Amstetten

Undeva intr-un orasel la intrarea in Austria

Ian Anderson - On Air Specialist

Planet Rock, prezinta astazi, la ora 19.00 (ora Londrei), in cadrul emisiunii "On Air Specialist", o emisiune in care este invitat la microfon domnul Ian Anderson, de la formatia Jethro Tull.

http://www.planetrock.co.uk/sectional.asp?id=21221

Yes - Soon (Live 2002)

Steve Howe si Jon Anderson impreuna cu trupa Yes, intr-un concert din 2002. Auditie placuta!

Artistul strazii (II)

Un artist al strazii... in aparenta, un om care sta pe un scaun intr-o piata si cinta, pentru citiva centi. Poti sa treci pe linga el fara sa-l observi, sau poti sa te opresti si sa-l asculti. L-am vazut odata in Munchen, la galeriile Kaufhof de linga Marienplatz... Sunetele se auzeau de departe, curgeau armonios si te indemnau sa te indrepti spre locul de unde venea muzica. Simpatic, cu parul lung, concentrat pe acordeonul lui, parea ca nu vedea nimic in jur. O explozie de sunete si de energie. Pina la un moment dat, cind intra intr-un dialog spumos cu publicul, zimbeste, gesticuleaza, isi explica muzica, povestete ceva despre o printesa care a plecat de la castel...

Dupa mult timp, l-am regasit pe youtube. Nu mai are parul lung, dar scinteia aia i-a ramas nechimbata in privire si din minii ii ies in continuare aceleasi sunete amestecate cu focuri de artificii si cu zgomotele pe care le face marea cind se sparge de mal. Privindu-l mai atent, am inteles ca nu e doar un artist al strazii si ca a ales strada ca punte de comunicare cu cei pentru care cinta.

Unii spun ca ar fi the best accordion player of the world.

Sa il invitam din nou pe scena pe domnul Ivan Hajek. Auditie placuta!

http://www.ivan-hajek.de/cds.htm

Stratosfear

 

Un bun exemplu cu muzica germanilor de la Tangerine Dream este si piesa Stratosfear. Muzica si culoare, pur si simplu Tangerine Dream la cele mai inalte cote ale muzicii progresive electronice. Auditie placuta!

Carte de intelepciune

Din cele peste 1400 de insemnari cuprinse in Jumalul de idei al lui Noica, au fost alese cele mai frumoase: vorbele de intelepciune, fragmentele de filozofie "calda", marturisirile. Cititorul acestei Carti va deveni poate, pe nestiute, discipolul acelei scoli pe care Noica o evocase in Jurnalul filozofic din 1944 - o scoala care sa dea oamenilor nu lectii, ci stari de spirit.

Mother Gaia

Mother Gaia, o exceptionala balada,in care cei de la Stratovarius abordeaza o muzica pozitiva si plina de sensibilitate. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism - versurile sunt inspirate de iubire si de natura - toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica a planetei. Auditie placuta!

Stratovarius

Stratovarius sunt una din cele mai semnificative trupe din aria heavy metal-ului melodic a anilor '90. Avand un sound dominat de melodicitatea decorativa baroc-malmsteeniana si de refrenele imnice de tip Helloween, au reusit sa se impuna generand totodata un intreg val de trupe ce au ales sa abordeze metalul melodic. In mai bine de 10 ani de prezenta intensa pe scena metalica, Stratovarius au redefinit practic standardele a ceea ce inseamna heavy metal melodic si, in plus, au construit alaturi de alte cateva trupe (Children of Bodom, Sonata Arctica, Nightwish) specificul unui metal tipic tarii celor 1000 de lacuri. Muzica Stratovarius, plina de optimism si de o vitalitate debordanta, care poate fi urata de cei mai inveterati misantropi, s-a constituit intr-unul din varfurile rock-ului modern.

Bazele au fost puse in 1982, sub numele de Black Water, de catre trei tineri finlandezi Tuomo Lassila (voce, tobe), Staffan Strahlman (chitara) si John Viherva (bas) porniti cu intentia de a face un heavy metal ca in anii '70, Deep Purple, Black Sabbath, fiind principalele influente alaturi de cativa compozitori clasici. In 1984, Tuomo Lassila decide schimbarea numelui in Stratovarius, un cuvant derivat de la Stratocaster (tip de chitara produs de Fender) si Stradivarius (tip de vioara manufacturata de italianul Stradivari, 1644 - 1737, la inceputul perioadei barocului italian). In 1985, Staffan si John pleaca, fiind inlocuiti de Jyrki Lentonen si un tanar de 18 ani, fan Ritchie Blackmore, pe nume Timo Tolkki, venit de la Road Block. Timo Tolkki canta de la 7 ani, fiind pasionat de chitara clasica a compozitorilor spanioli, precum si de compozitiile lui Paganini sau Bach. Cu prima componenta stabila, trupa isi incepe activitatea concertistica si inregistreaza primul demo in 1987 cu Timo Tolkki la voce. In 1989 trupa prinde un contract cu CBS si inregistreaza primul album "Fright night" in doar o saptamana, alaturi de noul membru, claparul Anti Ikkonen. Trebuie mentionat ca Tuomo Lassila era student la conservatorul din Helsinki. Trupa incerca sa imbine heavy metal-ul anilor '70 cu elemente ale muzicii clasice, dar albumul de debut este in cel mai bun caz, mediocru. Trupa are un sunet destul de banal, iar Tolkki este lipsit de calitati vocale. Insa cateva incercari de a imprima o anume originalitate exista, "False messiah" e un cantec reusit, iar "Fire dance" sau piesa de titlu arata ca ceva potential exista. Contractul cu CBS este reziliat, iar Jyrki Lentonen pleaca, basul fiind facut de Tolkki.

Trecusera deja 8 ani de la lansarea legendarului Malmsteen's Rising Force ce dezvolta un foarte original stil de chitara de o clara inspiratie baroca (in privinta orchestrarii bogate, nu si a mesajului insa). Avand aceiasi mentori artistici - Ritchie Blackmore, Bach si Paganini - Timo Tolkki e receptiv si adopta aceeasi tipologie instrumentala baroca malmsteeniana bazata pe viteza si solistica cu multe detalii. In 1994, trupa lanseaza primul ei album cu adevarat original "Dreamspace" alaturi de talentatul basist Jari Kainulainen, ramans pana astazi in componenta trupei. Cele 14 piese arata o trupa matura, cu multa creativitate, constienta de propria valoare si gata de a-si incerca puterile in panteonul metalic. Exista piese in maniera Priest ("Shattered"), hit-uri rock melodice a la Europe sau Def Leppard ("Wings of tomorrow") si balade, iar finalul albumului ofera un moment conceptual interesant dedicat misterului si explorarii necunoscutului "Thin ice" / "Atlantis" / "Abyss". Trupa reuseste sa sustina primul turneu european si un foarte apreciat turneu japonez. In acelasi timp, Timo Tolkki isi duce la bun sfarsit un vis al tineretii, acela de a realiza un album solo. "Classical variations and themes" e o compilatie de piese vechi Stratovarius ("Fire dance suite" e din 1986) si preluari dupa compozitii celebre precum "Concerto de Aranjuez" de Joaquin Rodrigo, "Death of a swan" de Ceaikovski, "Greensleves" - cantec traditional irlandez sau "Capriccio in A minor" inspirata din Paganini. Albumul e destul de simplu, oferind putine lucruri celor pasionati de chitara, iar vocea lui Tolkki suna ca nuca in perete pe alocuri.

1995 este anul lansarii definitive Stratovarius prin albumul "Fourth dimension" ce il aduce in prim plan pe Timo Kotipelto, vocalist melodic foarte inspirat, in cea mai buna traditie a lui Michael Kiske. Este albumul ce completeaza stilul trupei, definit pe "Dreamspace" si prezentat sub motto-ul "Keeping the melody in metal". "Stratovarius" - compozitie instrumentala plina de virtuozitate, ce deja poarta evident marca stilului Tolkki, devine imnul trupei, iar piese precum "Against the wind", "Distant skies" sau "Galaxies" sunt adevarate hituri live. "Lord of wasteland" e singura compozitie speed de pe album, ceea ce e oarecum ciudat, avand in vedere ca are versuri dezolante.

