Mijlocul lui ianuarie 1979. Afişele din spaţiul Ateneului Român anunţă concerte ale Orchestrei Filarmonicii „G. Enescu” sub bagheta lui Sergiu Celibidache. Este a doua revenire în ţară – prima a fost în iunie 1970, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Stockholm – după ce, vreme de peste douăzeci de ani, numele lui Sergiu Celibidache era interzis în România. Îl sun pe clarinetistul şi dirijorul Aurelian Octav Popa, fost bursier la cursurile de dirijat ale maestrului, şi mult apreciat de celebrul muzician. Cum să fac să obţin un interviu? „Mâine, după repetiţie, maestrul doreşte să stea de vorbă, cu uşile închise, numai cu noi, cu orchestra. Vii cu mine, stai în spate, când se termină te prezint, îi spui ce vrei, şi poate... poate...” N-aveam de ales. Ştiam că refuza interviurile, că reteza din start orice iniţiativă jurnalistică. Dar dacă...?Lângă Aurelian Octav Popa, în ultimul rând din spatele orchestrei, să nu mă vadă, dar să-l văd şi să-l aud pe Celibidache. Rumoarea se stinge la apariţia maestrului cu un fular alb, foarte lung. Se aşează pe un scaun şi-i priveşte pe rând, pe toţi membrii orchestrei, în tăcere. Parcă-i vede pentru prima dată, deşi, cu puţin timp înainte, fuseseră împreună la repetiţia de pe scena Ateneului. Cineva îi pune în stânga o farfurie cu un morcov, o foaie de salată verde şi o bucată de sfeclă. Când mă străduiesc să înregistrez mai bine conţinutul farfuriei, îl aud: „Aşa, deci... În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache – deşi ar trebui să conteze şi asta – dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.” Uitasem de statutul meu clandestin, şi, ca să-l aud mai bine, şi să-l văd, mă înălţam printre capetele celor din faţa mea. „V-am cerut ca la această întâlnire să nu fiţi decât voi, orchestra, şi cu mine. Nici asta nu s-a putut. Am depistat un microb pe lângă Aurelian...” Mi-era clar că nu putea fi vorba de nici un interviu. La sfârşitul întrevederii, mă las cu greu purtată de Aurelian Octav Popa în faţa maestrului. Îi sunt prezentată, mi se motivează prezenţa... Îşi ridică sprâncenele, mă măsoară. „Şi ce crezi c-ai putea afla mata de la mine? Crezi c-ai putea afla ceva?” „Cred.” „Duminică la 10, la Athénée, în holul de la etajul unu.” Ninsese, îngheţase şi era primul an în care Ceauşescu interzisese circulaţia autoturismelor. Să obţin – în plină stare de necesitate - o maşină de la garajul televiziunii, pentru transportul echipei de filmare, era aproape la fel de dificil, ca acordul maestrului pentru interviu. Demersuri peste demersuri, făcute de secretari generali de redacţie, redactori şefi adjuncţi, redactori şefi, au reuşit în cele din urmă să extragă din celebrul garaj un ARO. Între ele primeam indicaţii precise: „Să spună ceva despre muzica românească...” Traian Rocşoreanu se oferise să filmeze, adăugând şi o cantitate serioasă de peliculă din propriile rezerve.
Duminică, 21 ianuarie 1979, la ora nouă şi jumătate, sunt cu echipa la Athénée Palace. Ne instalăm şi aşteptăm. Zece, zece şi jumătate. Din camera maestrului ies pe rând, profesorul Ion Vulcănescu şi doamna doctor Mioara Mincu. Aflu că Sergiu Celibidache nu se simţea prea bine. Cu o zi în urmă, cu puţin înaintea concertului, au venit doi tovarăşi care i-au cerut paşaportul, pretextând simple formalităţi şi promiţând ca vor înapoia documentul în foarte scurt timp. Nu s-a întâmplat aşa, Celibidache a plecat la concert, iar când s-a întors şi-a găsit lucrurile răvăşite, pasta de dinţi şi pasta de ras tăiate. Pe starea generată de aceste „întâmplări” se desfăşoară interviul.
http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1674
