Marin Preda ar fi împlinit astăzi 89 de ani. Din când în când, uitându-mă la ce se întâmplă, mă întreb “Ce-ar fi zis Monșeruldespre toate astea?” Reiau mai jos un poem care a verificat o prietenie cu năbădăi. Nu ar fi fost publicat fără diligențele întreprinse preț de aproape un an de Marin Preda.
Poemul ar fi trebuit să apară, inițial, în revista ieșeanăConvorbiri literare, condusă pe atunci de poetul Corneliu Sturzu. Numai că numărul acela de revistă urma să ajungă pe piață în ajunul unui eveniment desfășurat în capitala Moldovei. Ajuns la Iași, mi s-a spus că, din păcate, poemul meu a fost scos din pagină de către “cei de la Partid”. Am întrebat de către cine anume. Nu mi s-au dat nume, semn că era de sus, de foarte de sus. Întrebând “Pe ce motiv?”, Corneliu Sturzu mi-a dat un răspuns în care nu credea nici el: “Prea multe expresii pornografice”.
După câteva luni, profitând de vizita pe care mi-o făcea, i-am dat prietenului Mihai Ursachi o copie a poemului și o scrisoare adresată Primului Secretar al județenei de partid Iași – Ion Iliescu. Îi ceream să-mi spună care erau “expresiile pornografice” în care s-a împotmolit pudibunderia de partid. Nu am primit niciodată un răspuns de la Ion Iliescu. Nici nu aveam cum să primesc.
În drumul său către aeroport, Mihai Ursachi s-a oprit la Nichita Stănescu, unde, ca de obicei, erau strânși nu puțini prieteni ai Bubulerului. După o vreme, Mihai a deschis plicul ce trebuia să ajungă la Ion Iliescu, le-a citit amicilor scrisoarea mea, după care le-a citit poemul. A doua zi, Nichita m-a sunat entuziasmat, a început cu nelipsitul “Dau cu pupul după tine!”, m-a lăudat atât de mult că m-a cuprins rușinea. Va scrie, negreșit, un articol fulminant despre acel poem pe care “cu toți îl așteptam de atâția ani…”
După 1989, aveam să aflu că scrisoarea și copia poemului nu au mai ajuns la Ion Iliescu. Entuziasmați din cale afară, convivii lui Nichita și-au trecut din mână în mână poemul și scrisoarea, uitând să i le returneze lui Mihai Ursachi. Conului Mihai i-a fost anevoie să-mi spună că, ajuns la Iași, ia plicul de unde nu-i. Tot după 1989, aveam să aflu că poemul nu fusese scos din pagină de cei de la partid, ci chiar de temătorul Corneliu Sturzu.
Am inclus poemul cu pricina în ultimul volum de poezii pe care am mai apucat să-l public în România – Pasaj de pietoni, Cartea Românească, 1979. Când m-a sunat să mă întrebe “Noi când ne mai vedem?”, am înțeles de la Marin Preda că trebuia să ne vedem. Ne-am văzut și mi-a spus că sunt puține șanse ca poemul să treacă de Cenzură. Dar avea o sugestie: “Nea Dorine, îmi dedici mie poemul”. Soluția m-a luat prin surprindere, în plus, mai exista în carte un poem pe care i-l dedicasem din proprie inițiativă. Am acceptat, chiar flatat de sugestie, și nu am pus prea multe întrebări.
După lungile luni de diligențe, când ne-am întâlnit să-mi spună că poemul a trecut și cum a decurs ultima sa discuție cu “ăia”, am realizat încă o dată cum gândea Marin Preda cu bătaie lungă. La un moment dat, le-a spus cam așa: “Ce aveți cu poemul ăsta? Poetului i-au plăcut foarte mult Moromeții. De-asta mi-a și dedicat poemul. E un fel deMoromeții în versuri”. Unul dintre “ăia” care nu l-a simpatizat niciodată pe Marin Preda a comis o eroare monumentală. A răspuns pripit: “E mai dușmănos…” Evident, poemul.
În acel moment, Preda a câștigat partida. Acel “mai” însemna că Moromeții (binențeles volumul al doilea) era o carte dușmănoasă și Marin Preda nu putea să tacă la o asemenea remarcă.
La sfârșitul relatării, Monșerul mi-a spus ferm: “Nea Dorine, pentru o vreme nu-l mai înjuri pe Vasile Nicolescu. Ne-am înțeles?” “Da”, am răspuns. “Dar de ce”. “E-he-he-he!”, a râs Marin Preda. După care a adăugat: “M-a condus la lift și mi-a spus ‘Tovarășu’ Preda, acum, așa, ca între noi, scriitorii, tot ce mai trebuia să facă Tudoran era să pună ca subtitlu acestui poem ‘Recviem la distrugerea țăranului român de către fiul țăranului român’…”
“Și dumneavoastră ce i-ați răspuns?” “Nimic important. Dar i-am promis ceva în numele dumitale, fiindcă mă rugase, ’așa, ca între scriitori’, e-he-he-he! “. “Ce i-ați promis?” “Că scoți un cuvânt din poem”. “Ce cuvânt?” “ ‘Negru’? Lași doar ‘Mercedes’, fără ‘negru’. Vasile are dreptate, știe toată lumea cine umblă cu Mercedesul ăla mare și negru. Dă-l în mă-sa! Ne-am înțeles?” “Ne-am înțeles Domn’ Preda”.
… Și unora dintre noi le lipsiți foarte mult, Monșer.