Schimbarea din 1996 definitiveaza componenta actuala a trupei, fiind adusi legendarul baterist Jorg Michael si Jens Johansson la clape. Ambii muzicieni, cu experienta in diverse genuri si cu multe albume la activ, aduc ultima atingere necesara constructiei maiastre Stratovarius. Jorg Michael e un baterist experimentat trecut prin multe trupe de la punk la thrash, dintre care cele mai cunoscute sunt Avenger, Rage, Headhunter, Mekong Delta, Grave Digger sau Running Wild, iar Jens Johansson e claparul de pe primele Malmsteen si de pe cateva albume Dio de la sfaristul anilor '80. Jens, un tip pasionat de programare si componente electronice, a cantat pe aproximativ 30 de albume de diverse genuri: heavy metal, progresiv (Mastermind), muzica orchestrala (albume solo), experimental-electronica, aor, blues, rap, death metal, fusion, medieval (Blackmore's night) avand o extraordinara disponibilitate artistica. Albumul "Episode" e o adevarat bomba de metal orchestral rapid cu influente progresive, fiind considerat de multi drept cea mai reusita productie Stratovarius. Solistica lui Jens devine de-acum complementara cu aceea a lui Tolkki definind acel "Finnish metal" tipic. Albumul este tras alaturi de un cor de 40 de persoane si de o orchestra de coarde de 20 de muzicieni, iar piese precum "Father time", "Will the sun rise", "Speed of light" sau "Tomorrow" devin emblematice pentru metal-ul melodic. Exista pe acest album o piesa extraordinara, ce reprezinta chintesenta universului Stratovarius, si anume "Stratosphere". E o adevarata explozie de solistica pe chitara, o infuzie de energie in urechea ascultatorului unde Timo Tolkki isi foloseste tot arsenalul de abilitati chitaristice la o viteza de 1000 de km pe ora. Piesa sugereaza o continua cautare exprimata cu ajutorul imaginii artistice a zborului - o explorare a stratosferei - de catre un Icar ce se avanta tot mai sus cu o viteza ametitoare. E amuzant de stiut ca Tolkki are aviofobie (frica de zbor), de altfel el a compus si o piesa pe tema asta "Distant skies". Albumul este un succes, obtinand aur in multe tari, vanzandu-se in 100 000 de exemplare numai in Japonia. Primul turneu mondial, numit "Episode" duce trupa prin toata Europa, Japonia si America de Sud.

In 1997, trupa isi incordeaza din nou puterile, inregistrand "Visions" la Noise, album ce ii plaseaza din prima pe locul 5 in topurile finlandeze, obtinand din nou aurul, ca in final sa atinga vanzari de 500 000 de exemplare. "Visions" e un album concept, bazat pe profetiile nostradamiene legate de sfarsitul lumii, interpretat de Stratovarius drept o catastrofa ecologico-nucleara alaturi exprimand dezumanizarea si desacralizarea umana. E unul din acele albume speciale pe care fiecare compozitie este o mica bijuterie. Liniile melodice sunt aproape hipnotice, excelent compuse si sustinute de scheletul puternic double bass al lui Jorg Michael. Piesa "Black diamond", de exemplu, a fost inspirata de Bach, compusa initial pentru claviaturi si apoi transpusa in speed metal. Trebuie mentionat ca Tolkki si-a tras partile de chitara in doar 4 zile pentru a da un feeling spontan si cat mai sincer albumului. Versurile sunt foarte sincere si simple, iar trupa incearca sa asocieze un mesaj artistic fiecare compozitii. Excelente piese precum "Kiss of Judas", "Paradise" sau "Legions" culmineaza cu un grand finale adus de "Visions" - un cantec de 10 minute ce trece prin toate starile Stratovarius, de la zbor chitaristic ametitor pana la momente de balada acustica plina de lirism. "Visions" reprezinta maximul din ceea ce ofera Stratovarius, fiind unul dintre cele mai ingenioase albume post "Keeper of the seven keys".

Trupa face pe plac fanilor si lanseaza in 1998 dublul album live "Visions of Europe" cu peste 100 de minute trass in timpul turneului mediteranean, in Italia la Milano si in Grecia la Atena - unde trupa are popularitate maxima. Un album plin de hit-uri, cu sound impecabil si acompaniamentul constant al multimii. In Italia trupa are o asemenea popularitate incat este aleasa de mai multe magazine rock drept trupa anului. In cadrul festivalului de la Milano, chiar Helloween si Gamma Ray ajung sa cante in deschiderea lor. De acest festival este legata o intamplare neplacuta. Dupa Stratovarius urmau Pantera si Black Sabbath. Din cauza succesului pe care il au Stratovarius si a excitatiei pe care au dat-o celor 25 000 de oameni, managerul Pantera se infurie si forteaza pe cei de la sunet sa ii taie pe Stratovarius ("cut these sons of bitches off"). Pentru ca spectacolul lor a fost scurtat fata de programarea initiala, Timo Tolkki se intoarce pe scena si isi sparge chitara in fata multimii enervata de decizia celor din spatele scenei. Ca reactie de protest o buna parte din public s-a departat in timpul concertului Pantera.

"Destiny" (1998) deschide cea de-a treia perioada a muzicii Stratovarius. Trupa acorda mai putina atentie laturii progresive, iar proportia acelor solo-uri geniale precum "Holy vision" se diminueaza. Avem insa mai multa melodie si mai multe piese candidate la categoria hit-uri. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism - versurile sunt inspirate de iubire si de natura - toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica. Deja fiecare album se vinde extrem de bine, iar inca de la aparitie se intra pe primele pozitii in topuri. "Destiny" devine number 1 in Finlanda inca inainte de lansarea oficiala. Albumele sunt excelent realizate, iar in privinta sunetului: beton armat. Cu exceptia primelor 3 albume, Stratovarius a excelat la acest capitol. Timo Kotipelto e considerat drept cel mai bun vocalist al anului de numeroase publicatii rock, iar trupa este premiata de forurile muzicale finlandeze, fiind cel mai bun export cultural al tarii celor 1000 de lacuri.

2000 le aduce un contract cu Nuclear Blast, iar "Infinity" continua linia initiata pe "Destiny" - un metal foarte rapid si cu multa, foarte multa melodie - iar "Hunting high and low" e aleasa drept melodia anului de numeroase publicatii rock. "Mother Gaia", o compozitie de 8 minute, e piesa de exceptie a albumului, cantata in deschiderea concertelor, ce abordeaza din nou o tema ecologica. Intre 2000 si 2001 trupa concerteaza intens, efectuand si un turneu foarte apreciat cu Sonata Arctica si Rhapsody in deschidere. Popularitatea Stratovarius este imensa pe tot teritoriul Europei, fiind cotata drept una din cele mai bune trupe de heavy metal atat datorita albumelor cat si show-urilor.

Ca urmare a succesului nebun si a obositoarelor turnee efectuate, muzicienii Stratovarius simt nevoia unei pauze de 2 ani, pana in 2003. Trupa lanseaza o compilatie de 77 minute cu piese rare, majoritatea lente si ceva preluari numita "Intermission". Fiecare decide sa se ocupe de proiectele sale solo, iar de notat ar fi albumele Timo Tolkki si Timo Kotipelto. "Hymn to life" este cel de-al doilea album al lui Tolkki, el face chitara, basul, vocea, o parte din clape si productia, iar ca invitati sunt Michael Kiske, Kotipelto si Sharon den Adel (Within Temptation).

Foarte prolifica, in ianuarie 2003 trupa pregateste lansarea celui de-al noualea album, muzicienii sunt toti plini de energie si nu dau semne ca intentioneaza sa incheie povestea Stratovarius.

Neusiedl am See

Interviu cu Paul Prisada

Grupul tulcean ACCENT are doua inceputuri. Primul, pe vremea cealalta, iar al doilea, in cursul acestui an. Folosesc la introducere cateva cuvinte scrise de dramaturgul si prozatorul Stefan Caraman, egal de tulcean: "Atunci, ca si acum, ACCENT nu avea fani, avea prieteni, nu avea public, avea indivizi". Continua Caraman: "Faptul de a scoate dupa atatia ani un album (chiar daca adunand creatiile initiale), intr-un moment in care capra blonda deopotriva cu rocker-ul pacalit (fie el ascuns si dincolo de nori) tin sus afisul irosirii pentru nimic, inlocuind marsul catre comunism cu dansul catre cretinism, e doar o dovada in plus ca ACCENT a ramas la fel - pur si simplu un reper valoric. Putini ar avea dreptul sa-i priveasca in ochi. De altfel, putini au si facut-o".

Rep: Cati va privesc in ochi, domnule Prisada?

