Merg infrigurat prin centrul Bucurestiului, pana la o piateta mica, la intersectia dintre strazile Mantuleasa si Plantelor. Locul asta inchide atata istorie si literatura, incat ma face sa uit de frig. Chiar in spatele bisericii Mantuleasa, intru intr-o curte stranie, a carei existenta n-o banuiam. Un sirag lung de odai ridicate pe doua caturi ma inconjoara cu un abur vechi si pios, de manastire. "Aici chiar a fost o manastire de maici, abandonata la 1900, manastirea Mantuleasa", ma intampina, parca ghicindu-mi gandurile, barbatul inalt din fata mea. Pe el il caut, pe Emil Pavelescu, pictorul naiv despre a carui faima auzisem multe, dar despre care stiam destul de putin. "Acum cativa ani, in curtea asta s-au facut sapaturi si s-au descoperit oase vechi, de calugari. Si-acum hai in atelierul meu. Aici a fost odata staretia". Cand am intrat in incaperea micuta, au navalit peste mine, ca o ploaie de fluturi, culorile intense si imaginile pline de un umor molipsitor si caustic din tablourile lui. Intre ele, vechile mahalale bucurestene, cu carciumioarele lor cu nume hazlii, erau zugravite cu o anume noblete a nostalgiei. Aceasta este Romania de sub penelul lui Emil Pavelescu. O Romanie populara, colorata si tandra. Restul e povestea vietii lui. A unui artist care trudeste de ani buni, in chilia lui de pe strada Pictor Romano nr. 4.
Artistul de la IREB
- Ca meserie "de baza" sunteti sofer de taxi. Un sofer care a tras pe dreapta, si s-a apucat de pictat. Si ati ajuns departe si fara roti: un pictor naiv de valoare europeana. Prima intrebare este obligatorie: de ce ati dublat volanul cu penelul?
- Eu m-am insurat la 23 de ani si la 26 de ani aveam, deja, trei copii. Si cand copiii au mai crescut, imi cereau sa le desenez ceva: o caruta, un pom, un rau. Asa am inceput sa pictez. Dupa aia, am vrut sa am si eu niste tablouri in casa, si cum nu aveam bani sa le cumpar pe ale altora, mi-am zis: "Stai, mai! Eu sunt chiar asa de prost? Nu stiu eu sa le fac singur?". Si m-am apucat. Care veneau radeau de tablourile mele, ca eu simteam mereu indemnul sa desenez cate-o poanta, cate-o dracie, pentru ca mi-a placut sa distrez oamenii, sa-i binedispun. Pictam acasa. La IREB (am fost sofer de autobuz, nu de taxi), acolo unde lucram atunci, aveam toate culorile. Culori de garduri!... Luam si eu din toate cate un borcanel. Asa am facut primele tablouri. Pe urma am aflat ca sunt multe feluri de rosu, de verde si tot soiul de alte nuante de culori.
Ma tot uitam la ele prin vitrina magazinului Fondului plastic. Si, dupa ce am luat o prima mai mare de la serviciu, m-am dus si-am cumparat absolut toate culorile. Le-am invatat dupa tub, ca scria la fiecare care cum este. Iar cand faceam ochii personajelor, habar nu aveam ca exista pensule fine, special pentru asta. Asa ca ascuteam un betisor, il udam in culoare si asa pictam ochii. Mai tarziu, cineva s-a mirat ca lucrez cu batul si mi-a dat un pumn de pensule grozave, din China. Culmea e ca in anii de scoala eu nu avusesem mai mult de nota 6 la desen. Poate ca nu m-a inteles profesoara sau poate n-aveam eu talent. Oricum, profesoara aceea nu era un om de care sa te apropii.
- Dar mai tarziu, v-a indrumat cineva pasii pe drumul bun?
