Peste cateva ore, dupa anuntul oficial facut la Stockholm, profesorul Schekman a acordat primul interviutelefonic, scurt si emotionat, site-ului comitetului Nobel. In acest interviu a pronuntat numele unui singur alt om de stiinta: un roman.
„Pentru inceput as vrea sa-l onorez pe George Palade”, a spus profesorul proaspat nobeliat, „cel care a fost intr-adevar deschizatorul de drumuri in domeniul biologiei celulare prin dezvoltarea tehnicilor de microscopie electronica prin care am putut vizualiza membranele din interiorul celulelor. Geniul sau a descoperit cum sunt asamblate proteinele care urmeaza sa fie transportate in afara celulei, printr-o linie de asamblare in interiorul celulei”.
Celalalt american care a primit in acest an premiul Nobel pentru Medicina, James Rothman, este seful catedrei de Biologie Celulara de la Universitatea Yale. In 2008, profesorul Rothman spunea ca „munca mea de-o viata, transportul membranar intracelular, a fost inspirata de descoperirile lui George Palade, cel care a fondat in 1973 departamentul de biologie celulara de la Yale si care a pus bazele biologiei celulare asa cum o stim astazi”. Astazi, catedra de Biologie Celulara a Universitatii Yale, clasata a patra in lume in QS World University Rankings, poarta numele aceluiasi profesor roman, nascut in 1912 la Iasi.
Am ascultat interviul telefonic acordat de profesorul Schekman. A pronuntat clar si fara accent numele lui George Palade. Mentorul lui Schekman a fost un mare admirator al romanului si admiratia s-a transmis mai departe. In 2008, la moartea lui Palade, profesorul Schekman era cel care-i scria necrologul in revista Science, cea mai prestigioasa publicatie stiintifica din lume.
L-am ascultat pe Schekman pronuntand „pentru inceput” numele lui Palade si am simtit mandrie. Acea mandrie curata si verticala pentru care i-am invidiat intotdeauna pe americani atunci cand vorbesc despre Constitutia lor, pe francezi atunci cand iti descriu pictura lor sau pe polonezi atunci cand vorbesc despre papa Wojtyla.
Dar nu pentru ca George Emil Palade s-a nascut, absolut intamplator, la Iasi. Si nici pentru accidentul genialitatii sale, care rasare cand si cand in orice popor. Ci pentru ca Palade, care a plecat din Romania la 34 de ani, chiar este produsul acelei tari care era Romania in perioada interbelica. „Mediul familial explica cum de am dobandit, inca de timpuriu, respect pentru carti, pentru savanti si pentru educatie”, scria Palade in 1974, anul in care a primit premiul Nobel pentru Medicina.
Palade a terminat ca sef de promotie Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Medicina, si profesorul Francisc Rainer l-a luat sub obladuirea sa. A inceput sa lucreze in laboratorul de Anatomie al facultatii bucurestene unde cercetarile sale au inceput sa se remarce. Era un geniu care, in urma educatiei primite, a inflorit. Nu s-a pierdut. Dar a venit si epoca cand a fost silit sa fuga. Tot un profesor roman, Grigore Popa, a fost cel care l-a convins pe Palade sa emigreze in Statele Unite, in 1946. Acolo a explodat geniul lui Palade.
In perioada comunista, profesorul Palade a vizitat de cateva ori Romania. A reusit sa-si aduca rudele la Stockholm pentru a participa la ceremonia de inmanare a premiului Nobel. A reusit sa scoata din tara cativa cercetatori romani. S-a intalnit cu sotii Ceausescu si ma tem sa-mi imaginez intalnirea. Pana si in inchipuire mi-ar fi prea rusine. „Erau in mod evident interesati de valoarea propagandistica a relatiei cu mine si nu de ideea de a oferi tinerilor cercetatori romani o educatie stiintifica”, povesteste profesorul Palade intr-un interviu. „Ceea ce doreau ei cu adevarat era un institut model, care sa poata fi aratat vizitatorilor straini”.
Au trecut decenii de atunci. Romania a evoluat, s-a desprins de Uniunea Sovietica, a intrat in NATO, in UE, granitele s-au deschis, cei mai buni cercetatori romani au inceput sa studieze la universitatile care dau astazi laureati de premiu Nobel. S-ar crede ca e doar o chestiune de timp pana ce un alt roman va castiga un Nobel pentru Medicina. Dar ma tem ca, mai degraba, va tine de noroc. In urma cu putini ani am pus aceeasi intrebare mai multor studenti din primul an al unei facultati de medicina romanesti: cine este singurul roman care a castigat premiul Nobel pentru Medicina? Din 60 de studenti au stiut sa raspunda doar trei. Mi s-a facut rusine. Si nu era o inchipuire.
Cum nu este o inchipuire faptul ca profesorul Palade a fost primit in Academia Romana, ca membru de onoare, abia la un an dupa ce i s-a acordat premiul Nobel. Era deja de 14 ani membru al Academiei de Stiinte americane. Cum nu este o inchipuire faptul ca profesorul Palade a primit abia in 2007 cea mai inalta decoratie a statului roman. Trecusera 21 de ani de cand Ronald Reagan ii decernase deja Medalia Nationala pentru Stiinta.
Intr-un interviu din 2002, profesorul Palade povestea ca a avut „o scurta intalnire cu presedintele Ion Iliescu, dar nu mi s-a cerut parerea in legatura cu reforma stiintei in Romania”. In urma cu doua saptamani am participat la o dezbatere despre educatia stiintifica in Romania. Printre romani si un invitat strain: Ferdinand Habsburg, directorul unei televiziuni cu programe stiintifice care e prezenta si la noi. A pus o intrebare pe care am simtit-o si ca o mustrare: „Voi romanii aveti atat de multi cercetatori, atat de multi oameni de stiinta extraordinari. De ce nu-i transformati in eroi?”
Universitatile romanesti au inregistrat in acest an contra-performanta de a cadea in QS World University Rankings cu o suta de locuri: suntem mai jos de pozitia 700, in acelasi clasament in care universitatea americana care si-a botezat un departament cu numele unui cercetator roman este pe locul patru.
Astazi, la aproape un secol distanta de anul in care George Emil Palade absolvea ca sef de promotie Facultatea de Medicina din Bucuresti, un tanar roman cu acelasi geniu nu ar ramane la Bucuresti nici macar pentru a termina primul an de facultate. Se povesteste ca studentul Palade era tratat de colegii sai de facultate, din urma cu un secol, ca o adevarata vedeta. Era modelul lor. Eroul lor.
Da, in dimineata asta sunt mandru ca sunt roman. Dar e o mandrie cu un gust trist. Sursa