Paul Prisada: In mod normal, ar fi trebuit sa incepem mult mai vesel si mult mai aplicat pe subiectul pe care-l vom aborda. Din pacate, raposatul Florian Pittis, cel care trebuia sa scrie bucletul pentru noul nostru C.D., nu ne mai poate privi… Prietenia mea cu el data din 1973… Revenind, ACCENT a luat fiinta dupa un nucleu de grup melopeic, format din mine si Nicolae Sava; apoi, in august 1979, ni s-a alaturat Georg Torz, flautist la grupul timisorean Progresiv TM, dupa care a inceput epopeea unuia dintre cele mai importante grupuri pe care care le-au dat Tulcea si Romania.

Rep: Ce canta ACCENT, de fapt? Unde va incadrati? Nu va adresati publicului Cenaclului "Flacara", de exemplu.

P. P.: Nu, este vorba de un public care pe vremea aceea asculta Jethro Tull, Genesis, Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath sau Yes cu mare grija si mai ales cu frica, din motivele Departamentului orhideelor cu ochi albastri (fosta Securitate). Melopeici la inceputuri, cantam cam in stilul lui Simon & Garfunkel, dupa care flautul lui Torz a dus formatia la un folk-rock progresiv. Dincolo de restrictiile vremii, era un public avizat, tinand cont de texte, de stilul compozitiilor noastre si mai ales de pletele pe care indrazneam sa le purtam pe atunci, acestea contand - desigur - doar pentru aparitiile noastre televizate.

Rep.: Nu v-ati conformat "discografiei" epocii de aur, iar asta nu dadea bine la c.v.-urile dumneavoastra…

P. P.: Dupa doua piese orchestrale am trecut la piese cu (sub)text. Din nefericire pentru sistemul de pana la Carnavalul din decembrie 1989, textele erau din Mircea Dinescu, Ion Barbu, Gheorghe Bogorodea, Ana Blandiana. Textele deranjau regimul pe care, ca atare, a trebuit ca-n 1981, 1983 si 1986 sa-l pacalim, pentru a inregistra piesele, recurgand la variante alternative de text. Nu se vorbea nimic despre comunism, magistrale albastre sau despre "patrie, draga!", ci erau la limita. Spre exemplu, "Sarpele Intaiul" si "Oul dogmatic" sunt "asezate" pe versurile lui Ion Barbu. Cand am fost chemat la Securitate, am recitat din "Oul dogmatic", iar securistii au interpretat primele versuri ale poeziei ("E dat acestui trist norod/ Si oul sterp ca de mancare"), ca pe un afront la adresa conducerii de stat si de partid, precum ca nu se gaseste de mancare prin magazinele Romaniei! Poezia chiar se invata de catre liceenii din an terminal, ca bibliografie obligatorie. Atunci mi-am dat seama cata cerneala au baut securistii…
Dupa vreo doi ani de cantat s-a petrecut si lansarea noastra pe "marea scena a tarii". Pana atunci, ori pe la ce festivaluri ne produceam, castigam tot ce se putea, dar numai cu piese orchestrale. Aveam prieteni prin jurii, prieteni (in sens muzical) care se bateau cu cei de la U.T.C. si P.C.R. Ca borna a criticii muzicale, valoarea noastra a fost recunoscuta in martie 1981 cand, dupa o preselectie foarte dura, am fost invitati la Festivalul International de la Bucuresti, la Club "A", unde, dupa un recital de trei sferturi de ora, am convins. Dovada ca am ramas pe primul disc live, care chiar asa se numeste, "Club «A»", cu piesa "Alarma falsa". La acel festival au participat cele mai bune trupe ale momentului.

Rep.: Care-i povestea "Sarpelui Intaiul" si cine l-a incalzit la san?

P. P.: Un sarpe intreaba, un al doilea ii raspunde. Am extras versurile din lirica lui Ion Barbu, anume din "Uvedenrode": sarpele indeamna la pacat, ispiteste.

Rep.: Cu ce deranjati, de fapt, ca textele - in sinea lor - nu erau explicite?

P. P.: Lor le era frica de prieteniilor noastre cu o lume care putea sa schimbe sistemul, dar mai mult din cauza prostiei lor, a securistilor. Vreau sa precizez: la ACCENT sunt cel putin trei lideri, caci noi am plecat de la si am ajuns la o "societate deschisa - Georg Torz, Nicolae Sava si eu.

Rep.: Cum e cu noul C.D.?

P.P.: Noul nostru album se numeste "Coincidente premeditate" si va iesi pe piata la inceputul lunii noiembrie. In prima faza, va fi un tiraj mai mic si in conditii grafice deosebite, iar aici il amintesc indeosebi pe prietenul nostru, Alexandru Andries. C.D.-ul contine 16 piese, patru fiind de pe albume mai vechi de-ale noastre, restul fiind noi sau remixate. Pentru inregistrari, am vorbit cu fostul, actualul si viitorul nostru coleg, Torz, in Germania. Dupa uzanta, am facut o prima inregistrare aici, in Romania, "tragand" doar instrumentele, am plecat apoi in Germania, in Karlsruhe eu si cu Nicolae Sava, unde am inregistrat si vocile, si flaut, si muzicuta, si dramba… Asadar, Torz, Sava, eu, Calin Grigoriu, Florin Lefter, Marian Ene si Florin Laghia, colaborator. Cat despre fosti componenti ai trupei, il voi aminti pe Marcel Lovin, un chitarist de exceptie, plecat intre timp la cele vesnice…

Rep.: Cat despre cenzura "de dinainte"?

P. P.: In 1981, am fost invitati la mai multe spectacole in Bucuresti. La un moment dat, raposatul Tudor Vornicu ne-a invitat si la T.V.R. Toate bune si frumoase: am terminat concertul pe la ora 23.00, la 0.30 eram cu toatele in Studioul nr. 4 si, cand Vornicu a vazut ce plete lungi aveam eu si Torz, a zis: "NU! Tovarasul Ceausescu a ordonat sa nu se mai «intre» cu plete!"… Pana atunci, noi mai filmaseram la Televiziunea Romana multe piese, dar cu multa apa, cu mult zahar si cu multe clame-n par, si nu se vedea nici un profil. Dar, in seara aceea, am plecat suparati la hotel, ne-am promis sa nu ne tundem (chit ca la Gara de Nord era o frizerie deschisa…). Mi-a parut rau si-mi pare si acum ca a fost un schimb dur de replici cu Vornicu. Oricum, la hotel am compus, de suparare, o piesa cu titlul original "Aproape o stare mistica" sau "Cum se taie patrunjelul". Cand am fost zei, cand eram ultimii oameni pentru Televiziunea Romana; traiam stari ciudate. Din cauza climatului politic, evident, caci nu era vina profesionistilor din Televiziune.

Rep.: Inainte de 1990, ati aparut in presa locala, nationala…

P. P.: … chiar si internationala. In presa de dinainte, am aparut mai mult prin almanahuri. Sau sa spun "almanahe"? Nu, ca nu suntem in Sectorul 5 al Capitalei. Pe atunci, era mai usor sa aparem in acest tip de publicatii, fiindca acestea erau dedicate oamenilor muncii. Erau pentru divertisment, estivale s.a.m.d. Nu pot spune ca "Informatia Bucurestiului" nu a fost foarte aproape de noi, mai detinem o publicatie cehoslovaca din 1982, dar nici pana acum nu am tradus textul.
In 1981, cum spuneam, a aparut primul disc live din Romania, pe care sunt "prezente" doar sapte trupe. Noi, printre ele, cu o piesa orchestrala, intrucat cele cu text deranjau. In 1983, alt "vinil", scos de Electrecord la norma, cu o piesa de rock mai lejer, dansanta, "… ce meserie libera e arta…". In 1986, un nou album: noi, pe o parte, Pro Musica (din Timisoara), pe cealalta.

Rep.: Cand ati intrerupt cantarile?

P. P.: In decembrie 1986. Nici noi nu stim ce s-a intamplat. Important este ca oamenii sistemului au reusit sa ne desparta si sa ne imparta pe cai diferite.

Rep.: Spune tot Stefan Caraman ca "ACCENT acompania dizarmonic zgomotul pasilor adaugati sincron".

P. P.: Stefan sugereaza ca nimeni nu a putut sa ne puna cu botul pe labe. Am facut disidenta muzicala. Multi muzicieni buni (Aldea, de exemplu, sau de la Phoenix, de un altul) au luat calea strainatatii.
Cu trei personalitati diferite, cele amintite mai sus, in ACCENT ar fi parut greu de identificat un numitor comun. Nu a fost asa. Eram indivizi care vroiam sa facem aceeasi muzica; nu stiam cum sa-i spunem, dar asta e alta discutie, dar stiam cum trebuie sa sune. A fost un fel de muzica la prima auditie…

Modestie

Timp de 35 de ani, Paul Cezanne a trait necunoscut, pictand capodopera dupa capodopera, pe care le daruia prietenilor sai, care nu banuiau nimic. Iubirea pe care o avea pentru munca lui era atat de mare incat nu s-a gandit niciodata sa atinga celebritatea, la fel cum nu a banuit nicio clipa ca intr-o buna zi va fi considerat parintele picturii moderne.