- Intr-o zi m-am dus la un pictor profesionist, Lucian Cioata, sa-i cer parerea si sa fac scoala cu el. Pe atunci aveam pretentii mari, voiam sa pictez ca Rembrandt! Nici mai mult, nici mai putin! Pictorului i-au placut mazgalelile mele, a spus ca eu pictez naiv, ca nu are ce ma invata si ca de mine se va auzi. Colegii de la serviciu au inceput, insa, sa rada in hohote si mi-au spus ca Cioata a glumit cand m-a facut pictor naiv. Naiv inseamna om prost si credul, ziceau. Mi-au pus in fata si un dictionar. Asa ca a doua zi, m-am dus glont la Cioata si m-am certat cu el, ca ma facuse de rusine. La care el a scos un album de pictura naiva sarbeasca. "E bine ce faci. Acum e vremea picturii naive in lume". Si m-a pus sa adun toate tablourile din casa pentru o expozitie. Am facut-o in Casele Bragadiru (pe atunci Casa de cultura Nicolae Balcescu), langa Fabrica de Bere. Si-am vandut tot! Mi-a picat bine, ca n-aveam de nici unele. Tin minte ca aveam o pofta nebuna de pictat. Ca nebunul pictam! Veneam de la serviciu si nu mai stateam de vorba cu nimeni - direct pe cartoane si pe panza. In sase luni de zile, am facut trei expozitii. Tablourile mele se vindeau ca painea calda si criticii veneau si scriau. Le placeau picturile mele. Eu, cand m-am apucat sa pictez, am fost pictor, nu m-am jucat! I-am pictat, de pilda, pe Marin Preda, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Paunescu. Si am mai si citit mult. N-am vrut sa stau ca vitelul la poarta noua, intre oamenii de rasa pe care i-am cunoscut.
Aventuri pe scara vagonului
- Universul picturii dvs. este strada. O strada plina de oameni veseli, care fac o multime de lucruri in acelasi timp: muncesc, petrec, se iubesc, se distreaza, protesteaza (ca in zilele noastre) sau isi duc mortii la cimitir. De unde va luati temele?
- Ca sa va raspund, trebuie sa va povestesc mai intai cate ceva despre copilaria mea. Eu sunt nascut la Cernauti, dar parintii mei au trait in Bucuresti. Tata a lucrat la Cernauti, a fost in politie. Facuse armata la palat, la rege, si regele l-a trimis in Anglia, unde a facut Institutul de Criminalistica. A fost seful politiei din Cernauti, si in 1944, cand au intrat rusii (eu aveam 9 luni), a fugit cu mine pe scara trenului, la Bucuresti. Tata s-a ascuns cinci ani, ca-l cautau comunistii sa-l impuste. Dupa ce facuse facultatea in Anglia, a spionat pentru englezi. Pana la urma, Ambasada Angliei a luat legatura cu romanii si asa a scapat tata de urmarire, dar de judecat tot l-au judecat. Iar judecator i-a fost tovarasa Elena Sidorovici, sotia lui Silviu Brucan. Ei erau judecatorii nostri. Iar pe mine nu m-au primit nici macar la liceu, pentru ca pe deasupra, din partea mamei, eu sunt cantacuzin. Au fost mosieri, cu mosii de mii de hectare, iar averile le-au tocat fetele la Paris, ca s-au maritat toate cu ofiteri zurbagii. Asa ca eu am copilarit la mahala, in Giulesti. Strabunica din partea mamei era cantacuzina. Am apucat-o, ca a murit la 90 de ani. Mi-l amintesc si pe bunicul meu matern, care a fost mecanic pe locomotiva, pe primele locomotive din tara. La 75 de ani, ii dadeai 50. A murit la 100 de ani. Le luasera comunistii casele, asa ca noi am locuit cu chirie. In copilarie, aveam foarte multe tablouri in casa, ai mei au trait ani buni din vanzarea tablourilor, ca erau valoroase, chiar daca pe atunci erau preturi mici. Imi aduc aminte ca in anii 50, cand tata avea un salariu de 300 de lei, la talcioc, la Taica Lazar, evreii vindeau un Pallady cu 400 de lei, iar un Grigorescu nu sarea de 2500 de lei. Da, am avut o copilarie frumoasa, de care sunt indragostit si acum, si ale carei amintiri le pun neincetat pe panza. Pe atunci, la Gara de Nord mai erau trasuri si masini vechi, occidentale. Si la 100 de metri de ele erau carciumi, una dupa alta, si fiecare carciuma avea taraful ei. Era foarte frumos, chiar daca lumea era saraca dupa razboi si oamenii erau imbracati in culori inchise, maro, negru, nu prea vedeai pe cineva in portocaliu sau albastru. Dar vinul si berea erau ieftine si cand venea romanul de la serviciu, obosit, bea doua tuici acolo, ii canta cu vioara Vasilica la masa, si era multumit. Erau multi lautari atunci si erau foarte respectuosi, cum erau toti tiganii in vremea aia. Dar copilaria mea a avut si ea un pret pe care l-am platit mai tarziu, cand, nefiind primit la liceu din cauza originii nesanatoase, a trebuit sa ma fac sofer.
O mahala vesela
- Si prin personaje, si prin decor, pictura dvs. seamana cu schitele lui Caragiale. O mahala vesela! Este o simpla coincidenta sau vi l-ati luat drept sursa de inspiratie?
