A te plînge este ceva absolut uman. Firesc, aşadar, toţi avem nevoie, din cînd în cînd, să ne descărcăm, să ne văităm şi să fim alintaţi. Să fim ţinuţi în braţe nejustificat, în ciuda a oricît de puţin ar cîntări motivaţia, toţi vrem şi sîntem îndreptăţiţi, la un moment dat, să fim răsfăţaţi cu cîte un „of, sărăcuţul de tine“.Problema intervine însă cînd permanentizăm şi extindem acele clipe de egocentrism extrem. Cînd, tentanţi de beneficiile autocompasiunii (simpatie din partea celorlalţi, inactivitate din partea noastră), transformăm neputinţa în sport naţional, justificînd-o din răsputeri cu autovictimizarea. Complăcîndu-ne astfel, în masă, teoriilor conspirative conform cărora nu avem cum lupta contra forţelor ancestrale mult mai puternice decît propria voinţă, trecem mult prea lesne graniţa dintre tînguială de mucava şi tragedia reală, riscînd să aruncăm şi problemele serioase, pe care le putem rezolva, în acelaşi derizoriu al incapacităţii de a acţiona. Cînd discursul oficial al autovictimizării este suţinut la tribune, în acelaşi registru „nu noi sîntem de vină – ceilalţi“, aceşti „ceilalţi“ devin duşmanii declaraţi ai întregului popor şi, tratîndu-i ca atare, luînd observaţiile lor drept afront personal, nu facem nimic altceva decît să batem pasul pe loc şi să ne comportăm asemeni bolnavului lui Molière.
Mi se spune că repertoriul lamentării există şi în alte ţări. Italienii, de exemplu, ne-ar egala într-ale văicăritului. Diferenţa e însă că noi nu ne mai putem permite apatia indusă de acel dolce far niente al victimizării. Dacă la ei autovictimizarea tinde să rămînă discuţie, la noi se sedimentează social, cimentîndu-ne în negura istorică: „noi, românii, am stat mereu în calea vitregiilor sorţii“, obligîndu-ne la o imobilizare generală susţinută şi de figurile politice.
Bunăoară, fostul preşedinte Iliescu e o veşnică victimă netratată, care, aruncînd mereu blamul în altă ogradă, reuşeşte să se scoată basma curată din orice, laolaltă cu comunismul (care nu a fost rău în concept, ci în aplicare). La fel, la mineriadă el doar a ajutat la plantarea panseluţelor, vina aparţinînd de fapt aşa-ziselor victime, huliganilor şi elementelor destabilizatoare. Şi cum victimizarea e un tărîm propice imaginarului, în timp s-a dezvoltat şi categoria victimelor autoproclamate. Cele care, mai îndemînatice în a trage sforile, parează – de la bun început cu autocritica – o palmă binemeritată pentru o treabă prost făcută, cerşind simpatie, plusînd la cacialma, mizînd pe bunul simţ al samariteanului. Băsescu, aidoma personajului lui Muşatescu care într-un acces de sinceritate cere votanţilor să nu-l voteze, pentru că nu merită, îşi face autocritica de fiecare dată cînd această atitudine îi aduce un cîştig. Sîntem aşadar, împreună cu politicienii noştri de vîrf, toţi nişte victime în absolut, fie că aruncăm blamul, fie că ni-l asumăm? Ce ne mînă pe drumul văicărelii? E şiretenie sau sentiment de insuficienţă? Să fie mai facil discursul stagnant al autovictimizării, sau – din contră – devine o piatră de moară? Cert e că la aproape douăzeci de ani de la Revoluţie, suferim încă, în masă, tineri şi bătrîni, de traumele de netratat ale comunismului, devenit cel mai recent şi mai modern punct de reper pentru a justifica apatia începută cu un oftat prelung şi terminată cu scuza de rigoare.
Dar, mai presus de toate, în amalgamul de oftături şi sărăcisme, cît de mult (ne) pierdem?
Trăgîndu-ne nasul de la atîta bocit şi suspinat, nu riscăm oare să uităm că uneori problemele noastre nu sînt întotdeauna cele mai mari şi că văicăreala de mucava seamănă mai mult cu un parfum de lux dat peste transpiraţie?
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7294