Faima lui se datoreaza unui negustor din Paris, care a strans cateva dintre picturile lui, a deschis o expozitie si le-a prezentat lumii artistice. Lumea a ramas uimita sa descopere existenta unui maestru.

Maestrul a ramas cel putin la fel de uimit. A sosit la expozitie la bratul fiului sau si nu si-a putut retine uimirea cand si-a vazut picturile expuse. Intorcandu-se catre fiul sau, el i-a spus:

- Priveste, le-au inramat!

Instantanee

Bucuria de a cinta - Roger Waters - Time / Breathe Reprise - 03 Septembrie 2007 - Colombia

O secventa recenta marca Roger Waters, (din 3 Septembrie 2007), un excelent exemplu in care se vede ce inseamna bucuria de a cinta, a domnului Waters si a companiei. Auditie placuta! Cu volumul putin mai sus, de asta data. Ca sa puteti simti exceptionala introducere pe tobele elctronice, pe fundalul secundelor batute in ritm de metronom, execuatat magistral pe basul de aur al lui Roger.

Un interviu cu Dan Andrei Aldea - Partea a IV-a

31. Cum ar fi aratat discografia Sfinx în conditii normale?

Cred ca exact cum arata acum. Limitele discografiei au fost limitele noastre. Nu Ceausescu a fost principala frîna. Daca am cîntat prost la ghitara pe "Lume alba", nu Ceausescu m-a împiedicat sa cînt mai bine. Si în fond, pe Ceausescu nici nu l-am întîlnit vreodata. Ceausescu avea alte probleme: sa stavileasca ovatiile, "oh, cîta fericire ca existi, OmCuTreiTesticole!", si sa refuze atîtea titluri de "doctor menoris pausa" ce i se ofereau nevestei sale de diverse universitati din republici bananiere, cu toate ca ea le merita cu prisosinta. L-au împuscat, au venit Noii! - dornici sa se îmbuibe si ei ca el, daca se poate, repede! în doi-trei ani! Cînta cineva mai bine la ghitara acum? Hai sa ne raspundem cu totii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.

32. Cum consideri activitatea Cenaclului "Flacara", tinând cont de faptul ca erai unul dintre putinii muzicieni agreati de Paunescu, care ti-a respectat întotdeauna valoarea?

Cu Paunescu am avut si eu anii mei de cearta, ca toata lumea, cînd nu ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai stiu. Aud vesti zvapaiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atîta lume. Faceau coada în fata la Casa Scînteii, doar sa-l vada o clipa iesind din cladire pîna la masina. Aceiasi oameni îl înjura astazi. N-am ce zice. Pentru mine, care ma recunosc un afon la poezie, Paunescu ramîne în orice caz unul din marii poeti români. Topul meu personal - înca o data ma scuz, nu sînt priceput la poezie! - este Arghezi - Anton Pann - Paunescu - Radu Gyr - Restul Lumii. Doar o mare scadere avea Paunescu pe vremea mea, pe care generatiile ce vin nu i-o vor ierta: era un anti-talent la ping-pong. Sorry, Grasule. Nu stiai nimic la ping-pong.

33. Ai avut acel sclipitor moment folk (?!): "Noi nu ne temem/ Zece arici înamorati", în care parodiai pe fata Cântarea României, cenaclurile si alti pupincuristi ai vremii. Care era "cheia" pieselor respective si cum de au scapat vigilentei cenzorilor?

Ce-i aia "pupincurist"? ... Hm... poveste lunga. "Noi nu ne temem" este o parodie geniala de Marin Sorescu. Am folosit-o - si nu foarte rau - în scopurile mele perfide. Am cautat sa recreez, muzical, parodia din text: ostasi, muncitori, tarani îsi dau mîna în lupta glorioasa contra omizilor ce vor sa distruga "ale noastre mere si ale noastre pere!", folosind "chimice substante". Am introdus tot ce se putea introduce subtil - ca de pilda, greseli de accent, "omizi, voi ulTIMI..."cu accentul pe "-timi" - asta era sarmana mea replica la noul Imn al României, unde accentele gresite abundau: "în lupTA biruitor" sau "vrajmaSII-n lupta-i zdrobim" etc. Ceea ce am introdus intentionat fara subtilitate, au fost anumite pasaje cînd în text vorbesc omizile: "Sa ne distruga nu-s sperante!" sau "Noi sîntem multe ca un roi!". Acele doua pasaje le-am realizat muzical folosind doua citate - nota de nota - din "compozitiile" unui individ numit Petre Magdin. Nici ca se putea mai buna alegere decît Magdin pentru rolul omizilor. Ca o manusa. Bucatica rupta.
Poezia "Zece arici înamorati" este scrisa de Horia Zilieru si am gasit-o în revista Urzica. Dupa ce am rîs în hohote ore în sir citind-o, am decis sa fac un cîntec pe ea. Geniala poezie. Peste cîtva timp, la Iasi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru si s-a prezentat, "ce mare cinste a fost pentru el ca i-am luat poezia etc." - iar eu nu mai stiam cum sa-i explic ca de fapt cinstea e de partea mea. Minunat om.
Cum a trecut de cenzura? Multumita redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Si la Electrecord exista o "vizionare", unde se ascultau si se aprobau (sau nu) noile productii discografice - iar Iulia a aranjat lucrurile în asa fel încît cînd a venit rîndul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, caci brusc sunau tot timpul telefoanele, cineva intra cu vreo problema foarte urgenta si importanta, care cerea sa fie rezolvata NEAPARAT chiar acum! - asa ca dupa terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzura a fost "asta e muzica folk?" "Da!"- a raspuns cu impertinenta Iulia. "Bun" - au zis cenzorii. Asa a trecut de cenzura acest disc. La aparitia pe piata... acolo n-a mai fost Iulia sa protejeze. A doua zi discul a fost retras. Au venit niste gentlemen în magazine, au aratat legitimatiile si au ridicat tot stocul. Cine a apucat sa-l cumpere, îl are.

34. Desi ai avut numeroase "iesiri", totusi "fuga" ta în Germania a parut multora total nepregatita si neasteptata. Care este motivul real care te-a determinat sa iei aceasta decizie si care este povestea acestui eveniment?