- Mie mi-a placut sa rad de prostie. Mi-au placut Caragiale si Anton Pann. Si sunt un povestitor. Eu povestesc prostia care exista in lume, dar si bascalia asta a romanilor. Felul in care iau ei totul in zeflemea. Carciumile cu denumiri date de consumatori, de exemplu: "La adio leafa", "La pierderea demnitatii"... Erau niste carciumi frumoase si ar trebui scris de ele. Le fac ca sa ramana, sa se vada ce a fost. Era lumea saraca atunci, dar totusi, oamenii se mai distrau. Pe Giulesti erau o gramada de balti, ca fusese o cariera de nisip si s-au facut izvoare de apa si apoi s-au facut mici lacuri. Oamenii aveau strand acolo. Se duceau, faceau baie vara. Cand au inceput comunistii sa darame cartierele, eu aveam un aparat de fotografiat Smena, si am fotografiat tot, inainte sa darame. Toata Calea Vacaresti, Calarasul, Uranus. Dupa fotografiile astea fac tablouri si acum. Sa se stie cum a fost. Pe unele le-am reluat de doua-trei ori, din alte unghiuri, ca nu pictez niciodata la fel. Eu nu ma copiez. Cine are un tablou de la mine, ala e unicat.
Da, mi-a placut lumea lui Caragiale, ca era plina de haz si de bonomie. Se schimbasera timpurile, dar pe Giulesti erau aceleasi personaje caragialesti. Chiar si atunci cand se vota! Venisera comunistii, dar tot asa era, cu afise, cu chestii... Am facut tablouri si cu plecarea la colectiva, cum faceau panouri cu recolta la porumb, cu cifre umflate - 80 de tone la hectar! Scriam porumb, rosii, castraveti, dar bagam si curmale, banane si portocale, de parca s-ar fi produs si ele la noi. Am pictat mult si mi-a placut sa rad de comunisti, ma razbunam, cumva, pentru cate avusesera ai mei de indurat, dar cautam sa pictez in asa fel incat tablourile mele sa intre in expozitie, fara sa se prinda Cenzura ca bag fitile. Imi facusem o tehnica: cand trebuia sa trimit un tablou in Franta, de pilda, la un concurs, il dadeam la Patrimoniul Cultural neterminat. Se uitau la el, vedeau tabloul cuminte, puneau stampila de export. Dupa ce-mi puneau stampila, il luam acasa si il pictam cum voiam eu, ca aia la vama nu se mai uitau. Altadata, imi spun astia de la partid: "Pavelescule, se apropie ziua tovarasei Elena Ceausescu, fa si dumneata un tablou, un omagiu". Si ma gandesc eu cum sa scap si de asta, ca mi-era greata. Si am facut-o pe Leana mica, mica, pe un deal, am facut-o frumos, cu flori, cu lume, era undeva la tara, si o caruta trecea la poalele dealului. Un copil inalta un zmeu frumos, era vara, in fine, fain tabloul! L-am numit "Zmeul". Si a venit juriul. "Bravo, ai facut-o bine pe tovarasa, seamana. O sa primesti un premiu". Dar dupa ce au plecat, eu am mai pus ceva in titlu: "Leana si zmeul" se numea acum tabloul. Cand a citit unul de la cultura s-a facut albastru si m-a luat la injurat: "Vrei sa te aresteze astia, si pe noi sa ne dea afara?". Poate ca daca eram intelectual, ma arestau de mult. Dar eram sofer...
- Ce inseamna sa fii pictor naiv in ziua de azi? Va baga in seama cineva? Pe timpul lui Ceausescu, pictorii naivi se bucurau de mare trecere, erau promovati prin Cantarea Romaniei si ajungeau in expozitii internationale...
- Azi, dupa atatia ani si atatea expozitii, sunt bine cunoscut printre iubitorii de arta, care si-au dat seama ca fac lucruri de valoare. De aceea, aproape ca nu mai am tablouri in atelier. Dar la inceput eram numit, impreuna cu toti artistii naivi, pictor amator. Sigur, comunistii au facut expozitii multe si tabere de creatie pentru pictorii naivi, dar parale nu dadeau niciodata, caci trebuia sa fim toti egali, nu numai in talent, ci si in saracie! Noi primeam doar o strangere de mana si o hartie, acolo, pe care scria "Cantarea Romaniei". Iar eu am primit asa de multe, incat, de la un timp, nici nu ma mai osteneam sa mi le ridic. Tin minte si o sotie pe care am scornit-o atunci, cu diplomele astea. S-a intamplat prin 1985-1986. Tocmai atunci, regimul, care nu mai stia ce sa inventeze ca sa franeze arta, a dat un ucaz prin care, daca voiai sa te inscrii la admitere la Belle-Arte, musai trebuia sa ai o diploma de-aia de premiant la Cantarea Romaniei. Si cum multi dintre viitorii artisti profesionisti nu voiau cu nici un chip sa se duca la Cantarea Romaniei, asta devenise o piedica serioasa pentru ei. Si atunci, ce m-am gandit eu ca sa-i ajut? M-am dus repede la cei de la Cultura si le-am cerut sa-mi dea de urgenta toate diplomele mele. Si cum erau multe, mi le-au dat in alb, satui sa mai completeze la hartoage. Cu mana aia de diplome, i-am ajutat pe multi care mi-au multumit dupa ce au ajuns artisti de frunte ai tarii.
