marți, 9 februarie 2010

Pink Floyd - Is there anybody in there?

Înainte de a începe efectiv această cronică, trebuie să recunosc că eram inconştient de potenţialul estetic, distructiv sau revoluţionar al muzicii celor de la Pink Floyd. Îi consideram nişte precursori apolinici ai gothic-ului transcendental, concept cu sferă largă, în care încap Dead Can Dance, Tiamat sau The 69 Eyes. Nimic mai greşit. "Pink Floyd The Wall" (1978) este un film inimaginabil, în care acordul dintre muzică şi suportul vizual ajunge, uneori, la perfecţiune. Este un punct de referinţă, care face inteligibile proiectele lui Stone (The Doors - 1991) sau ale lui Steve Ericsson (Lyckantropen - 2002), opus relativ necunoscut, care se foloseşte de aceeaşi tehnică. În filmul lui Alan Parker avem o halucinantă moştenire culturală, o adevărată enciclopedie a sufletului, în care încap Vian, Foucault, Brecht, Keoruac, Philip K. Dick şi mulţi alţii. Cum poate aţi ghicit deja, filmul foloseşte paradigma anilor '68, care poate fi caracterizată pe scurt prin: dezordine socială, libertate sexuală, televiziune "globalistă", marxism şi psihanaliză. La fel ca alte două filme-cult ale acestei generaţii, "Clockwork Orange" (1971) şi "Apocalypse Now" (1979), opera cinematografică a lui Parker explorează şi exploatează tematica inconştientului, cu o asemenea prospeţime şi acuitate, încât demersul din "The Wall" devine punct de referinţă. Nişte observaţii tehnice sunt totuşi de menţionat, doar câteva din zecile care s-ar putea face. Momentul hentai din post-modernul "Kill Bill vol.1", în care o scenă din "realitate" este continuată printr-un desen animat, îşi are originea în această peliculă. Procedeu atât de actual, cumulat de Fincher/Palahniuk prin "life is a copy of a copy...", metonimie atotputernică şi nimicitoare a ceea ce înseamnă lumea/viaţa/virtualitatea contemporană. Faţa de plastilină a personajelor, o mască ce le amputează imaginea exterioară este preluată de Parker din "Pădurea de fragi"(1957) a lui Bergman. Şi aici, impresia generală este de fiinţă golemizată, supusă unei pierderi ireversibile a identităţii. Bineînţeles că un asemenea film face ca videoclipul celor de la Pearl Jam, "Do The Evolution" să pară plagiat. Iar acum, o influenţă de fond. Sistematica anti-individualistă şi percepţia asupra poeziei ca "pierdere de vreme" (scena în care personajul principal al filmului este umilit pentru că citeşte la ore o carte de versuri) aminteşte de reflecţia asupra poeziei din "Dead Poets Society" (1989).

"The Wall" este un film psihologic, dacă înţelegem prin psihologie un demers lărgit, atot-cuprinzător, predominantă fiind pentru ea acea călătorie a sufletului, care apare în picturile medievale flamande. Metoda cea mai potrivită este tocmai onirismul bestial (the bad trip), metaforele morţii, nebuniei şi ale sexualităţii, fiind pilonii discursivi pe care este construit filmul. Din punct de vedere strict psihanalitic, figura mamei devoratoare este cea constitutiv-distructivă, piesa "Mother" fiind una referenţială:

Mama's gonna check out all your girlfriends for you.
Mama won't let anyone dirty get through.
Mama's gonna wait up until you get in.
Mama will always find out where you've been.
Mama's gonna keep baby healthy and clean....

Nebunia personajului principal (un star rock numit Pink) este inserată în trama organică a "Zidului" tocmai pentru a cunoaşte şi a învăţa mai multe din dezintegrarea şi fărâmiţarea progresivă a psyche-ului. Iar moartea irumpe în scenariu prin punerea în scenă a războiului (şi aici pesimismul social al unor Brecht sau Böll sunt evidente) sau prin intercondiţionarea ei cu sexualitatea (scena în care două flori fac sex şi una dintre ele se transformă într-un dragon nimicitor, dizolvând-o şi aneantizând-o pe cealaltă). Sunt convins că din punct de vedere iniţiatic şi simbologic, filmul are mai multe conotaţii; dar această reducţie psihologică are avantajul de a se situa în directa descendenţă a generaţiei '68.

Alan Parker a gândit foarte bine acest film; la fel ca şi albumul conceptual "The Wall", pelicula foloseşte contrapunctul. Practic, aşa se îmbină până la o perfecţiune perversă pasajele agresive cu cele meditative sau melancolice. Cu alte cuvinte, filmul nu agresează printr-o violentare banalizată prin repetare, scenele care îţi taie respiraţia fiind secondate de reprise-uri nostalgice, care conturează personajele şi nuanţează mai bine.

O scenă-cheie a filmului este cea introdusă de piesa "Comfortably Numb". Personajul principal este scos de sub incidenţa penală, ca să fac o altă trimitere anti-psihiatrică, cu alte cuvinte este internat în ospiciu. Din punct de vedere filozofic, acest lucru echivalează cu o regresiune în minorat; din punct de vedere imagistic, internarea este asimilată cu o punere în mormânt, la fel de splendidă precum cea clasică. Regresia vine ca o continuarea a scenei în care starul rock îşi rade sprâncenele şi părul de pe piept şi devastează toată casa. Poematic este şi momentul când aruncă televizorul de pe geam (tv-ul este un drog mediu, după cum demonstrează filmul, angajând o receptivitate şi o pasivitate ieşite din comun), tăindu-se adânc în cioburile de la geam (din punct de vedere imagistic, momentul este iar o reuşită). Astfel, prin toate aceste determinative, "Comfortably Numb" vine ca o metaforă a nebuniei estetice:

When I was a child I had a fever
My hands felt just like two balloons.
Now I've got that feeling once again
I can't explain you would not understand
This is not how I am.
I have become comfortably numb.

Bineînţeles, anestezia totală (şi confortabilă) este programul acestei metafore halucinogene. De fapt, multe din personajele filmului par anesteziate: mama apare într-o scenă redusă la anestezia macabră a somnului (ea doarme, în planul oniric, lângă un cadavru), profesorul refulat are un comportament de marionetă, chiar şi şobolanul -pe care copilul şi-l doreşte ca animal de casă- este catatonic. Impresia schizofrenă a acestei lumi de vată, fără conştiinţă, raţiune sau identitate este un alt simptom al golemizării globale, care se reflectă asupra personajului central. Cu adevărat, doar stranietatea sau alteritatea radicală sunt conceptele pe care i le mai putem aplica.

Ca să închei, acest film merită văzut nu doar pentru calitatea sa psihedelică, ce combină muzica cu imagistica, poezia cu meditaţia filozofică. El este mai mult decât atât: un produs cultural, care avertizează asupra deprecierii relaţiilor interumane, asupra eşecului oricărei pedagogii (we don't need no education), bazate pe violenţa programatică şi asupra totalitarismelor, care păstrează o mezalianţă pregnantă cu aureola religioasă. (Sursa)