Hm... crezi ca daca se întîmpla "la momentul asteptat" mai avea succes? Cred ca ar fi mult mai normal sa ma întrebi "care NU au fost motivele?" - poate ca as gasi vreo doua: n-am fugit ca sa pescuiesc si n-am fugit pentru ca ma rodea un pantof. Despre motivele pentru care am fugit... "You name it, I had it". Sa încep sa le însir aici, n-ar ajunge toata cartea ta. Dar la urma urmei, cred ca pot spune urmatoarele, pe care te rog sa le citesti atent, caci nu le-am spus pîna acum si nici nu le voi repeta vreodata. Long post ahead.
Acei care ma cunosc stiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am cautat vreodata sa ma pun în centrul atentiei si nu cred despre mine ca as fi buricul Pamîntului. Scanda lumea în sala "Aldea, Aldea"? Eu raspundeam "Multumim!" Dar tragînd o linie si adunînd: daca ma gîndesc bine, unul ca mine nu se naste într-o tara chiar asa, zilnic si pe toate drumurile. Si înaintea mea au existat ghitaristi foarte buni: nea Sandu Abramovici, Alecu Radulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Tica Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Niste giganti; am avut ce învata de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred ca vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toata modestia: întreaba-i pe ei însisi; nea Sandu mai traieste. Eu cred ca, vorbind de cei 30-40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e departe de adevar.
În timpul existentei mele în România, din nou nu cred ca sînt mari dubii. Sa mai adaugam la socoteala vreo zece ani. Ce s-a întîmplat dupa plecarea mea? De atunci au trecut douazeci de ani. Au explodat o pleiada de ghitaristi foarte buni. În primul rînd, Florin Ochescu sau Adi Ordeanu - ambii, ghitaristi de mare clasa. Mai sînt si altii, multi si buni. Dar, din nou, cu toata modestia: nici în aceasta perioada nu cred ca vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei însisi pot fi întrebati; stiu cu siguranta ce vor raspunde.
Adevarul e ca n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui Dumnezeu si al parintilor mei, care mi-au dat niste calitati; a fost meritul profesorilor mei, care m-au învatat; a fost meritul mediului în care m-am dezvoltat. Dar uite, aceste trei perioade fac, împreuna, aproape un secol. De ce, de ne-ce... fapt este ca în aproape un secol, unul ca mine nu s-a nascut în România.
Acum vin la subiect. În momentul cînd am decis sa plec, am pus toate astea în balanta: si patriotismul, si dragostea de glie, si datoria fata de tineret, si prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere; nu se stia daca mai apuc sa mai primesc viza vreodata. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisa, de mult nu-mi mai dadeam nici buna ziua cu ei - si era de asteptat ca informatorul grupului sa se razbune pe mine într-un fel; doar îsi vedea disparînd vaca de muls. Am hotarît ca, oricum o dai si oricum o sucesti, o doza de fair-play trebuie sa existe în viata. Te rog si pe tine, Nelu, si pe eventualii cititori, sa-ti raspunzi (sa-si raspunda) cît de onest se poate: S-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naste o data la un secol? Ce sa fi ales: sa ma întorc, sa nu mai pot iesi vreodata nici în Bulgaria? Sa fiu din nou prada fiecaruia care vrea sa profite de pe urma mea? Sa ma las din nou insultat de nulitati ca Magdin? Sa-mi spuna fiecare idiot de la cultura ce sa fac si ce sa nu fac? Sa astept viitoarea perchezitie la mine acasa, cînd gentlemen în jeep-uri militare vin, spun ca ar cauta aur, dar de fapt ridica cel mai mic petic de hîrtie scrisa? (stii cum veneau? ca vulturii, deodata la toate casele noastre, la casa parintilor mei, pîna si la casa bunicii - ceea ce a dus, în ultima instanta, la moartea parintilor mei)... Sa vad înca o data cum Maria pierde un copil atît de dorit, iar medicii la spital o lasa zile întregi cu copilul mort în ea, ca trebuie sa vina comisia sa constate ca n-a fost un avort provocat - ba mai fac si haz de lacrimile ei?
O doza de fair-play trebuie sa existe în viata, iar viata nu e nelimitata. Cel putin viata mea. S-a comportat România fair cu mine? Eu am decis ca, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair; si ca am de ales daca accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu - si a cititorilor: decideti daca am avut dreptate.
Ei bine: unei tari, care trateaza un om ca mine la modul în care l-a tratat, este doar fair-play sa-i spun - cu toata modestia, cu toata dragostea de glie si respectul pentru trecutul stramosesc: "Stimata tara! Poftim de asteapta secolul urmator, si cînd se va naste din nou unul ca mine, trateaza-l mai fair. Daca nu, asteapta urmatorul secol; un secol trece repede. Poate pentru o tara ca România, unul ca mine nici nu e important - si atunci, de ce toata discutia? Sa ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei acolo, eu, mic si neînsemnat aici, si sa ne ignoram reciproc. Asa cred eu ca e fair.

35. Cum s-a simtit "fragilul" Aldea într-o lume care-i era cu totul straina?

Foarte bine. Imnul acestei lumi straine este bun, ca l-a compus papa Haydn. Nu e o copie de "La Marseillaise". Nu are greseli gramaticale, ca "Trei culori" - caci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu era un agramat. Nici nu vorbeste în fiecare propozitie de "vrajmasii zdrobiti în lupta", ci de "unitate, dreptate, libertate" si de "fapte nobile".
Oamenii din aceasta lume straina sînt si ei altfel. Scopul lor în viata nu e sa-l fraiereasca pe Aldea. Nici sa "i-o traga", sa-i "dea m---" - cum se spune în new romanian. De douazeci de ani, nimeni nu m-a pacalit cu un pfennig. De fiecare data se întîmpla acelasi scenariu: livrez munca, sînt întrebat "cît primesc" - orice suma spun, primesc dublul ei cu multumiri. În douazeci de ani, un singur om îmi datoreaza bani. Nici nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, ca e persoana cunoscuta SI E ROMÂN. Sorry.
Prieteni? Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sari în foc pentru mine si eu pentru ei.
Respect din partea mediului? Si aici, o data pe luna, primesc un alt disc pe care mi se dedica vreo melodie. De fiecare data cînd apar într-un studio, se descretesc fruntile.
Sa continuu? Are sens? Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de munca, mi-au iesit din mîini mai multe LP-uri decît ÎN TOATA CARIERA MEA DIN ROMÂNIA, prietene. Fragil-nefragil... cred ca am fost suficient de clar.

36. Ce anume te-a împiedicat sa cânti rock în Germania sau eventual într-o alta tara?

Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit sa cînt rock? Mie nu-mi place Bill Halley, nici Pelvis. Eu sînt - sau încerc sa fiu - un muzician, nu un rocker. Am facut si eu multe compromisuri. Am cîntat pîna si rock, de ce nu. Dar nu "pentru totdeauna".

37. Dintre numeroasele productii care au trecut prin studioul tau, si implicit prin "mâinile" tale, de care esti cel mai mândru considerând ca te reprezinta din punct de vedere muzical?

Hm... greu. La fiecare productie încerc sa dau tot ce pot. De asta plateste clientul. Dar cred ca cel mai drag îmi e quadruplul CD "Goethes Faust", la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum sa nu-mi fie drag dupa atîta munca?

38. Te-ai gândit vreodata la un proiect Aldea 100%?

Nu prea tare. Poate anul acesta; mi-am strîns ceva material si prietenii ma preseaza tot mai tare sa scot ceva.

39. Nu crezi ca Sfinx-ul, dupa plecarea ta, îsi încheiase "misiunea" si trebuia autodizolvat sau consideri ca mai avea ceva de transmis?

N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.

40. Ai avut posibilitatea sa mai asculti câte ceva din productia ceva mai recenta din muzica rock româneasca. Cu ce impresie ai ramas?

N-am avut prea multa posibilitate. Am ascultat o caseta cu Holograf, foarte buna..., ceva Sarmalele Reci si cam atît. Dar n-am avut ocazia sa ascult nimic altceva - cu exceptia cîtorva lucrari extraordinare ale lui Adrian Enescu, sau Pasarea Colibri; Vali Sterian, Nicu Alifantis si Andries mi-au trimis discurile lor; dar asta nu e muzica rock

41. Te-ai aflat printre putinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în tara, chiar una pur turistica. De ce? Evitarea "umbrelor trecutului", lipsa de timp sau pur si simplu "din scârba"?

Cred ca am raspuns deja la aceasta întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar cînd am plecat, am plecat "de tot". Definitiv. Am plecat stiind ca nu ma voi întoarce vreodata. Asa va ramîne. Nu am de ce sa vin în România. De fapt, România, cea pe care-o stiu eu, nici nu mai exista. România mea o port în suflet si nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm... cum era bancul acela? "De ce nu strigi si mata "ura!" ca toti ceilalti, mosule?" "Ura o purtam în suflet, tinere!"

42. Cum caracterizezi concertele si colaborarile tale cu Gheorghe Zamfir, când se vorbea si despre un posibil turneu în România si cea cu Monteoru?
Te consideri apropiat spiritual si muzical de fenomenul "world music" sau "new age"?

Am participat la niste concerte cu Gheorghe Zamfir si G. Angelescu-Monteoru, la Viena si München. Pentru mine, Zamfir este si ramîne un mare artist. Cît despre new age, nu, nu ma consider apropiat. Eu sînt "old age".

43. Si totusi, pe când "Din nou acasa"?

Raspunsul e dat.

Endless zone - Pleaca

Iata o mostra de muzica romaneasca de calitate. Auditie placuta!

De mult

Demult, tare demult, am iubit o mica fata
E firesc, mi-a placut, era frumoasa,
Ca o floare de zapada.
Demult, tare demult
Ea imi daruia multa iubire
Si un suflet minunat
Si curat, ca zapada cand se cerne
Era viata mea si se numea... ANA
Ce nume simplu... iar eu, de-as fi stiut, ce va urma
Fugem din calea sa
Dar am uitat ce am avut
Si am ajuns indiferent
Si am pierdut-o ca pe un fulg,
Ce-n mana il pierzi, cand s-a topit
Cand mi-am dat seama ca am ranit,
Un suflet cald atata timp
Si c-am pierdut-o m-am intors ingenunchiat.
E prea tarziu...e prea tarziu...
Voi ce acum ma ascultati,
Mai mediati si nu uitati,
Ca-n dragoste, indiferenta-i ce-a mai grea,
Cu fiecare despartire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi sti ca ati facut greseala mea... greseala mea.

Monica, cu Tudor Chirila, undeva in Vama, dupa un concert al trupei Vama Veche

Sa calci pe pamint

Miracolul nu este sa zbori prin aer sau sa plutesti prin apa, ci sa calci pe pamant - Proberb chinezesc

Un interviu cu Dan Andrei Aldea - Partea III

21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele "experimentale", "Duhul aurului" si colaborarea cu Teatrul "Bulandra"?