Cimitirul vesel al scriitorilor
- Ce relatie aveti cu lumea romaneasca artistica? Dar cu colegii dvs. pictori profesionisti, membri ai U.A.P.? Va simtiti marginalizat?
- La inceput, cand am aparut ca pictor naiv si mai eram si sofer, se uitau la mine ca la un neica nimeni. Eu ma duceam la ei in ateliere, ma uitam cum picteaza, furam cu ochiul, de, anumite vopsele, anumite chestii pe care eu nu le stiam. Am invatat cum sa pregatesc materiale pentru panze. Cu sculptorii m-am imprietenit tare de tot. Pe ei i-am si pictat. Pavel Bucur, Vasile Gorduz, Maitec, Florin Codre, toti sculptori mari. Cu George Apostu am fost prieten foarte bun, o gramada de desene am avut de la Apostu. Cu maestrul Baba am facut schimb de lucrari, si la fel cu Constantin Piliuta. Si Pavel Bucur mi-a daruit sculpturi de-ale lui. Doamna Geta Caragiu, sora lui Toma Caragiu, ma pretuia si ea. Insa cei mai multi pictori erau sceptici in privinta mea. Pe urma, dupa 1977, cand au inceput sa vina albume de la Paris, in care eram si eu, si cand am inceput sa iau premii mari internationale, au inceput sa ma ia si ei in serios.
- Pentru cine faceti tablourile dvs. atat de pline de animatie? La cine va ganditi cand stati in fata sevaletului? La oamenii simpli sau la cei dichisiti intelectual?
- Eu am pictat pentru toata lumea. Si toata viata mea am daruit picturi. Pentru ele primeam in schimb culori sau panze pentru tablouri. Nu toti oamenii au bani. Arta, in general, e facuta pentru oameni cu bani, pentru ca arta creste in valoare mai repede si mai mult decat aurul. Mie imi cer multi oameni tablourile si le plac, pentru ca tablourile mele ii inveselesc. Radu Ionescu, criticul de arta, avea "Batalia de la Jaristea" a mea, la el acasa. Si imi spunea ca in fiecare zi, in tabloul asta, gasea ceva deosebit, care-i placea. Pe mine asta m-a incurajat foarte mult. Si nu numai lui, ci mai tuturor criticilor de arta si scriitorilor le-a placut pictura mea, si se vedea ca nu se prefac. Multi scriitori de marca de dinainte de 1989 ma adoptasera in lumea lor. Paunescu, de exemplu, nu s-a suparat niciodata pe mine ca glumeam in tablourile mele pe seama lui. Erau glume frumoase, nu magarii. Sa va povestesc, de pilda, o intamplare cam piparata. Ce mi-a venit mie intr-o zi, ca m-am apucat sa fac un tablou cu un cimitir si i-am ingropat pe toti scriitorii pe care-i cunosteam. Chiar daca ei traiau, bine mersi! In fata, pe doua cruci, una-n stanga si alta-n dreapta, i-am pus pe Eugen Barbu si Marin Preda. Pe crucea lui Preda am scris: "Regrete multe am de spus/ Dar mai bine ca te-ai dus" - (semnat) Eugen Barbu; pe crucea lui Barbu am scris: "Pe pamant tu cat ai stat,/ Groapa, mie mi-ai sapat/ Acuma, s-a terminat - Marin Preda". Afla Eugen Barbu si se infurie: "Asta imi ureaza moartea!". "Ba nu, Pavelescu rade! N-ai vazut ca l-a pus si pe Preda acolo?", l-a domolit un prieten. In schimb, Marin Preda a fost cel mai suparat, tuna si fulgera, era hotarat sa-i dea foc tabloului! "Daca ii dai foc, Pavelescu asta face trei la fel, nu unul!", i-a zis Fanus Neagu. Nu stiu cum aflase Marin Preda, eu nu-i spusesem nimic, cu toate ca el venea des pe la mine, stateam pe aceeasi strada, la cateva case de el. Asa ca intr-o zi ma trezesc cu Fanus Neagu. In atelierul meu era si profesorul universitar Dan Radu, matematician roman de elita si mare iubitor de arta si artisti. Si Fanus Neagu imi spune ca l-a trimis Marin Preda cu 2000 de lei sa-i dau tabloul. "Pai, la banii maestrului, nu-i dau tabloul fara 10.000 de lei", spun eu. Si matematicianul zice: "Eu n-am bani, dar daca-mi dai mie tabloul, saptamana asta iti aduc un butoi de 400 de litri de vin". Si gata, am dat tabloul, care a ajuns in colectia matematicianului, departe de patimile lumii literare. Si peste patru zile, s-a rasturnat butoiul urias in curte la mine. O saptamana intreaga a petrecut toata strada, in contul tabloului meu, ca-si facusera si un furtun, de curgea vinul direct in strada, ca dintr-o cismea publica. Si uite asa a scapat si tabloul meu de foc, si maestrul Preda, odihneasca-se in pace, de focul lui.
