de ani de la naşterea sa nu mai includ şi „satul pitit la poala culmii”. S-a stins şi bucuria organizării concursului de creaţie adresat debutanţilor. Încet, încet, valorile naţionale vor trece în uitare. În capitala judeţului nu se mai editează reviste de cultură. Sau se editează, dar se distribuie la …Suceava.
Cotidianele, câte au mai rămas, au devenit săptămânale care nu-şi mai permit spaţii pentru literatură. Cei mai activi scriitori buzoieni au migrat spre publicaţiile din judeţele vecine, deoarece la Focşani, Slobozia, Mizil, Alexandria se poate face cultură şi în condiţiile recesiunii economice. Buzăul trebuie să redevină târgul provincial unde nu se întâmplă nimic. Prefectura şi Consiliul Judeţean, care ar trebui să-şi facă un nume de prestigiu din sprijinirea marilor proiecte culturale vor purta pe conştiinţă acest păcat… Indiferenţă, delăsare, resemnare, rea-voinţă, ignoranţă? Câte ceva din toate. De ce autorităţile locale din Râmnicu Sărat, Adjud, Mărăşeşti, Bolintin, Dor Mărunt, Pogoanele finanţează activităţi culturale, iar cele din municipiul Buzău şi din multe localităţi rurale dau din umeri a neputinţă? Indiferenţă, delăsare…? Poate că mai mult de atât! Câţi gropari are cultura noastră, ar fi greu să supravieţuiască.
Instituţiile care şi în această toamnă vor readuce în memorie pe Vasile Voiculescu, experienţa sa spirituală, socială, umană, cariera de medic şi artist al cuvântului, martiriul său, sunt Biblioteca Judeţeană, Casa de Cultură a Sindicatelor şi Şcoala din Pîrscov. Din familia împuţinată a marelui om, domnul Andrei Voiculescu desfăşoară o bogată activitate editorială, scoţând mai multe ediţii complete şi o Antologie de poezie mistică, toate îngrijite de eminentul voiculescolog R. Sorescu. Fiecare volum este însoţit de un aparat critic impresionant, ca şi de tabele cronologice care luminează părţile mai puţin cunoscute ale vieţii şi operei „medicului fără arginţi”. În activitatea lăudabilă de gestionare a moştenirii literare a bunicului său, dl. Andrei Voiculescu, multă vreme redactor muzical la radio Europa Liberă, a pus la dispoziţia editorului documente biografice şi manuscrise confiscate de organele de represiune (regăsite abia în anul 2003), manuscrisul A. Scrima şi celebrul „Caiet Negru”. În acest din urmă document, poetul a transcris cu mâna sa toate poeziile inedite, până în noaptea în care a fost arestat (4-5 august 1958) pentru faptul că a elogiat războiul antisovietic şi a publicat poezii „cu caracter mistic, duşmănos”. Dincolo de lăudabilele realizări ale domnului Andrei Voiculescu, cine să mai simtă voiculescian? Câţiva visători, pentru că „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, /Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii”.