Viata. Inspiratie. Munca alaturi de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesanta, iar omul te inspira prin simpla prezenta, darmite cînd mai si deschidea gura. Iar despre perioada de la "Bulandra" - a fost o mare scoala pentru noi. Mare, uriasa cinste sa fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lauda ca l-a avut pe Liviu Ciulei - cu care e o cinste pîna si sa respiri aerul în aceeasi încapere - ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihut, Ogasanu, Motu Pittis... sa-i mai numesc?... ca parteneri de spectacol. Cred ca e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viata mea.

22. Cautai "forme" noi de prezentare a muzicii sau erai si tu preocupat de ideea de "opera rock" care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?

Nu cautam nimic, eu în general gaseam. Totul se nastea. Cum am mai spus, nu cred ca daca "intentionezi" sa creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): "Care e diferenta dintre MANIERISM si STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o opera de arta potrivit vointei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fara voia lui, si de multe ori împotriva vointei lui". Adînci cuvinte - cel putin pentru mine.

23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pilda, întregul disc "Zalmoxe" este într-un fel raspunsul nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul "Olias of Sunhillow" al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine "Olias" este cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

24. În general, se poate vorbi despre o anumita "intelectualizare" a rock-ului românesc din perioada post "beat" si pâna la explozia "hard"?

Poate ca da; în orice caz, pe vremea aceea si noi, si publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte. 25. Care este povestea celebrei "scânduri muzicale" si a lui "bibi sinthesizer"? "Scîndura" poate fi auzita pe "Zalmoxe", în piesa "Pestera". Era scîndura de calcat rufe a sotiei mele. Din ea am construit ceva asemanator cu o combinatie de sitar si vina: lipisem un fretboard de ghitara pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de niste pînze de bomfaier taiate si îndoite cu talent:-) - iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi "de simpatie", care vibrau prin rezonanta. Cine ma vedea prin tramvai cu camasa necalcata, uite, acum stie de ce. "Bib-synthesizer" a fost o porecla a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. "Ce, ei au Moog-synthesizer? Si noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!" . Legenda spune ca Bibi l-a construit împreuna cu mine. Nu e adevarat. Eu eram doar "omul de Hei-Rup!"..."Hai Bibane, baga mare! Bravo, asa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, ca uite, mîine-poimîine primeste Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei sa aiba ei primii?" La primul concert cînd l-am folosit înca nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatura, asa mare era graba. Pîna la coada, nici nu mai stiu daca Spitzi l-a primit pe al sau înaintea noastra, sau totusi al nostru a fost primul synth auzit vreodata în România. Nici Spitzi nu mai stie. Dar nici nu mai conteaza.

26. Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic, cântai si Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara asezata pe spate. Ce reprezenta acest "numar": o simpla demonstratie de virtuozitate sau o forma de protest scenic?

Eram si eu un "mistocar de Bucuresti". Ce protest, vere? Cum a zis si Seneca: "Qui protest" ... pentru cei mai criticarzi: de fapt este "Qui prodest" - dar semnul "" se cheama "emote" si înseamna bascalie. De fapt nici nu era o demonstratie de prea mare virtuozitate. La Conservator se faceau chestii si mai iscusite. Mai glumeam si noi cîteodata, viata era oricum trista.

27. Ce ascundeau desele evadari "belgiene" ale Sfinx-ului din perioada 1974 - '82: simple "suse" sau uneori erau si concerte sau turnee serioase?

Uite, sa-ti descriu cum arata, de pilda, "susa" de la Charleroi, ca sa-ti deschid si tie apetitul pentru asemenea "suse". Sase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pîna la 6 dimineata. Zilnic. Fara zi libera. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fara nici o pauza - cel mult 10 secunde între piese. Era interzis sa parasim scena, darmite sa fumam. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sa faca si el asemenea "suse". Din acei sarmani bani agonisiti mi-am cumparat niste scule, sapun si hîrtie higienica. Aveam alta alegere?

28. Cam care ar fi "evenimentele" din "viata" Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeste despre trupa?

Plecarea din trupa a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat a fost o lunga agonie.

29. "Lume alba" a aparut mult mai târziu decât ne asteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca sa nu mai vorbim de "Zalmoxe". Care au fost "culisele" celor doua albume? Este adevarat ca ele nu au fost acceptate în structura propusa de voi?

Cine mai stie oare? Planuri sînt multe întotdeauna si nici o data nu iese cum vrei. La "Zalmoxe" îmi amintesc de o lunga perioada de hartuiala cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic si prea criptic... "Cine stie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?". Aveau si oamenii dreptate, îsi aparau si ei pielea. Am cîntat "Zalmoxe" pe scena vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

30. Exista o preferinta a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Ma gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau "pupilele" UTC-ului) dar si la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totusi erau rockeri "pe bune"!

N-am nici cea mai vaga idee.

The Making Of The Dark Side Of The Moon

The most phenomenal recording in rock & roll history is thoroughly examined in Pink Floyd: The Dark Side of the Moon. The Floyd's 1973 masterpiece remained on bestseller charts for nearly 14 years, and its enduring importance is honored here by all four members of Pink Floyd and key personnel (engineer Alan Parsons, mixing supervisor Chris Thomas, sleeve designer Storm Thorgerson, and others) who played essential roles in the landmark album's creation. Produced for the Classic Albums series that originally aired on VH-1, this thorough and thought-provoking study highlights a track-by-track dissection of the LP's master tapes (including the spoken-word passages that bookend the album), superbly interlaced with archival footage, early demo tapes, concert animations, and latter-day acoustic performances by David Gilmour, Roger Waters, and Richard Wright to demonstrate each track's contribution to the final mix--a sonic exploration that extends to the illuminating bonus features. Informative interviews abound (including Rolling Stone senior editor David Fricke), and much-deserved credit is given to saxophonist Dick Parry, solo vocalist Clare Torry, and former Capitol Records chairman Bhaskar Menon, who fostered the album's U.S. commercial success. For Floyd fans, musicians, and studio technicians alike, this is a must-have addition to any DVD library.

Pink Floyd's "Dark Side of the Moon" Classic Album is the creative story behind the masterpiece: "Dark Side Of The Moon". "Dark Side Of The Moon" transformed Pink Floyd from art house favorites to global, stadium superstars. Prior to 1973, Pink Floyd maintained a relentless gigging schedule and by the time they came to record "Dark Side Of The Moon" had already created many of the basic tracks. "Dark Side Of The Moon" would be the first Pink Floyd (post Syd Barrett) album where Roger Waters would supply all the lyrics around a concept: The Circle of Life. With the timeless qualities of its production and musicality, allied to the hypnotic evocation of its central themes - alienation, paranoia, madness, war and death, "Dark Side Of The Moon" would become the album that would dominate the 70's and 80's (with a record number of 741 consecutive weeks in the Billboard 200). This program takes an in depth look at the making of the 1973 album. All four members of the band Roger Waters, David Gilmour, Nick Mason and Richard Wright are featured in exclusive interviews. Roger, David and Richard play songs and demonstrate themes from the album. Alan Parsons (the original engineer) takes you through the multi track tapes giving a unique insight into the musical fabric of the record and the program is illustrated throughout with archive footage. "Dark Side Of The Moon" with its combination of great songs, inventive effects and one of the best known sleeves ever, tapped into the world's collective subconscious and became a landmark in Rock history and a truly Classic Album. Pink Floyd's "Dark Side of the Moon" Classic Album is the creative story behind the masterpiece: "Dark Side Of ThThanks for all your help.e Moon". "Dark Side Of The Moon" transformed Pink Floyd from art house

http://www.amazon.com/Classic-Albums-Making-Dark-Side/dp/B0000AOV85

Fenomenul Pitesti

Ceea ce s-a petrecut la inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationare ale veacului al XX-lea. "Fenomenul Pitesti" apartine aceluiasi registru, la care vine insa cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist in delincventa juvenila si partizan al reeducarii detinutilor tineri cu ajutorul detinutilor mai vechi, aflati pe calea cea buna, dar facand parte din aceeasi clasa de varsta. Virgil Ierunca povesteste una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra. Detinuti torturati cu un sadism de-a dreptul extravagant – daca sadismul poate fi astfel –, tortionarii lor impunandu-le sa tortureze la randul lor, ca sa li se conteste insasi calitatea de victime. In ultima faza a ciclului, nefericitii sunt constransi sa-si tortureze cei mai buni prieteni, ca dovada a convertirii lor launtrice. Toata lumea a fost torturata, toata lumea a torturat. Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire. Virgil Ierunca a avut curajul sa intre in acest infern si sa-i devina istoric, pentru edificarea generatiilor viitoare.