Brandusele de sub zapada
- Ati avut expozitii in strainatate. Aveti vreo amintire deosebita de atunci?
- Nu prea! Desi ocaziile n-au lipsit. Au fost expozitii de grup, expozitii internationale, expozitii itinerante. Am avut expozitii in toata America de Nord. Acolo mi-a luat un tablou Muzeul din Philadelphia. Dar de calatorit, calatoreau tablourile singure si smecherii de la Cultura, nu noi! Nu m-au lasat nici cand m-a invitat Jacques Chirac la Paris. Asa ca am vazut Parisul abia acum doi ani. Dar am trimis tablouri si la niste galerii franceze si mi s-au vandut. Si am fost si in Normandia, la o expozitie internationala. Asta-i tot Occidentul meu! De fapt, nu prea am timp de el! Pentru ca toata vara evadez la tara, pe Valea Capitanului, pe undeva intre Oltenita si Calarasi. Mi-am cumparat acolo o bucata frumoasa de vis, am barci si pescuiesc. Iar iarna vin la Bucuresti si pictez.
- Puteti trai din pictura?
- De vreo sapte-opt ani, da. Dar eu nu sunt productiv. Fac foarte putine lucrari. Pentru ca la mine sunt foarte complicate, lucrez foarte mult la ele. Oricum, am multi colectionari. M-au colectionat toti scriitorii mari, Andrei Plesu a vrut si el un tablou de la mine, multi actori si regizori - Ogasanu, Ciulei, oameni politici impatimiti de arta, ca Teodor Melescanu sau Adrian Nastase. Doctori, nu-ti mai spun: Arsene, Agripa Ionescu, Lascar de la Urgenta. In Franta, mi-au cumparat tablouri Raymond Barre si Jacques Chirac. Iar la Muzeul Artei Naive din Paris, directorul mi-a vandut multe lucrari. Cine priveste tablourile mele simte ca acolo se intampla ceva. "Esti un povestitor", imi spun toti si se bucura de tablourile mele.
- Ce se intampla in jurul nostru, in tara, va mai lasa sa aveti umor?
- Nu pot sa traiesc fara umor. Prostia e peste tot si unde-i prostie trebuie sa ai si umor. Vreau sa fac chiar un tablou cu o fabula. Despre cei din Parlament. Sa-i fac cum dorm. Va fi un tablou urias. Si cred ca toata lumea o sa zambeasca, ca romanul asa e, facehaz de necaz.
- Unde pot fi vazute si cumparate tablourile dvs.?
- Numai acasa. Niciodata n-am vandut tablouri in vreo galerie.
- De ce credeti ca arta noastra naiva romaneasca are asa mult succes?
- Pentru ca e o arta curata si e cu adevarat naiva. Dar si pentru ca la noi folclorul a rezistat. Prin unele zone, oamenii inca mai imbraca portul traditional romanesc si asta e extraordinar de bine. Comunistii, cu cooperativizarea si industrializarea, ne-au nenorocit folclorul. Dar tocmai atunci a rasarit arta naiva. Multi pictori naivi imi spun ca s-au apucat de pictura dupa ce mi-au vazut tablourile. Eu ma bucur cand aud asta si ii ajut totdeauna pe cei care vin la mine cu sfaturi, pensule si culori. Pentru ca stiu ca Romania are multe talente care abia asteapta sa fie descoperite, ca brandusele sub zapada de primavara. (Sursa)