http://www.librariilehumanitas.ro/product.php/Fenomenul_Pitesti/5812/

Un interviu cu Dan Andrei Aldea - Partea II

11. Cu ce impresii ai ramas de la primele doua editii ale festivalului Club A?

Primul festival nu l-am vazut, dar la al doilea am participat. Pentru acea vreme a fost uluitor. Sa fii împreuna cu toate celelalte formatii era un sentiment tare frumos. Cînd la gala finala am avut probleme cu un cablu, Nicu Covaci a sarit pe scena si mi l-a înlocuit. Eu însumi, în timpul concertului grupului Chromatic, eram "urechea din sala": le faceam semne din sala cum sa corecteze sunetul. Asa functionau lucrurile între noi pe vremea aceea

12. Cum s-au nascut "Languir me fais", "Sir de cocori" si "Blues absurd"?

Cum s-a nascut "Languir" n-am de unde sa stiu, ca n-am fost acolo cînd l-a compus Enescu. Cît despre celelalte... nu prea e nimic interesant de povestit. Asa faceam noi muzica. Ce vrei, "mistocari de Bucuresti". Nu voiam s-o facem asa, asa iesea ea. De altfel, nu cred ca daca omul vrea - sau îsi face planuri - sa faca muzica într-un anumit fel, va iesi ceva mai bun. Muzica se naste "în stomac", nu în creier. Creierul doar educa stomacul. Despre "Blues absurd" am o amintire foarte frumoasa, hai s-o povestesc. Piesa era în asa fel construita, ca în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe si facea un lung solo de pian. Acum între noi, ca Marian nu aude: Marian avea un fel de-a cînta la pian... cum sa-l calific?... foarte personal, destructiv si spectaculos. Banuiesc ca nici el însusi nu prea întelegea ce cînta, dar asta nu dauna lucrurilor. Dupa un solo de pian cîntat de Marian, nu prea se încumeta vreun pianist sa se aseze la pian. Ei bine: vine festivalul, noi participam, cîntam printre altele si "Blues absurd", Marian face solo-ul sau, luam premiile de rigoare - si dupa festival primesc un telefon de la Oschanitzki - mare onoare - care ma invita sa luam masa împreuna la restaurantul Berlin. Oschanitzki fusese membru în juriul festivalului si pe vremea aceea era considerat "eminenta cenusie", "ultima instanta" etc. Muzicianul prin excelenta. Tremurînd de emotie, ma prezint la întîlnire, petrec cu gentlemanul o seara minunata, vorbim despre muzica, gentlemanul ne lauda piesele (ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate) - iar la despartire, ma trage spre el si-mi sopteste la ureche, "sa n-auda nimenea": "Psst, si te rog fa-mi o mare, mare favoare: data viitoare, nu-l mai lasa pe omul sa se aseze la pian, ca e o jignire pentru muzica!" Da... asa cînta Marian la pian... pîna si Oschanitzki, guru-ul pianului, s-a speriat de el.

13. Exista o competitie reala între trupele acelor timpuri sau erati prieteni si va stimati reciproc?

Cum vedeau celelalte trupe problema, nu stiu. Dar cu cele cu care eram prieteni, eram prieteni. Si ne stimam reciproc. Competitia nu excludea prietenia.

14. Ce-i determina pe unii muzicieni sa aleaga "calea barurilor sau a spectacolelor de revista", iar pe altii sa "lupte" cu numeroasele sicane ale autoritatilor?

Pe ambele grupe: foamea.

15. A propos de "sicane", când te-ai izbit pentru prima data de o "talpa" pusa de autoritati si în ce-a constat ea?

Mai bine sa povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat sa cîntam la Sala Palatului, într-un "concert de împaciuire", trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetitia de sunet, cînd ne-au vazut cum ducem pe scena niste mastodonti de boxe. Imediat a venit un gentleman de la cultura ca sa ne interzica sa punem boxele proprii: sau scoatem afara boxele alea mari si periculoase, sau nu mai cîntam. Nici o problema pentru noi, ce-am avut si ce-am pierdut: "Sandu! afara cu boxele! si cu noi tot afara, ca uite, nu mai cîntam!" "Foarte bine, nu cîntati!" a zis amenintator omul de la comitet; dar între timp, i-a soptit cineva la ureche ca treaba nu e asa simpla; daca nu cînta Sfinx, nu se stie cum va reactiona publicul care, în mare masura, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam si fulgeram împrejur, "ce, vine un bou de la cultura sa... lasa-ma domne, ce te bagi? nu te-am facut bou, desi esti! vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!" - si toate astea în public, sub ochii uimiti ai Orchestrei Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobisnuit - si care ne încurajau pe tacute. Mai cu cearta, mai fara cearta, omul a gasit o metoda sa ne faca sa nu plecam, dar totusi sa-si salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie sa punem boxele noastre, dar cu conditia "dar nu tare, stiti! uite, pe fotoliul acela va sta tovarasa Gîdea, si daca e tare se supara! Vreti sa se supere tovarasa Gîdea, ministrul Culturii?" "Nuuuu, cum o sa vrem asta? promitem ca va fi încet! ca un cîntec de leagan!"....dar omul nu observa cum între timp Sandu deja masura unghiurile cu metrul si întorcea cele doua movile uriase de boxe în asa fel încît sunetul plecat din ele sa se încruciseze exact pe acel fotoliu, unde seara era asteptata tovarasa) Ei bine, vine seara, apare tovarasa, începe concertul, vine rîndul nostru... Prima piesa a noastra era "Din nou acasa", care începe foarte încet; la un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care si el începe tiptil-tiptil - de, sa n-o suparam pe tovarasa! - dar creste... creste... CRESTE... apare al doilea synthesizer... CREEESSSTEEE (între timp, la consola de mixaj Sandu nu mai prididea sa creasca si el volumul) ...si totul se termina cu o explozie uriasa, apocaliptica. Noi aveam în boxe niste becuri de protectie, care erau "ultima siguranta" - cînd era distructiv de tare, se ardeau ele întîi, ca sa nu se arda difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumatate din boxe, asa tare a fost. Mare noroc a avut tovarasa cu viata dînsei sexuala saraca; caci daca nu, avea acolo pe loc o nastere prematura. În orice caz, a tras o sperietura zdravana, a parasit furibunda sala si a dat ordin ca "aceasta formatie Sfinx sa fie stearsa din viata muzicala româneasca". Fratilor, cînd dadea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cîrtea, caci era prietena "celeilalte tovarase". În cazul nostru, a cîrtit cineva: mi s-a soptit ca Sile Dinicu si Laurentiu Profeta au amenintat cu demisiile daca ni se întîmpla noua ceva (respectul meu etern pentru amîndoi, ceea ce au facut a fost extraordinar) - si uite asa, astazi nu sînt la canal, ci la rîul Isar:-) Dar n-a lipsit mult.

16. Ce însemna pentru voi cenzura? Va determina sa cautati "mesaje" încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?

Cenzura era omniprezenta. Orice spectacol era mai întîi "vizionat" de tovarasii. "Cînd începeti turneul, Nae?" "Poimîine avem Vizionarea" La un spectacol de teatru trebuia sa ai grija ca eroul pozitiv sa intre si sa iasa din scena printr-o anumita parte, caci partea cealalta te-ar fi dus cu gîndul la "pleaca pe la vest" sau cam asa ceva. Era ridicol. La "Lumina lina" i-a deranjat versul "Trei oameni vor veni sa-l vada" - ca de, "trei" e mistic, tovarasi. Ne-au impus modificarea absurda "MULTI oameni vor veni sa-l vada" - ceea ce era atît de stupid, ca am acceptat pe data. "Cîntecul blazatului" a devenit "Fiii soarelui". Dar cea mai stupida întîlnire cu cenzura s-a întîmplat unui alt grup. Pe vremurile de început exista un grup numit "Entuziastii" care la un moment dat voiau si ei sa scoata un disc mic; pentru asta compusesera un cîntecel nostim si inofensiv, despre tineret si muzica: "la-la-la etc, muzica cu orice pret" - sau asa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Baietii au fost chemati la interogatoriu. Nu cacofonia "...ca cu..."deranja partidul. Alta era problema. "Ia spuneti, tovarasi, cum vine asta? Cum adica "muzica cu orice pret"? CHIAR CU PRETUL TRADARII PATRIEI SOCIALISTE????"

17. Se vorbeste despre o lista, elaborata de autoritatile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Este adevarata aceasta lista, si daca da, cam care erau cuvintele interzise?

Eu n-am vazut o asemenea lista, dar desigur, nu aveai voie sa pronunti cuvîntul "cenzura", de exemplu Nici macar cuvîntul "rock", sau "folk" nu erau prea iubite. De ce crezi ca a inventat Paunescu termenul "muzica tînara"? 18. Crezi ca existau anumite personaje care prin pozitia pe care-au avut-o au facut mult rau rock-ului românesc? Poti numi câteva? Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei responsabili cu cultura aveau niste fete cenusii si uitam numele lor o clipa dupa ce terminam conversatia cu ei. De altfel, toti se numeau Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi traditii culturale.

19. Au existat infiltrari ale trupelor rock cu "tovarasei cu ochi albastri"?

Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea sa-l suport ani de-a rîndul, în grupul Sfinx.

Daca da, numeste-mi, daca vrei, câtiva sau eventual explica-mi cam care era rolul lor.

Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu stiu. De pilda, a avut rolul sa ma urmareasca pîna la frontiera germana ca sa ma prinda sa nu fug. Cu doua masini au gonit dupa mine. Cred ca omul avea si un grad - în orice caz, mi s-a povestit ca o saptamîna înaintea revolutiei din România, individul a pariat cu niste gentlemen: a spus ca "va fi o revolutie, care va începe pe data cutare si se va termina pe data cutare" - si a cîstigat pariul. Nu cred ca orice ciripitor de duzina ar fi avut acces la asemenea informatii. Precis individul avea un grad sau era mafiot de cercuri înalte.

20. Consideri ca ar folosi la ceva "demascarea" asa de târzie a acestora?

Da. Ar fi ridicol sa stim adevarul despre ei si totusi sa nu-i demascam. Prea ar fi viata nedreapta.

Avem blog

Unul dintre forumurile cele mai interesante legate de blogging, l-am descoperit la: http://www.avemblog.ro/

Ceea ce mi-a placut foarte mult a fost ca am descoperit un forum deosebit, cu o atmosfera destinsa si oameni de calitate.

Toate cele bune si succes la blogging.

Instantanee

Un interviu cu Dan Andrei Aldea - Partea I

1. De unde a aparut pasiunea ta pentru rock stiind ca ai avut o educatie "clasica" ?

Hm... Amintiri din copilarie de Ion Creanga: nu stiu altii cum sînt, dar eu eram copil, la Scoala de muzica, studiam vioara cu voiosie si credeam orbeste ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început sa-mi pun întrebari mai serioase despre muzica; întrebarea cea mai grava era daca muzica simfonica este viabila sau nu; daca reflecta ea viata, asa cum o vad eu în jur, sau este ceva ce apartine trecutului. Asa am auzit ca mai exista în jur si alte feluri de muzica, muzica rock fiind prima care se oferea comparatiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles si Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de "no return" a fost cînd am ascultat pentru prima data cîntecul "Don´t Bring Me Down", al grupului The Animals. Era ceva atît de urît, încît am ramas cu gura cascata si am decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodata, asta este muzica mea pe care doresc sa o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost consecventa logica a acelei decizii. Evident, astazi gîndesc cu totul altfel, dar ce sa fac? Naiva sau nu, a fost decizia mea si trebuie sa ma împac cu ea.

2. Nu ti-a fost frica de exmatriculare, stiind ca multi dintre conservatoristii care optau pentru muzica rock au avut de suferit?

Nu, eram prea copil sa-mi pun asemenea probleme. De fapt, am si fost exmatriculat o data, dar asta s-a întîmplat din vina mea si nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx si m-am hotarît, daca tot sînt într-un asemenea grup, sa învat sa cînt la ghitara de-adevaratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastra de repetitie, n-am mai dat pe acasa si nici pe la Conservator; acolo dormeam, mîncam si tot timpul studiam la ghitara. Zi si noapte. Evident, dupa cîteva luni de absenta, m-au zburat afara din Conservator si am revenit dupa un an - dar între timp, cîntam la ghitara de-adevaratelea

3. Care au fost primele trupe românesti pe care le-ai "descoperit" si cum ti s-au parut la o prima auditie?

Prima trupa româneasca pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu stiu în ce masura era interesanta muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion la ghitara era cu siguranta foarte interesant. Chiar si azi îl consider interesant. Urmatoarea trupa pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64 si am ramas un fan al lor pîna la desfiintarea grupului.

4. Bibi Ionescu declara cândva ca ai învatat ghitara în doar sase luni. Este adevarat?

Nu. Am învatat ghitara în doua saptamîni, prin corespondenta Hm... problema nu se pune asa simplu. Nu uita ca eu veneam de la Scoala de muzica, deci aveam o cu totul alta baza de plecare decît cineva care pleaca de la zero. E ca limbile straine: cu cît vorbesti mai multe, pe urmatoarea o înveti tot mai usor. Ceea ce însemnau sase luni pentru mine, nu era acelasi lucru cu ceea ce însemnau sase luni pentru cineva cu totul strain de meserie. Mai e adevarat si faptul ca am din nastere un anumit IQ - nu prea scazut - care de obicei ajuta si el în asemenea ocazii. Si mai depinde ce întelege fiecare prin "a învata". Daca e sa fiu cinstit, înca mai învat ghitara si acum; si sper sa n-o învat vreodata complet

5. Ce au însemnat pentru tine "experientele" Dacicus, Memphis si Carabus?

Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenta. Ele m-au format uman. Cu multi dintre fostii mei colegi din aceste trupe sînt si acum prieten, dupa atîtia ani. Cînd am intrat la Dacicus, stiam doua acorduri, Mi major si La major - si nu aveam o ghitara proprie. Tot în acel timp, am fost luat "cu forta" de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitara al celebrului Alecu Radulescu, si dus într-un studio de imprimare, dupa principiul "dar o sa fac eu fata, nea Micule?"-"Ai de ales: sau faci fata, sau te zbor afara". N-am avut prea mult de ales, a trebuit sa fac fata. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele "experiente" au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat sa-mi dea vreo lectie de ghitara, dar m-a dus în studio, în "groapa cu lei". Asa erau oamenii pe vremea mea.

6. Ce "scule" foloseai la vremea respectiva si cum au evoluat ele în timp?

Foloseam scule foarte proaste, si ele au evoluat în timp devenind mai bune Eu eram un copil foarte sarac. Foarte, foarte sarac. Prima mea - absolut a mea - ghitara mi-am facut-o cu mîna mea - evident, ajutat de Bibi Ionescu care mai facuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început sa avem instrumente mai bune. Le-am platit în sînge, ca toti ceilalti din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajati sa cîntam la un party la Ambasada USA - si cînd a venit momentul discutiilor financiare, i-am spus jenati ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el sa ne ajute sa ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvînt: ne-a ajutat. Peste o luna, aveam în mîna un loudspeaker JBL, nou-nout si stralucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cîntat toata trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Asa erau timpurile pe vremea mea.

7. Cum ai gasit Sfinx-ul atât la primul, cât si la cel de-al doilea "contact" cu el?

Hm... n-am lipsit din Sfinx decît o scurta perioada, deci n-am avut cum sa-i gasesc schimbati prea tare.

8. Ce anume te-a determinat sa devii muzician rock profesionist si sa renunti la cariera de violonist?

Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasa si a fost facuta din motive artistice. Îmi cautam propria identitate. La acel moment credeam ca în muzica rock exista un anume adevar si o anume viata, pe care nu le mai gaseam - sau credeam ca nu le mai gasesc - în muzica simfonica. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe atunci asa credeam.

9. Care dintre muzicienii afirmati în rock-ul românesc în anii '60 - '70 te-au impresionat în mod deosebit?

Greu de spus. În Bucuresti, toti eram de fapt o "gasca", ne cunosteam, unii eram colegi - asa ca nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic si eram martor la nasterea ideilor lor, cum si ei erau martori la nasterea ideilor mele. Învatam unii de la altii. Era ceva obisnuit sa treci pe la prieteni pe la repetitie, ca sa dai buna ziua si sa mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte orase, cu siguranta am fost impresionat de Ovidiu Lipan si de grupul Chromatic din Cluj.

10. Consideri ca în alte conditii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe sanse de afirmare pe plan international?

Nu. Dar nu va faceti sînge rau despre asta. A fi "afirmat pe plan international" nu e nici pe departe o chestie asa importanta. Si daca e sa fac o prezicere: daca vreodata o trupa româneasca se va "afirma pe plan international", asta nu se va întîmpla deoarece ei cînta extraordinar sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.